» Blog

Avem o chiuvetă, cum procedăm …

Acum că tot a venit ”primăvara” m-am gândit să vă împărtășesc și vouă din ceea ce am învățat de curând după ce am vizitat și eu ca omul în nevoi un lăcaș de reculegere ca să schimb uleiul :). Vizita a fost ceva gen un picior afară și altul înăuntru, dar nu mai contează :). Interesant a fost că după ce m-am șocat, am descoperit deasupra chiuvetei inutilizabile un poster educativ. Oameni finuți, ce să zic.

Eu am apreciat corect utilitatea acestui poster și pentru că nu am avut cum să pun în practică ceea ce eram învățat, am folosit cuminte un șervețel umed din dotarea personală, am pozat posterul urmând să-l printez și să-l afișez acasă la loc de cinste :). Vederea lui mi-a amintit de vremurile când mergeam la cinema și la început proiectau vreo 10 – 15 minute filmulețe educative prin care te învățau să te speli pe dinți, sa-ți tai unghiile sau cine mai știe ce alte chestii destinate igienei personale.

Așa că fraților (surorilor, unchilor, etc) puneți mâna și exersați, că nu se știe.

A, și lăsați copiii la sanie, că doar a venit primăvara 🙂

Tehnica ca tehnica, dar Știința?

Am tot amintit prin paginile acestei scriituri publico – personală despre Scorsi, pe numele lui din buletin Adrian Nicolae. Și atunci și acum mă mândream cu faptul că am avut onoarea de a cunoaște și de a fi prieten cu un pasionat de știință. De ceva vreme el și-a împletit această pasiune cu meseria și a reușit să intre între rândurile foarte subțiate ale jurnaliștilor de știință. Și-a început ucenicia la Descoperă iar apoi a pus umărul alături de o mână de oameni inimoși la resuscitarea unei reviste care mă fascina în copilărie, Știință și Tehnică.

Cei din generația mea își aduc aminte cum așteptam săptămână de săptămână să ne povestească câte ceva despre știintă și tehnică Alexandru Mironov iar apoi să ne ungă pe suflet cu câte un episod din Star Trek. Ei bine, alături de el, de Cristian Român, Marc Ulieriu, Cătălin Beldea sau Claudiu Andone, Scorsi a reușit să-mi lumineze viața stresată și stresantă de adult. De fiecare dată când întru în posesia a câte unui nou număr din revistă, redevin copil. Articolele lor sunt altceva decât citim în ziua de azi. Pot spune că sunt hrănitoare și că nu conțin E-uri sau potențiatori de aromă. Te ung la suflet și demonstrează că încă mai avem valoare. Nu zic că programele de știină de la tembelizor nu sunt bune. Sunt. Însă crește inima în tine când vezi că și la noi se poate, și încă bine.

Nu am vrut să perii pe nimeni scriind aceste cuvinte, însă în mod sigur știu că acești oameni merită să fie periați și încurajați să nu renunțe niciodată la ceea ce fac.

Iar acum o să mă laud un piculeț. Ieri am primit cadou primul număr din revistă cu … CU … cu semnăturile acestor nenișori dragi mie. Da, mă laud, pentru că merit. 🙂

O sută una lovituri de tun

De ce o sută una lovituri de tun? Din mai multe motive. Unul dintre ele ar fi celebrarea a 101 ani de trăire pe acest pământ a bunicii Cristinei. Ei îi dedic acest articol știind că toată viața a iubit condeiul și cuvintele meștesugite. Da, ei îi dedic acest eveniment de suflet, lansarea cărții de poezii a lui Adrian Sărmășan, ”Raiul Lupilor Îngeri”.

Nu-mi aduc aminte e prima lanasare de carte la care am participat, însă știu sigur că la aceasta m-am implicat trup și suflet și am trăit emoțiile culiselor. Poate că oamenii răi vor spune că nu a fost cine știe ce, însă mie mi-a plăcut. A avut toate ingredientele unei seri de succes. A avut poezie, recitată superb de Ștefan Nițu și a avut multă muzică de suflet. LIVE. Muzica a venit tot din sufletul poetului și s-a scurs pe corzile chitării. Sincer eu abia acum l-am descoperit, nefiind decât un ascultător ocazional de muzică folk. O surpriză plăcută ne-a făcut-o Zoia Alecu cu ai ei ”Trei galoși”. Ce să mai spun, a fost.

Noi (eu și cu respectiva mea) le-am luat urma artiștilor și i-am găsit mai pe seară în plin concert într-un pub situat deasupra unui service auto. Și am mai căpătat două cărticele cu autograf. Cred că o să incep o nouă colecție. De fapt, deja am început-o mai de mult 🙂

Cobori în jos, luceafăr blând …

– Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!

Așa scria Eminescu pe la 1800 și ceva, așa recitam și eu în weekend. Poate că o făceam bine, poate nu. Însă, făcând asta, la început mai în glumă iar apoi foarte serios, mi-am dat seama că ”fără poezie viața e pustiu”. Da, da, mare dreptate avea Mihăilescu – Brăila când o spunea.

După cum vă spuneam, am ajuns vrând – nevrând, recitator de ocazie. Totul a venit pe neașteptate, când nici măcar nu mă gândeam că se poate așa ceva, mai ales că eram acolo cu lucruri serioase. Nu știu cât de mult am atins eu corzile sensibile ale colegilor, dar, când a început să recite o colegă, am simțit cum cad în genunchi. O liniște profundă m-a cuprins, chiar daca ceea ce spunea ea acolo era trist. Ce voce, ce patimă, ce trăire … Xanax, Distonocalm … vax albina!

Ascultând-o pe ea, mi-am dat seama că pierd enorm încercând să mă cramponez în realitatea gri și că, din când în când o evadare în imaginar pe un covor magic poetic e ca o gură de aer curat, purificator.

Încercați fraților sau surorilor, nu o să vă pară rău. Căutați pe YT sau prin alte părți. Sigur o să găsiți pe cineva care să vă ajungă la suflet.

Jos pălăria, maestre Rebengiuc!!!

sursa foto: cinefil.xhost.ro Ieri fuse ziua unui mare om de cultura, a maestrului Victor Rebengiuc. Chiar dacă vine cu o zi mai târziu, salut respectuasa vârstă de 80 de ani a maestrului și dau o raită prin YT pentru a revedea căteva scene memorabile cu dânsul. Preferata mea rămâne cea din Balanța, dar nici cu fazele din Moromeții nu mi-e ruține. Apariția dânsului în serialul ”În derivă”, în care joacă tolul unui director de teatru este superbă, iar asta îmi mai confirmă încă odată că nu esti bătrân până nu te consideri bătrân.

Respect maestre!

Motor!!!!

Făs, făs, făs și aloleu!

Mai zilele trecute m-a certat cineva că nu mai scriu. E adevărat. Nu am mai scris nimic. M-am privat de o plăcere înlocuind-o cu multă muncă. Iar amărâta asta de muncă chiar nu e plăcută, însă îți încarcă plasticul ăla din portofel. Eh, la dracu cu ea. O să mă reapuc iar de scris în paralel cu un alt proiect personal. Amîndouă au fost amânate până la limita imposibilului. Celălalt proiect e unul cu greutate. Mai bine zis unul despre greutate. A mea. O să fie greu, foarte greu. Însă cred că blogul o să mă ajute să trec peste. Poate o să și scriu din când în când despre trăirile din timpul dietei. (cei care nu mă cunosc personal nu au de unde să știe că mă îndrept vertiginos spre o greutate rotundă din trei cifre, în care prima e de mult unu) :).

Dar până atunci, am rămas restant de anul trecut cu o idee care mă face constant să rîd ca prostu’. Este fooooarte serioasă (he he!), drept pentru care nu mă abțin să nu o scriu. Este vorba despre un ritual observat de mine, și anume că foarte mulți oamini când merg la budă, dau drumul la apă la chiuvetă. Nu înțeleg ce vor să mascheze, pentru că toată lumea știe că acolo te duci ca să-ți descarci oarece presiuni presante, ca să zic așa :). Acolo e locul permis. Chiar recomandat, și nu numai de medicii stomatologi 🙂

Acu stau și mă gîndesc, dacă se duc unde se duc și nu dau drumul la apă, oare ce fac? Fac lucru de rușine sau doar își admiră mușchii în oglinda de la baie?.

Eu m-am gândit și la altă soluție care pare chiar mai practică. Să tragă non-stop apa la baie. Așa pot face în același timp două lucruri. Depresurizare și plăcut spălare 🙂

Să curgă apele și să vină … Când eram mai micuștel, aveam un unchi mai tâmpițel care mă punea să spun repede ”la curbă șinele trosnesc” și nesimțitul nu dădea drumul la apă! 🙂

Atât că am dat-o râu în prostii.