Așa cum și Columb a crezut că a descoperit America, așa am redescoperit și eu plăcerea întinsului de cerneală peste foi. De când mi-am început periplul prin blogosferă și am ales să las și eu urme prin ea, am tot avut o senzașie stranie. Ceva nu era așa cum ar fi trebuit. Parcă se trunchiau ideile, vorbele ieseau greu, pompos. Apoi m-am gândit că e ciudat că nu mai pot scrie (tasta) nimic în versuri, dar am pus-o pe seama lipsei carburantului Vk 40% volum :).

Acum vreo trei luni, am avut o străfulgerare când, rupt de plictiseală la un curs ce se anunța interesant dar care s-a dovedit un enorm fâs, am așternut pe hârtie la foc automat vreo trei, patru materiale, spre bucuria lectoriței care credea că îi transcriu cuvânt cu cuvânt vorbele ei beladonoase. Atunci am pus efervescența scriitoricească pe seama plictiselii.

Însă, acum două zile m-am prins. Tastatura e de vină. E prea impersonală. Pixul e mai cursiv și parcă mai direct conectat la circumvoluțiuni :). Este o prelungire firească a mâinii. Știu că de cele mai multe ori o să folosesc tot tastatura la compuneri, dar am să încerc să mă folosesc și de sculele clasice, că tare bine e.

Scris-am eu, truditor al condeiului această povestioară în anul 7521 de la facerea lumii și am văzut că este bine.

Căutând într-o doară prin mansardă, am redescoperit într-o cutie cu vechituri de-ale mele râșnița de cafea manuală pe care într-o vreme o foloseam ca și suport de cărți de vizită. Pe atunci nici nu-mi imaginam că așa căzătură ar putea să mai meargă. În plus, Cris îmi spusese că bunică-sa râșnea pesmet în ea și cum băutul de pesmet cald dimineața nu face parte dintre pasiunile mele, la un moment dat am abandonat-o total.

Însă acum, alta era situația. Între timp Florin îmi băgase în cap viermele că cea mai bună cafea e cea râșnită de mână și făcea asta, normal, râșnind cafea într-o râșniță manuală. Păi cum să nu-ți vie. Bine, gărgăunii din cam mi i-a scos Cris dându-mi în cap una bucată de râșniță electrică nou-nouță, cică din zestrea ei. Până acum și aia zăcea. Era ca un fel de punct de reper gen:” vezi că piperul este după râșnița de cafea”. Mi-a dat-o cică să-mi râșnesc liniștit nervii, că ea nu are timp să stea după mine când are chef de o cafea. Auzi, să-mi mai toc tâmpeniile din cap, că așa poate mai scap de ele. Aiurea, EU? Tâmpenii… nu se există așa ceva. 🙂

Acum că mi-am regăsit jucăria a.k.a. râşnita manuală, m-am gândit să o mut înapoi în birou, că dă destul de bine. Dar coborând cu ea, mi-a venit o idee năstrușnică. Ia să arunc într-o doară vreo două boabe să văd ce face. Minune, mergea. Bine, jumătate era rugină, dar mergea. Etete la ea. Fericit pentru noua descoperire, i-am arătat-o și madamei. Ea ca o adevărată ne gospodină declarată :), mi-a arătat cu degetul jegul de pe mecanism și a declarat cu mâna pe corason că nu pune gura pe cafeaua ieșită din dânsa. (moldoveancă, de 🙂 ). Atâta așteptam. Imediat, pentru că astfel de chestii nu suferă nicio amânare, mă apucai să purced înspre demontarea și igienizarea obectului. În zece minute bucătăria arăta ca după W.W.II. Sânge și mațe peste tot, știți voi, rugină, mucigaiuri și noroiuri adunate de prin poduri și magazii obscure. Așa că dă-i pileală, poleială și lipeală, etcetera și ciocanul…

În final, ieși înapoi cutie și chiar mergea. Ceasurile, însă, arătau toate mânioase spre miez de noapte, că atunci când ai de rezolvat astfel de treburi, nu mai ții cont de oră. Atunci timpul se dilată și pe lung și pe lat. Așa că am renunțat temporar la ultima parte a planului meu, adică adăparea cu cafea proaspăt măcinată. M-am rezumat doar la frecarea e probă a boabelor, care se supuneau cam zgomotos procesului de transformare.

Văduvit de plăcerea cafelei, zisei să întru de curiozitate pi net să văd și pe la alții cum arată și o găsii. Nou nouță la vreo cincizeci de lei, că alea vechi erau și mai ieftine. Dar ce, se compară lucrul vechi cu ăla nou? Nu, niciodată. Ăla vechi e testat, e deja veteran. Și-a arătat puterile.

Acum am o mare dilemă. Văzui pe okazii una interesantă din aramă, la vreo 5 poli și tare îmi făcu cu ochiul. Aia e în stil turcesc, nu ca a mea în stil nemțesc. Mai ales că cea din poză seamănă perfect cu cea pe care o folosea bunica mea pentru a prepara licoarea de stat la sfatul bătrânilor.

Ochii văd, iminma cere … OF!

Azi m-a anunțat feisbucul că eu împreună cu nouăzeci și nouă de prieteni ne-am dat mâna și apreciem vorbele ce se perindă de ceva vreme pe ”Blogu lu’ meleacă”. Le mulțumesc celor nouăzeci și nouă care s-au abonat, precum și celorlalți care au ales să mă viziteze random. Acum dacă am atins suta, nu mai am ce face, trebuie să îi dau bătaie în continuare. Ce mi-e suta, ce mi-e mia, nu? Îmi pare bine că nu m-am lăsat păgubaș și nu am urcat bicicleta aia scumpă în pod așa cum mi-era frică pe la începuturi.

Încă odată mulțumesc prieteni și vă aștept în continuare. Dugheana rămâne deschisă, iar marfa tot vine.

Mă înclin!!!

A venit din nou vineri și pentru că sunt un leneș notoriu de la o vreme, am să umblu iar la cutia cu maimuțe și o să scot încă o poveste ce a umblat acu ceva ani pe net/mail. Nu îmi aparține și nici nu am chef să caut autorul, așa că îi mulțumesc anonim :). Domnul autor s-a chinuit și a reușit să de arate adevărata față a personajelor asa-zis pozitive din desenele animate si să ne evidențieze nocivitatea lor asupra bune educatii a copiilor. Să o vedem:

Tweety, micul pârâcios

E cel mai şters personaj de desene animate – un pui complet idiot al cărui vocabular e compus din cinci, şase cuvinte (dintre care unul e “phfeau”, iar unul “pusicat”), fără pic de imaginaţie. Posedă un arsenal foarte redus de procedee tehnice cu care luptă împotriva inventivului motan Sylvester, motiv pentru care de cele mai multe stă efectiv la mila scenaristului, care e nevoit să găsească ceva ca Sylvester să-şi rupă gâtul – afară să-i tragă scara sau să urle după stăpână-sa, puiul nu pare să ştie altceva. E genul ăla de mucos care urlă din faţa blocului: “Tanti mama lu’ Gigel, Gigel m-a bătut” şi căruia eu, dacă aş fi mama lui Gigel, aş coborî scările şi i-aş umfla personal botul, măcar să ştie de ce urlă.

Bugs Bunny, şmecheraşul de duzină

Vrea să pară inteligent, spiritual şi inventiv, dar, în fapt, nu e decât un şmecheraş de duzină. E salvat de faptul că sărmanii Elmer şi Porky Pig nu sunt prea isteţi, iar atunci când în scenă apare şi Duffy Duck, care, deşi nu e chiar profesorul Baltazar, e mult peste Porky Pig, Bugs Bunny caută să şi-l facă aliat. Dacă producătorii ar introduce în desenul său animat un personaj mai inteligent ca el, marele Bugs Bunny nu s-ar repezi să-l facă praf, aşa cum cred că îşi imaginează cititorii noştri cu vârste între 2 şi 4 ani, ci s-ar repezi cu toată solicitudinea să-l pupe în fund.

Road Runner, struţul închipuit

Blond cu ochi albaştri, arogant şi suficient, e un fel de Robert Redford al desenelor animate. La capitolul inteligenţă suferă vizibil, însă are imensa şansă de a avea drept adversar un coiot visător, care crede din cinci în cinci minute că a inventat perpetuum mobile. Împotriva lui Sylvester, pariez leafa mea pe un an că motanul l-ar face praf în două minute.

Jerry, secătura simpatică

E arogant, mincinos, versatil şi turnător. Nu-şi asumă niciodată responsabilitatea propriilor fapte, aruncând cu laşitate întreaga vina pe bietul Tom. Totuşi, este cel mai inteligent personaj aşa-zis pozitiv din desenele animate. Din când în când, se aliază cu Tom, fiind suficient de isteţ să realizeze că fără motan ar fi un nimeni. Din păcate, nu poţi avea deloc încredere în el: când ţi-e lumea mai dragă te poate înjunghia cu perfidie pe la spate cu furculiţa-n fund.

Ce poate fi mai fumos decât o poveste spusă la gura sobei în așteptarea primăverii ce va veni cel mai probabil prin iunie? 🙂 Explicitare a modulului unei povești. Astăzi fiind vineri m-am gândit că ar merge perfect. Rândurile ce vor curge mai jos nu-mi aparțin, și nici nu sunt foarte noi, însă sunt savuroase. Așa că fuguța la magazin după ceai aromat din fructe (al meu este deja în cană) și să purcedem în înțelegerea celei mai înteresande povești, și anume:

Scufița roșie

din adancurile internetului

“Scufita Rosie” este basmul maturizarii sexuale si a trecerii din etapa pubertatii si stadiul de fetita in faza initierii sexuale si stadiul de femeie, integrarea feminitatii si a principiului cresterii.

Basmul incepe printr-o incursiune in starea curenta a Scufitei Rosii, asa aflam ca “Era odata o fetita fermecatoare pe care oricine, de cum o vedea, o indragea.” Astfel, Scufita Rosie isi proiecteaza feminitatea in exterior, dar nu stim inca in ce relatii se afla cu animus-ul ei, aspect care pe parcurs se va clarifica.

Relatia cu mama este una conflictuala, chiar daca din basm nu reiese evident. Pentru ca mama, dupa ce i-a pus pe cap fetitei o scufita rosie ii atribuie o sarcina extrem de periculoasa, care impinge trecerea ei din stadiul de fetita in cel de femeie. In mod simbolic Scufita Rosie duce niste “bunatati” in “cosulet”, evident un simbol pentru organele genitale feminine (placintele), respectiv virginitatea prin vinul care este simbolul sangelui sacrificat la deflorare (in alte basme intalnim cutia cu bijuterii, sau lada cu comori) si se aventureaza in “padurea” in care misuna “lupi”.

Imaginea mamei este logosul prescriptiv, rational: “Trebuie sa pornesti pana nu se face prea cald, copila mea, iar cand vei ajunge in padure, vezi sa urmezi calea stiuta, sa nu te abati din drum si sa fii atenta sa nu spargi sticla, caci altfel nu-i vei mai putea duce nimic bunicutei”. Imaginea bunicii este criteriul de referinta extern, capatul drumului, simbol al linistii si calmului interior.

Totusi apare un prim conflict intre logos ( mama) si erosul nediferentiat al fetei: desi Scufita Rosie se aventureaza intr-o lume periculoasa si trebuie sa tina un drum drept pentru a fi in siguranta (deci scopul este protejarea ei), tocmai scufita rosie pe care o poarta pe cap este accesoriul care o pune cel mai mult in pericol (scufita pe care a primit-o cadou de la mama) deoarece atrage atentia asupra ei. Astfel, asistam la un logos amestecat cu franturi de eros, pentru ca modul de implinire a scopului presupune intrinsec din start tocmai sabotarea scopului declarat si infaptuirea scopului mai adanc: Imaginea mamei din mintea fetitei o impinge la maturizare, la relationarea cu sexul opus (lupii), o arunca in universul tenebros al padurii (simbol al fricii, nesigurantei, necunoasterii, dar si context ideal pentru mutatii semnificative).

Dupa cum ne asteptam, “cum ajunse in padure, Scufitei Rosii ii aparu in fata lupul”, lucru de altfel pe care il puteam intui inca inainte sa fie precizat acest lucru (la ce te poti astepta atunci cand intr-o padure plina de lupi mergi intr-o fustita scurta si cu o scufita rosie pe cap, ambele nefacand altceva decat sa atraga atentia. Numai ca “Scufita Rosie nu stia insa ce animal ticalos e el si nu se temu.” Observam ce animus dezvoltat are fetita, o resursa nepretuita pentru ea si devenirea ei.  Totusi feminitatea nu este constientizata si acceptata ca atare, mai degraba ignorata. Astfel ca Scufita Rosie raspunde ca un adult la intrebarile lupului, ofera informatii, fara a-si utiliza capacitatea feminina premonitorie de a intui un posibil scenariu in derulare.

Observam o ruptura mare intre planul mental al fetitei si cel al lupului, ale carui intentii sunt explicit mentionate in dialogul sau interior: “Frageda, copila asta, buna bucatica va fi dupa ce-oi manca-o pe bunica-sa.” Bunica nu este o entitate in sine, ci chiar animus-ul, partea rationala, sfatoasa, care o data ce va fi “mancata”, suprimata, lupul – alias barbatul care intentioneaza sa o smulga pe fetita din copilaria ei si din universul ignorantei pentru a o arunca in lumea versatilitatii, a acceptarii, integrarii si cultivarii feminitatii.

In cazul lupului se poate constata un echilibru foarte bun intre logos si eros, se cauta implinirea erosului utilizand instrumente rationale, specifice logosului. Lupul este prototipul seducatorului experimentat, metodic, care isi abordeaza prada intr-un mod gradat si bine-gandit. El ii arata Scufitei Rosii cat de frumoase sunt florile, pentru a o ispiti sa nu mai asculte vocea mamei care o sfatuia sa nu se abata de la drum, vocea rationala a animusului, ci in schimb sa urmeze o cale hedonista, sa se ghideze dupa principiul placerii. Acesta este punctul in care fetitei i se reveleaza existenta placerilor care o determina sa se afunde si mai mult, ca intr-un final sa se rataceasca in “padure”. Observam acuratetea predictiilor lupului in planificarea actiunilor seductive.

Urmeaza episodul violent al devorarii bunicii de catre lup. Astfel el ajunge sa suprime, dar in acelasi timp sa si contina vocea ratiunii, sa isi implineasca foamea.

Dupa indelungi rataciri prin padure, Scufita Rosie ajunge intr-un final la scopul declarat al calatoriei sale, casa bunicii. Asistam la deghizarea lupului seducator in bunica, laolalta cu grotescul cauzat de incompatibilitatea continuturilor celor 2 entitati (lupul nu reuseste sa asceada in mod veridic la imaginea bunicii, desi isi doreste acest lucru). Aici incepe un joc de explorare, pe care il putem asimila cautarii si descoperirii celuilalt sex, precum si curiozitatii care insoteste acest demers, concretizata in intrebarile Scufitei Rosii “dar ce… mari ai”. Este de remarcat faptul ca actul in sine nu se consuma la fel de brutal ca in cazul bunicii, ci are o latura ludica foarte dezvoltata. Lupul, apasat de complexul incompatibilitatii dintre imaginea dorita si ceea obtinuta in deghizarea lui, constient de faptul ca lumea Scufitei Rosii ii este inaccesibila, dar o cauta ca pe un drog, intra in jocul intrebarilor si raspunsurilor pana cand este demascat complet, moment crucial in care nu poate accepta realitatea si cedeaza pulsiunilor erosului, inghitind-o pe fetita. Aici putem spune ca s-a realizat trecererea pentru Scufita Rosie, momentul maturizarii propriu-zise fiind cel al salvarii victimelor de catre vanator.

Vanatorul este un alt simbol al logosului, este figura paterna protectoare, care de asemenea reprezinta solutia din impas. Ca si actul asimilarii (integrarii), actul separararii este de asemenea de o violenta uriasa, astfel ca lupului i se taie burta, de unde ies bunica si Scufita Rosie, adica fetita si animusul ei. Constientizarea si maturizarea propriu-zise sunt marcate de remarca “Vai, ce groaznic, ce intuneric era in burta lupului!”.

Initierea este completa, personajul feminin este imbogatit de aceasta experienta, care a avut si o puternica latura traumatizanta, dar ea a reusit astfel sa isi integreze erosul cu logosul, sa isi uneasca latura impulsiva cu latura rationala practic intr-un proces de devenire.