Am facut o promisiune saptamana trecuta referitoare la Cetatea de pe insula Pacuiul lui Soare. Ei bine, acum a venit momentul.

Cetatea de ieri

portul esuat

In timpul imparatului bizantin Ioan Tzimiskes, pe la 971, in partea de nord-est  a insulei Pacuiul lui Soare pe o micuta insula ce despica apele Dunarii din dreptul actualei comune Ostrov pana in fata dealului Dervent, incepe sa se zideasca o puternica fortificatie. Datorita terenului aluvionar pe care se facea constructia, bizantinii au folosit o tehnica speciala, construind zidul in sistemul „blocaj” si sprijindu-l pe o substructie din lemn de stejar.

poarta cetatii

Insa de cine se temeau oare bizantinii atat de tare incat sa ridice aceasta mare fortareata nemaivazuta pana acum pe Dunarea de jos? Se pare ca vinovatii erau kievienii care se aliasera cu drujinele varege si terorizau de ceva vreme Imperiul bizantin cu atacurile lor navale. Asa ca puternica fortareata de pe insula Pacuiu lui Soare era menita sa protejeze capitala regiunii – orasul Durostorum de orice atac naval venit de la gurile Dunarii.

Odata construita, ea a gazduit o mare garnizoana militara. Tot aici se afla si sediul flotei de razboi imperiale de la Dunare. Astfel ca, in timpul stapanirii bizantine in Dobrogea, cetatea a avut un rol de o importanta deosebita in regiunea ce purta denumirea  de Thema Paristrion

Biata cetate construita cu atata truda nu si-a indeplinit scopul foarte multi ani pentru ca domnii bulgari s-au rasculat si pentru o vreme cetatea a fost dezafectata.

Dupa recucerirea teritoriilor din nord-estul Bulgariei si Dobrogei de catre bizantini, cetatea de la Pacuiul lui Soare se repopuleaza, insa nu mai are un asa important rol militar deoarece de data aceasta atacatorii erau pecenegii, iar ei nu atacau pe ape ci de pe uscat, putand foarte bine sa traverseze Dunarea iarna pe gheata.

zidul scufundat

Pentru o vreme cetatea are noroc deoarece pecenegii sunt infranti de catre kievieni  si asfel puterea acestora slabeste un timp, lasand loc regenerarii vietii economice din zona. Insa norocul ei se cam termina pe la jumatatea secolului al XI-lea deoarece pecenegii revin in forta si pe la 1048 are loc o mare invazie, ei trecand in sudul Dunarii si luand in stapanire Dobrogea si nu numai. In acea perioada a fost atacata si distrusa de un puternic incendiu si cetatea noastra.

Din cauza deselor navaliri barbare cetatea va fi parasita si timp de 150 de ani natura o va narui partial. Dupa anii 1200 viata in interiorul cetatii se reia, dar ea nu mai e decat o umbra a falnicei fortarete bizantine, activitatea fiind totalmente comerciala. Locuitorii mai ridica un zid si ii confera asezarii insulare caracter de oras.

Doar ca, pe la 1422 asezarea este din nou parasita in mod misterios si de acum incolo incepe legenda.

Cetatea de azi

"talpa" cetatii

Mare a fost cetatea, dar mai mare este Dunarea. Nu stiu sa va spun de ce, insa ea s-a suparat pe draga noastra insulita si a acoperit-o de ape. Acum daca vrei sa traiesti in mijlocul istoriei nu mai ai la dispozitie decat o mica suprafata din cetate, deoarece pestii strajuiesc cam trei sferturi din ea. Si asa, ceea ce a ramas neacoperit de ape este superb. Iar acest putin ramas a incins spiritele istoricesti.

Pai ce a facut ea saraca de a ajuns sa supere atata lume? A facut, pentru ca multi o asocieaza acum cu mareata cetate bizantina Vicina, leagan al ortodoxiei romane. Aici se presupune ca ar fi fost sediul Mitropoliei Ortodoxe Vicina. Aceasta ipoteza a fost lansata de regretatul profesor Petre Diaconu, care si-a dedicat intreaga activitate cercetarilor de pe insula Pacuiul lui Soare.

pazitorii

Doar ca intr-o controversa mereu exista doua tabere. Cea de-a doua tabara sustine ca genovezii care au construit cetatea Vicina aveau acceptul Bizantului de a construi doar in nordul Dobrogei la gurile Dunarii. Astfel ei combat concluziile profesorului Diaconu si localizeaza cetatea Vicina undeva pe la Isaccea, alaturi de alte doua cetati venetiene, Cetatea Alba si Chilia.

Vicina sau nu, cetatea ce stajuieste inca deasupra apelor Dunarii  este superba. Zidurile ei ce ies amenintatoare din apa, portul esuat in padurea salbatica, poarta ce duce catre nicaieri, totul te duce cu gandul la o cetate a zanelor.

Cat de multe stim despre hartiile noastre valorice din portofel? Eu cred ca putin. Si poate ca nici nu ne intereseaza istoria lor, ci doar valoarea. Insa, cum mie imi place tare mult sa scotocesc, am scotocit si prin istoria lui, a LEULUI. Asa ca am aflat cand si cum a aparut si a evoluat.

Sa va povestesc atunci …

Sa o luam cu inceputul, ca si cu viata. S-a nascut in 22 aprilie 1867 odata cu infiintarea sistemului monetar romanesc, venind ca o masura de stopare a haosului generat de circulatia monedelor straine de tot soiul. Deci, leul nostru a implinit venerabila varsta de 144 de ani.

Pe la inceputul secolului al XIX-lea pe teritoriul Principatelor Romane circulau cateva zeci de monede de toate felurile, cele mai folosite fiind cele austriece, turcesti sau rusesti.

Zarafii (valutistii de astazi) erau cei care beneficiau cel mai mult de acest haos, deoarece  erau singurii care cunosteau valoarea reala a monedelor in circulatie. Astfel, ei impuneau cursul de schimb valutar si speculau pe diferentele de schimb. Valoarea cursului inregistra diferente foarte mari de la o localitate la alta. Nicolae Sutu (1798 – 1817) remarca: „Galbenul umbla 32 de lei la Braila dar ajunge la Galati la 46 de lei”

Dupa Marea Unire, ca semn de recunoastere a insemnatatii ei, Alexandru Ioan Cuza propune baterea unei monede nationale. El sugera ca moneda sa se numeasca român, sau romanat, insa fara succes, deoarece denumirea monedei a generat dispute.

Prima varianta, inspirata din denumirea monedei franceze, atribuia numele de ‘român‘ monedei nationale. Heliade Radulescu atragea, insa, atentia ca numele de ‘român’ ar putea naste confuzii si echivocuri. „Auzul românului nu sufere a se zice: s-a dat o suta de români (ca o suta de franci) pe un bou (Spiritul siu materia, 1959)”. Dionisie Pop Martian sublinia si el acest lucru in ‘Analele Economice (1860)’: „ar fi nostim la intrebari precum ‘Cu cat ai cumparat magarul acesta?’ sa se raspunda ‘Cu 20 de români!’. Franc nu inseamna francez. Sa lasam numirea leu pentru unitatea monetara”. Pana la urma a fost adoptata denumirea de ‘romanat’ dupa etimologia similarului ‘ducat’. Cu aceasta denumire au fost batute prototipuri din argint si aur, insa planurile privind baterea monedei nu au putut fi puse in aplicare. Lipsa de fonduri necesare infaptuirii acesteia precum si conjunctura internationala nefavorabila initiativelor care sugerau independenta Romaniei au facut imposibila materializarea acestui proiect ambitios.

Talerul-leu, stramosul leului romanesc si al dolarului

Prima moneda nationala a vazut lunina zilei in timpul domniei lui Carol I, dupa promulgarea legii noului sistem monetar din 1867. Denumirea monedei (leu) a avut ca sursa de inspiratie talerul olandez ‘lowenthaler’ (foto), care a dominat circulatia monetara in Tarile Romane intre 1650-1700.  Moneda avea pe fata efigia unui leu ridicat in doua labe care i-a adus denumirea de taler-leu. Desi a existat ca moneda fizica in jur de 100 de ani, talerul-leu a ramas multa vreme unitate de calcul si de masura a valorii marfurilor precum si a altor monede. Talerul-leu a mai inspirat denumirile altor monede nationale din sud-estul continentului european cum ar fi leva bulgareasca sau leka albaneza. Dolarul isi datoreaza si el numele tot talerului-leu. Emigrantii olandezi l-au dus in Lumea Noua unde din leeuwendaalder (denumirea in limba olandeza) a devenit dhaler si apoi dolar.

Se bate primul leu romanesc, polul

Stradaniile domnitorului Alexandru Ioan Cuza s-au concretizat in  anul plecarii acestuia de la domnie. Noul domnitor (Carol I) primeste aprobarea de la guvernul turc de a bate moneda proprie cu conditia ca aceasta sa poarte un semn al imperiului (semiluna sau semiluna cu stelele). Insemnele suzeranitatii turcesti trebuiau imprimate doar pe monedele de aur sau de argint, moneda divizionara din bronz fiind scutita de acest lucru Pentru a evita inscriptionarea insemnelor de suzeranitate, guvernul Bratianu, invocand motive financiare a ales sa bata doar monede de bronz.

Din dorinta de afirmare a suveranitatii romanesti, in 1868 Carol I a batut in secret la o monetarie neidentificata o in jur de 100 de monede din aur cu valoarea de 20 de lei (un pol). Aceasta avea pe fata efigia regelui, iar pe cealalta, inscriptia valorii nominale, anul baterii (1868) si legenda “Carol I Domnulu Romaniloru”(foto). Datorita legendei, aceasta moneda a adus protestele turcilor si a austro-ungarilor  iar monedele nu  au mai fost puse in circulatie. Legenda spune ca jumatate din monedele emise sunt ingropate la temelia castelului Peles, restul fiind facute cadou apropiatilor si curtenilor, ajungand in colectiile numismatilor sau sa fie purtate ca bijuterii.

Dupa multe eforturi, in 1870 la Bucuresti, se deschide Monetaria Statului. Aici va fi batut in acelasi an primul leu romanesc. Monedele au fost denumite caroli, dupa numele regelui a carui efigie aparea pe fata monedei. Pana la inceperea Primului Razboi Mondial leul a cunoscut o perioada de glorie. El a avut cea mai mare stabilitate din toata istoria economica a tarii, fiind una dintre cele mai puternice monede ale Europei. Primele bancnote romanesti au aparut odata cu declansarea Razboiului de Independenta (1877-1878). Acesta a condus la o criza de numerar ce a fost solutionata prin emiterea de bilete ipotecare (foto).

Cam asta este istoria leutului nostru, batran si rebegit.

Nu mai este el ce a fost, DAR, pana cand domnul euroi o sa vina sa-i dea ultima impartasanie, inca ne mangaie buzunarele si cardurile.