Arhiva

– Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!

Așa scria Eminescu pe la 1800 și ceva, așa recitam și eu în weekend. Poate că o făceam bine, poate nu. Însă, făcând asta, la început mai în glumă iar apoi foarte serios, mi-am dat seama că ”fără poezie viața e pustiu”. Da, da, mare dreptate avea Mihăilescu – Brăila când o spunea.

După cum vă spuneam, am ajuns vrând – nevrând, recitator de ocazie. Totul a venit pe neașteptate, când nici măcar nu mă gândeam că se poate așa ceva, mai ales că eram acolo cu lucruri serioase. Nu știu cât de mult am atins eu corzile sensibile ale colegilor, dar,  când a început să recite o colegă, am simțit cum cad în genunchi. O liniște profundă m-a cuprins, chiar daca ceea ce spunea ea acolo era trist. Ce voce, ce patimă, ce trăire … Xanax, Distonocalm …  vax albina!

Ascultând-o pe ea, mi-am dat seama că pierd enorm încercând să mă cramponez în realitatea gri și că, din când în când o evadare în imaginar pe un covor magic poetic e ca o gură de aer curat, purificator.

Încercați fraților sau surorilor, nu o să vă pară rău. Căutați pe YT sau prin alte părți. Sigur o să găsiți pe cineva care să vă ajungă la suflet.

Mai zilele trecute m-a certat cineva că nu mai scriu. E adevărat. Nu am mai scris nimic. M-am privat de o plăcere înlocuind-o cu multă muncă. Iar amărâta asta de muncă chiar nu e plăcută, însă îți încarcă plasticul ăla din portofel. Eh, la dracu cu ea. O să mă reapuc iar de scris în paralel cu un alt proiect personal. Amîndouă au fost amânate până la limita imposibilului. Celălalt proiect e unul cu greutate. Mai bine zis unul despre greutate. A mea. O să fie greu, foarte greu. Însă cred că blogul o să mă ajute să trec peste. Poate o să și scriu din când în când despre trăirile din timpul dietei. (cei care nu mă cunosc personal nu au de unde să știe că mă îndrept vertiginos spre o greutate rotundă din trei cifre, în care prima e de mult unu) :).

Dar până atunci, am rămas restant de anul trecut cu o idee care mă face constant să rîd ca prostu’. Este fooooarte serioasă (he he!), drept pentru care nu mă abțin să nu o scriu. Este vorba despre un ritual observat de mine, și anume că foarte mulți oamini când merg la budă, dau drumul la apă la chiuvetă. Nu înțeleg ce vor să mascheze, pentru că toată lumea știe că acolo te duci ca să-ți descarci oarece presiuni presante, ca să zic așa :). Acolo e locul permis. Chiar recomandat, și nu numai de medicii stomatologi 🙂

Acu stau și mă gîndesc, dacă se duc unde se duc și nu dau drumul la apă, oare ce fac? Fac lucru de rușine sau doar își admiră mușchii în oglinda de la baie?.

Eu m-am gândit și la altă soluție care pare chiar mai practică. Să tragă non-stop apa la baie. Așa pot face în același timp două lucruri. Depresurizare și plăcut spălare 🙂

Să curgă apele și să vină … Când eram mai micuștel, aveam un unchi mai tâmpițel care mă punea să spun repede ”la curbă șinele trosnesc” și nesimțitul nu dădea drumul la apă! 🙂

Atât că am dat-o râu în prostii.

Buna ziua vă urez cu ocazia sfârșitului lumii 🙂  Sau nu … 🙂 Offff, câtă dezamăgire încape în acest of. Te pregătești tot anul, te îmbărbătezi uitându-te la toate filmele și serialele cu tematică apocaliptică, îți iei și concediu ca să te prindă pe teritoriul tău, și ce? Sfârșitul nu mai vine. Huo!!! Cică se amână datorită crizei. Nu mai sunt bani de pocnitori 🙂  Nici nu mai am cuvinte. Îmi șterg discret lacrima din colțul ochiului și mă pregătesc să vă mai spun una din ziua ne-sfârșitului lumii.

Cică se făcea că stăteam la coadă (coadă mică, că la coadă mare zic pas) să-mi iau și eu 6 crenvurști de pui cu cașcaval, că tot vine crăciunul :). În fața mea, o madamă la vreo 60 de ani. Gătită cu haină din animale moarte cu blană, ghiul la mână, postură înțepată, cucoană, de. Când îi vine rândul începe să cumpere diverse multe scumpăciuni, și la un moment dat se apleacă peste hejghea și-i soptește ceva vânzătoarei. Vânzătoarea nu înțelege și o roagă să repete. La care ce-mi aud urechile curioase. Cică vrea și ea vreo două pungi de orez, din cel mai ieftin, că vrea să împartă. 🙁 . Păi cum blana mă-sii, când e vorba de stomacul ei își ia delicatese, dar când împarte, și asta așa, că o mustră pe undeva conștiința, ia ce e mai ieftin, că nu știe amărâtul. Să zică mersi că s-a gândit să-l omenească cu ceva. Bine dracu că nu a cerut să fie și expirat ca să aibă la anu mai puțin de împărțit.

Acestea fiind spuse, dragi creștini, vă urez sărbători ghiftuite!

Isus Vine!!!

P.S. Dacă află cineva pentru ce dată s-a reprogramat Armaghedonul, să-mi dea și mie de stire.

Și încă cum urlă, și cât de bine. Mai ales când după el mai stau la coadă,  destrăbălata aia lu’ Bizet și niste mascați de-ai lui Vivaldi care zic ceva despre Winter. Cred că zic din lăută că Winter is coming. Nu-i înțeleg, dar tare rău mai arată măștile alea de carnaval din Veneția. Zici că sunt coborâți din cele 120 de zile ale Sodomei lui Pasolini.

După cum ziceam, pisica a.k.a. consiliul de administrație, nu-i acasa. Iar eu în loc să rup cârciumile, sau să înroșesc calculatorul cu jocuri care mai decare mai rele, ascult muzică. Cum ar zice Bobu, ascult muzică cu aroganță, LA MAXIM!!!

Când mă gândesc că acum vreo două ore mă plictiseam și nu știam ce să fac cu pseudo-libertatea mea … Acum nu prididesc cu redescoperitul preferatelor de mult uitate. Doar patefonul mai lipsește. Că vinilurile stau cuminți în așteptare. Chiar îmi lipsește gestul vinilurilor. Gestul tandru prin care le ștergeam cu o cârpă moale înainte să le ascult. Hai că dacă o mai țin așa până la urmă aștern și-o poizea. Dar parcă nu prea merge fără vodka. 🙂

Gata că o dau în prosteli 🙂 Back to music. Maestro …

P.S. Acuș, acuș vine 14 decembrie cu ”The Hobbit: An Unexpected Journey”. Atunci să te ții. Numai adulți o să fim la coadă. Hă Hă Hă!!!

Hai că în ultima vreme am ținut-o numai în chestii serioase și m-am depărtat de scopul acestui jurnal personal, acela de bărfe și flecuștețe neserioase. Așa că azi o să vă spun o mică poveste. Aceea a bambusului zburător si a colecționarului mereu copil. Acică eu 🙂 Hi, hi, hi!

Să încep cu începutul și să vă deslușesc misterul. Că în mod sigur toată lumea s-a prins că bambusul nu zboară. Normal că nu zboară. Dar încinge creierul gînditor la prostii al subsemnatului. Păi da, că mi-a ajuns la ureche că undeva pe la Nucetu ar fi raiul colecționarilor. Adică, o hală plină de vechituri în care te poți bălăci și în care poți găsi printre altele tulpini groase de bambus, numai bune de făcut arcade pentru trandafirii cățărători. Poate că cel mai ușor ar fi fost să le fac din metal, dar eu nu am iesit încă din epoca de piatră :), așa că nu știu să modelez fierul și nici nu îmi place. Mie îmi place lemnul și gata.

Dacă am zis gata, mi-am mai convins un prieten și am purces la drum. Cum am ajuns, m-am înfipt în mormanul de chestii. Spun chestii pentru că cel puțin jumătate din lucrurile de acolo nu puteau fi identificate :), dar bambus am găsit, însă urât. Mult prea urât pentru scopul nobil pe care ar fi trebuit să-l aibă. Dezamăgit am băgat la subraț două lopeți de campanie gen Lineman și …. și … Normal, o machetă de aeroplan 🙂 Din ce era ea făcută? Din lemn! Muhahahaha! Macheta era destinată copiilor de 9 ani, deci pentru mine. Chiar pentru mine.

Asta m-a făcut să uit de supărare și mi-am luat tălpășița spre casă. Nu mai spun că mi-am uitat în mașina lui Vio cheile de la casă și portofelul, că au fost ușor de recuperat. Oraș mic, de! Ardeam de nerăbdare să asamblez macheta.

Rezultatul a fost mulțumitor. Macheta e super draguță. Numai Cris e cam nemulțumită, că întreținerea obectului, gen desprăfuire periodică, o să cadă ca de obicei în grija ei 🙂 Sorry!

Da, da. E adevărat. Mașinile beau apă. Pe bune că nu glumesc. Beau, pentru că le vine cald de la motor și se nădușesc pe la radiator :). A mea săraca, de atâta nădușeală era să scuipe motorul cu totul. Zici că în loc să se concentreze la drum, se concentra la confecționat ”eggs and bacon” la cât de încinsă era. Eu personal, doar în filme am mai văzut radiator care scuipă pe nări aburi. Te pomenești că îl călăream pe Toruk Makto și nu știam :).

Vineri, când am plecat spre Tulcea nici nu mă gândeam că o să reușesc să acumulez în câteva zile un adevărat buchet de ghinioane. Chiar și după ce le dau deoparte pe cele profesionale, tot mai rămân destule pentru colecția personală :).

Dar o să mă focusez doar pe cele auto-nervi-dădătoare și păr albitoare :). Acum sincer, semnele s-au lăsat văzute în momentul în care eu am rămas să admir faleza din Tulcea și să fac cu mâna la vapoare, iar cheile mele de la mașină s-au călatorit la Călărași. Păi da, că au fost galante. Nu au vrut să o lase pe Cristina singură cu o străină și s-au oferit să o însoțească acasă. Așa că m-am așezat pe coadă cu ochii în soare și am așteptat cuminte curierul cel rapid și recuperator de chei de la oameni cu capul în nori.

Până acum, toate bune și frumoase. Cap în nori am mai avut și alădată. Nici măcar nu m-am supărat. Ăsta sunt, cu mine de mână defilez. Dar povestea radiatorului buclucaș abia de acum începe, pentru că odată recuperate cheile, am sărit hotărât în șa și pe aici ți-e drumul. Aveam planuri mari, cu vizitare de cetăți, chestii socoteli.

Dar nici nu am apucat să-mi iau avânt și, la vreo 50 de km de Tulcea mi-a sărit acul de la temperatură direct în danger zone. Zici că o asculta pe Loredana cu Ridică-mă la cer (în nori de aburi) :). Pac! Frână de urgență și intrat rapid într-o parcare unde se odihneau 2 tiruri cu tot cu vizitii. Deschid capota, abureală la greu vere … . Sub mașină baltă. Ce să zic, nașpa. Până la Călărași mai erau mulți kilometri, spre 200 chiar. O las să se liniștească și încep scotoceala după apă. Prima și-a făcut datoria apa de băut. Radiatorul rezistă. Am mai găsit încă o sticlă în porbagaj. La fel. Apa intra, dar nu se vedeau rezultate. Îmi iau inima în dinți și mă duc în cerșeală la cei doi șoferi de TIR și le cer apă. Oamenii săritori îmi fac rost de încă un litru. Dau cu săru’ mîna și fug să o îndes în gura lui setilă. Nimic vere. Mă uit iar sub mașină, uscat. Fuck! Mă întorc iar la cei doi, cu căciula în mână și mai cer o sticlă. Deja oamenii mă priveau suspicioși. Era și normal. Unul se ridică și vine cu mine. Ia și el radiatorul la ciocănit, emite căteva supoziții de mi-a stat inima de cât de sumbre erau și, în final îmi mai dă o sticlă de apă zicând că e ultima. A primit-o aloolicul ăla de radiator pe toată. Dar … Pfiu!!! apa se aliniază de data asta la semn. La ăla mic, minimul.

Victorie fraților. Back in bussiness. Îi mulțumesc omului, îmi iau crucea în spate și îi dau încet la vale cu un ochi după fântâni și cu altul pe indicatorul de temperatură. Fântâni ioc. Pe unde treceam, toate erau părăsite, dar, la Nicolae Bălcescu … ce-mi văzură ochii? O cișmea măi nene. O frumoasă cismea, o superbă cismea de pe vremuri. Cu apă rece, cristalină și cu un susur … de mi-a umplut toate sticlele și recipientele din mașină. Iar pe lăngă asta, mi-a mai răcorit și mie sufletul. De acum încolo aveam curaj să o duc pe madama acasă.

Deci, cum să spun, acea cismea din N. Bălcescu de Tulcea îmi lumină ochii mai abitir ca orice altă bogăție. Slavă lor celor care au păstrat-o funcțională, pentru că, datorită ei, eu am ajuns acasă cu tot cu mașină. Nu mai spun în câte ore și nici cu câte opriri de adăpare. Dar gata, am ajuns. Îmi pare rău că de emoție nu i-am făcut o poză. Dar am găsit ceva similar pe net la Dan Cotora. Zici că e sora ei geamănă.

Fuse cam lungă scriitura, dar am zis-o dintr-o suflare. Sau sorbitură :).

… de plictisit se plictisesc doar leneșii și proștii.

Etete zic eu. Pe bune?

Păi vere, eu mă declar un mare leneș, dar nu mă plictisesc niciodată. Păi dacă sunt leneș și nu mă plictisesc ce sunt? Sunt prost? Dar nici așa nu e bine. Că tot nu mă plictisesc.

Ce sunt eu atunci? O aberație a naturii? Alo!!! Băi ăștia care scoateți vorbele astea!!! Din ce puț al gândirii le emanați? Aveți acasă vreo carpetă inspirațională împunsă cu acul cu texte de genul: ”Ordinea și curățenia sunt cinstea fiecărei femei”. Asta cu ordinea și curățenia e și mai tare decât aia cu leneșii. Oare o fi scos cineva și vreo vorbă despre cinstea bărbatului? Mă gândesc că o fi ceva de genul: ”bărbatul care sapă strâmb are sufletul necurat” 🙂

Și am mai auzit una tare. Asta e din grădina meseriei mele 🙂 : Cică histrionicul este dependent de distracție!! Again: Alo!!! Cumva a fost declarată distracția înafara legii și eu nu am auzit?

Eu unul mă declar histrionic și gata! E mult mai bine decât să creadă cineva că sunt prost.