Arhiva

Gata, fuse, fuse şi se duse şi weekendul ăsta. Pentru că am fost băiet harnic şi dibaci am reuşit să scap rapid de murăturile nevestii:). Paranteza rotundă (divagaţie scurtă, promit): Odată pe an o apucă nebuneala că trebuie să fim şi noi gospodari şi să punem murături. Of mama… ca la magazin nu or exista murături drăguţe, dar de… închid paranteza rotundă şi revin pe cursul principal al poveştii. După cum spuneam, ca să pot pleca în Dobrogea am pus murăturile vineri pe la 12 noaptea puneam murături ca nebunii:)

Sâmbătă dimineaţa eram pe metereze, adică în maşină şi maşina la shaormarie. Păi noi nu mâncăm nimic pe coclauri vere? O fi slăbeala, dar Dobrogea are dealuri şi dealurile provoacă foame. (cred că nici acum nu am închis paranteza – asta e, cine nu are răbdare să treacă la următorul alineat:) )

Buun, La 9 eram pe bac. (bac de apă, nu Bac de şcoală, ca de ăla am scăpat de mult). Dunărea a rămas mică de tot, şi bacul se chinuie să ocolească bancurile de nisip pentru a ne trece pe malul sudic. De aici am purces la drum pe vechea sosea ce ajunge la mare. În dreptul mănăstirii Dervent am părăsit şoseaua principală şi de aici a început aventură.

Dobrogea este un teritoriu ce se întinde între Dunăre şi Marea Neagră, fiind cunoscută în trecut ca şi Sciţia Minor sau Dacia Pontică. Face face parte din teritoriul României şi cel al Bulgariei, în România întinzându-se în judeţele Constanţa şi Tulcea, iar în Bulgaria peste Dobrici şi Silistra. Cu excepţia Deltei Dunării, este deluroasă, cu o altitudine medie de circa 200-300 de metri. Cel mai înalt punct este vârful Ţuţuiatu (Greci), în Munţii Măcin, având o înălţime de 467 m, însă Podişul Dobrogei acoperă cea mai mare parte din partea lui românească.

Originea termenului de Dobrogea este destul de disputată. Una dintre cele mai răspândite opinii este că numele provine de la despotul Dobrotici (1354 – 1386) care a condus pentru scurt timp în secolul al XIV-lea micul stat independent. Mai sunt cunoscute şi alte etimologii, dar mai puţin acceptate pe scară largă cum ar fi “terenuri bune” – derivat din slava (Dobro – bun) sau conectat cu numele bulgăresc Dobrice – teren stâncos şi neproductiv. (hm, dar cu strugurii ce facem? Ca vinuleţul de Dobrogea e tare bun)

Acum că am terminat cu isteria, să revenim la ţinutul uitat de timp, că aşa l-am denumit şi în titlu. Cum părăseşti drumul principal părăseşti şi secolul XXI. Satele de aici au uitat să treacă în secolul următor. Casele au rămas încremenite ca la începutul secolului. Nicio “vilă” făcută după noul trend, imensă şi de prost gust. Uliţe şi gâşte. Şi praf, mama ce de praf.

Din Galita ne-am luat un ghid. Cine putea să fie ghid decât un copil care bate toată vara cu piciorul zona. Ghidul la cei 10 – 11 ani ai lui, sfătos. Ştie tot ce mişcă în sat. Cine ce face, cum face şi mai ales de ce nu face. Aici telefonul mobil nu merge, dar nu cumva să te bată păcatul să faci ceva că nu ai nicio şansă în fata “radio-sant” -ului.

Şi ne-a dus ghidul. Ne-a dus la început chipurile pe un drum bun. Bun de căruţe sau de tractoare, ca pe noi ne-au disperat praful şi şleaurile. Bine ca la un moment dat i s-a făcut milă de noi şi ne-a propus să continuăm pe jos. O idee nemaipomenită. Am sărit toţi din maşină că dracii, pudraţi din cap până în picioare. Ghidul nici nu ne-a aşteptat prea bine să ne scuturăm şi să ne punem rucsacii în spate ca şi a zbughit-o prin porumb spre obiectivul nostru, malul stâncos al lacului Bugeac.

Şi am tot mers noi pe o cărare inexistentă, pe un drum ştiut doar de domnul ghid căruia nu-i stătea gura şi ne tot povestea despre una şi alta. Cu cât ne apropiam de lac un început să apară stânci ce străjuiau valea pe care coborâm noi. Aproape de lac ne aştepta primul obiectiv, peştera. Pompos spus peşteră. Ea săraca era mai mult un loc de refugiu pe timp de ploaie, însă drăguţă, cu vreo două cotloane prin care s-ar fi putut strecura un copil. Ghidul nostru ar fi vrut, dar îl aveam concesionat pe buletin, aşa că i-am înfrânat poftele de speolog.

De aici am pornit pe sub malul stâncos spre cel de-al doilea obiectiv, “La vapor”. Drumul spre el a fost frumos, însă de data asta ghidul a dat-o în bară. Între noi şi aşa zisul vapor care era o stâncă imensă, căzută în apă şi modelată de zei sub formă de vapor s-a pus lacul. Ca să ajungem la vapor trebuia să intrăm în apă, pentru că faleza s-a gândit că aşa e frumos, să intre ea până în lac şi să ne ude pe picioare.

Altă soluţie nu am fi avut decât să ne reîntoarcem mult înapoi şi de acolo să căutăm altă vale şi să coborâm la vapor. Aşa că ne-am gândit că peisajul e prea frumos ca să facem totul într-o zi şi ne-am lăsat restant obiectivul.

Deci, back, back, back, până la maşină, până în sat, până în Dervent… şi STOP. Idee ad hoc. Hai să dăm o raită şi până la cetate, la Păcuiul lui Soare (îl ştiţi, v-am mai povestit aici de el). Prietenii mei îl ştiau doar din poveşti şi pozuri aşa că am mai suportat încă trei kilometri de praf. Un tovarăş barcagiu a încuviinţat să ne treacă Dunărea veche şi să ne aştepte jumătate de oră, timp berechet de vizite şi şedinţa foto, cu zidurile pe post de fotomodel.

Ee, păi atât. Multe ar mai fi de spus şi de arătat, dar vorba lungă sărăcia omului.