Nici nu s-au dus bine zăpezile, că eu mi-am reluat periplul prin țară în căutare de locuri și fapte cu miros de istorie și de ce nu, de legendă. Pentru că toamna trecută mi-am propus să cuceresc cu pana cît mai multe cetăți, am profitat de o oportunitate și am intrat în Cetatea Rosenau, sau mai pe limba noastră, Cetatea Țărănească din Râșnov.

Eu cu pana și cu pasul am cucerit-o, dar ghidul nostru ne-a explicat cu mândrie că de fapt, cetatea nu a fost niciodată cucerită în totalitate. Iar de atacuri nu a dus lipsă de-a lungul timpului. Cel care a reușit să cucerească parțial cetatea, a fost Gabriel Bathory. El a asediat-o in 1612 și cu ajutorul artileriei a dărâmat zidurile de incintă din Cetatea de jos. Acestea au fost ușor de dărâmat deoarece nu aveau contraforturi și nu erau eficiente împotriva artileriei. Nu același luscru se poate spune

Să trăiți și bună seara. Ce sa zic, nu mai zic nimic, că mă întorc singur acasă, dar nu mă întorc totuși singur. Mă întorc în cârcă cu patul conjugal, că după zece ani, dacă nu și mai mult de căsnicie d”asta conjugală, în care ne-am împărțit dragostea bape- canapea conjugală, ba pe câte-o saltea conjugală, de ne-am rupt mijlocul de nu mai stim de noi  zece anisori, ne-am hotărât într-un târziu că nu se mai poate. Trebuie să ne luăm un pat conjugal. Așa că luarăm noi drumul Bucureștiului, că nu-ți poți lua pat de la țară, că astea de provincie nu sunt bune, nu sunt destul de conjugale. Deci merserăm, studiarăm, că nu e ușor. Să-l alegi să scârțâie, ca să moară vecinii de ciudă sau nu? Să fie elastic, să fie cu arcuri de te aruncă din el … grea treabă. După ce zece ani nu ai

Sau cum am devenit eu călător pe ape cu bărcuță personală

De ceva ani am fost contaminat progresiv şi cred că iremediabil de o boală ciudată. Se numește Kayaking sau caiaceală pe aici pe la noi pe Borcea. Bine, se pare că unele boli se moştenesc din familie, pentru că și bunicul meu a suferit aparent fericit toată viața de ceva asemănător, marinăria. De când mă știu, nu a vorbit decât despre apă și călătoriile lui pe ea! (cu bricul Mircea. De când l-au luat nou-nouț din Hamburg până l-au confiscat rușii, dar asta este altă poveste!) Ce am văzut și simțit la el, copil fiind, a fost acea plăcere de a vâsli într-o barcă, și de a se bucura de tot ce îl înconjoară. Aşa că am învăţat și eu, încă de copil să o fac. Îmi aduc aminte că pe la 16 ani deja mânuiam cu dexteritate o lotcă pescărească. Îmi spunea cu mândrie că se numește Lotcă Turtucaia de 24 de crivace (coaste) cu 2 ciocuri, adică nu avea tăiată partea din spate (oglinda) ca să montezi un motor și plutea pe apă ca o lebădă. Spunea că nu trage apă după ea când tragi la băbăici (la rame), adică nu opunea rezistență la înaintare. De ce Turtucaia? Pentru că de acolo erau și așa se simțeau ei, turtucăieni, chiar dacă în ’41 fuseseră izgoniți cu puștile după ce România pierduse Cadrilaterul. Așa că ei nu se considerau nici români, nici bulgari, erau turtucăieni, o minoritate care și acum se mai simte, chiar dacă s-a destrămat și împrăștiat prin orașele dunărene.

Dar, revenind la poveste, și pe mine apa este cea care m-a chemat și readus de pe unde viețuiam și m-a aşezat înapoi pe malul ei. Tot privind-o a renăscut în mine dorinţa de a reporni peregrinările de-a lungul ei. Bunicul nu mai era, nașul care toată viața fusese marangoz (constructor de bărci) se dusese și el pe alte ape mai line, iar lotcile fără păstori și doctori ajunseseră suporturi triste de flori prin parc. Singura soluție părea că vine de la noile bărci cu motoare puternice, care înlocuiseră vâslele clasice din lemn. Rar mai vedeai vreo vâslă prin ele.

Și pentru că în viteză și zgomotos, mă priva de tot ce e mai frumos, ideea de a mă întoarce la vâslit mi-a venit după ce încercasem să mă apropii cât mai ușor de o colonie de pelicani, încercând să-i fotografiez de aproape, dar fără succes. Nu mă puteam apropia de ei decât vâslind, fără motor, dar am descoperit că noile forme ale bărcilor nu îți permit să faci asta. Așa că m-am mulțumit cu fotografii de la distanță și i-am privit în timp ce Dunărea mă împingea la vale, fără să mă pot împotrivi, motorul fiind oprit. Iar asta m-a nemulțumit profund. Nu goană și plete în vânt voiam, ci contemplare, dar fără derivă.

Așa că am început exact ca omul neștiutor, cu un caiac gonflabil, ce părea foarte safe. Avea și trei locuri, deci perfect pentru familia mea! Mare, încăpător, stabil, și semi-inutil. De ce semi-inutil? Pentru că se pare că din trei doar eu voiam să merg cu el. Restul nu se băga să pună osul la treabă. Iar eu de unul singur nu îl puteam folosi decât să cobor pe Dunăre sau să mă fâțâi prin fața plajei locale. Neah! Dar de întors dacă visăm la depărtări? Păi, telefoane, rugăminți, sau padelat ca nebunu’ doar ca să parcurg o distanță ridicol de scurtă. Iar pe mare? Pfui! Sisific și, periculos de-a dreptul. Orice pală de vânt te împingea oriunde, numai unde voiai să ajungi nu. Așa că după un an de muncă la galere, am trecut la planul B. Am ales un caiac de tură sit în. Criteriul alegerii? Păi să îmi intre posteriorul în el, că de unde știință. Cum arăta acest sit în? Era o chestie îngustă care arăta profi, ca la concursuri, în care îţi introduceai partea inferioară a corpului cu tot cu partea mai sus menționată și apoi astupai gaura ca să nu îți bage valurile apă în el cu o „fustanelă” Pui! Exact ca un eschimos, pardon, inuit. Când am intrat prima dată în el am crezut că cel care mi l-a vândut şi care părea om normal la cap şi-a bătut joc de mine. Omul era normal, experiența mea era anormală. Atât de anormală că nici nu exista. Așa mi-am învățat prima lecție, caiacul gonflabil nu e caiac, e jucărie. Noua achiziție promitea să fie mai rapidă și să mă întoarcă oricât de departe m-aș fi dus înapoi acasă, dar doar dacă reuşeam să mă ţin deasupra apei fără să mă răstorn. Și așa am început să învăț de capul meu ce să fac cu el. Mai cu un tutorial pe YT, mai un articol, mai un sfat din partea lui Edi, virusat şi el de boala asta și cu destul de multă experientă față de mine, încet, încet lucrurile au început să se lege. Așa că m-am apucat de plimbări inconştiente de-a lungul și de-a latul Dunării de unul singur. Apoi am prins mai mult curaj și am terminat chiar 2 ture de pomină de câte o săptămână hai – hui prin Deltă cu o gașcă ad-hoc de prieteni. În ăştia 2 ani nu mi-am pus foarte serios problema dacă știu să padelez corect sau ce s-ar întâmpla dacă mă răstorn în mijlocul Dunării, că doar purtam o vestă și aveam o sfoară cu care puteam agăța caiacul după mine.

Dar în al doilea an de brambureală prin Deltă au început să mi se întâmple lucruri destul de neplăcute. Un pescar mai supărat că îi tulburăm apele mi-a tăiat în viteză, demonstrativ calea cu barca și caiacul meu în loc să se cațere pe valul cam măricel lăsat în urmă, s-a înfipt în el și şi-a băgat nasul, adică cam jumătate pe sub apă. Mda, întâmplarea mi-a tăiat cheful și bucuria padelatului printre nuferi pentru o vreme. Apoi, pentru că tot începusem pe adrenalină, o afurisită de creangă de pe un canal splendid de sălbatic s-a hotărât să mă dezechilibreze. Și chiar dacă m-am ambiționat o vreme să nu îi dau drumul, inevitabilul s-a produs. Caiacul s-a umplut de apă și până la urmă m-am lăsat benevol, în lipsa altor soluții să fac cunoștință cu apa. Nu mai povestesc cum am reintrat în el, că nu are legătură cu nicio tehnică de
Salvare, doar a implicat nămol, rădăcini, târât și un Go Pro (altul decât al meu) care nu a mai suportat ceea ce a văzut și s-a aruncat în apă. Suicid pe banii mei, că na, omul venise cu scula și a plecat fară ea. Soarta, de. Doar că am mai învățat o lecție. Tot ce nu legi e însușit de ape. Așa că am continuat „vesel „călătoria. Veselia s-a îngroșat rău când am descoperit seara că aventurile mele reușiseră să inunde ambele compartimentele de bagaje, şi cu toate că sacii marinăreşti ar fi trebuit să pe impermeabili, chinezul a dat buleală şi absolut totul era ud. Ce să mai, am dat startul operațiunii – experiment” în vivo” – cum este să dormi în slipul ud, într-un cort din tavanul căruia picura apa ca în peșteră învelit cu un sac de
Dormit uscat. Aiurea, tot ad. Vorbă lui Scoşi ud lișcă, ce o mai însemnând și asta. Deci eram ca nea domnii ăia de pe Descoperă TV, Naked and afraid, adicălea cam la pielea goală și un piculeţ îngrijorat. Dar am zis, Tot înainte! Suntem exploratori vașnici. Aventura mi-a dat totuși o zi mai pe relax, ca să nu mă piardă de client, așa că am redus adrenalina la relanti. După o a doua noapte lux, adică dormită la cort dar cu budă și duș într-un complex din Sf. Gheorghe, am trecut la next level. Dacă până acum fusesem cu adrenalina, AKA panica pe HI, ne -am hotărât să verificăm cât de temerar este să conducem cu caiacele Dunărea pe ultimul drum, adică să ieșim odată cu ea în mare. Părea ușor. Dacă ea se varsă în mare, cât de greu să fie să o urmăm. Și apoi să căutăm acel pământ nou numit laguna Sacalin.
Ehee… Și am ieşit! Nu știu alții cum sunt, (vorbă lui Creangă) dar pentru mine și caiacul meuaceastă  bagatelă fost o experientă nasoală. Nimic nu părea să se lege. Că de, se pare că nici marea nu avea chef de atâta Dunăre vărsată în ea, că se simțea ca un șpriț de vară cald. Nu tu apă sărată, nu tu, claritate, nimic. Buruieni și nămol. Pontus Euxinus pe dracu! Aşa că îi dădea cu valuri înapoi cum zic copchii ăştia de acum în hate, adică în
Dușmănie. Și eu eram acolo. Dunărea se rățoia la mare, marea la Dunăre și caiacul meu cu subsemnatul legat fedeleș în trânsul (adică eu) făcea ca o frunză într-o baltă bătută cu bățul de fiu-meu. Ce să o mai lungesc. Eu și caiacul plus valuri pe mare nu dădeam deloc în love. Ba din contră, am început să murmur printre dinți despre sărbători și divinitate, dar parcă pe negativ. Gelatină, aşa mă numeam. Ce Sacalin, ce lagună. Ce delfini, că eu numai veșnica pomenire cântam într-o veselie. Cred că de acolo i s-a tras și telefonului. Că l-a apucat și pe el nebuneala și zis: „băi cum ar fi să sar eu din vesta omului pe șestache în apă ca să verific dacă chiar sunt impermeabil cât îşi trage el sufletul pe mal?”. S-a băgat și nu a fost. Și tălică, voi ştiţi că pe Goagle maps Sacalin e cam relativ desenat și draga mea soție m-a cam plâns o zi. Că ei îi figuram nemișcat undeva în largul mării (location sharing, ştiţi ce zic) că eu așa i-am zis: „Măi fată, eu semal să vorbim nu o să am, dar mă poți urmări pe hartă, așa ca exploratorii adevăraţi”. Nu s-a ajuns și la colivă că i-a dat de veste o altă soție de explorator despre noi (Dar când m-am întors acasă mi-a sărit în brațe copchilul de zici că mă întorsesem din marele război) Deci până acum aveam 2 victime. Un Go Pro despre care încă nu aflasem cât de scump e și un telefon care știam destul de bine cât o să mă usuce la buzunar. Dar era bine. Chiar dacă cu toate pierderile ajunsesem aproape la prețul unei minivacanțe în Grecia. Dar acolo zero aventură în necunoscut.

Cu chiu cu vai am reuşit cumva să terminăm și ziua pe mare plus leguma Sacalin. Amândouă hotărâte să ne arate ce valuri şi ce vânt au. Eu la rândul meu eram în sinea mea destul de hotărât. Să las baltă caiaceala. Că-mi ieșise pe nas atâta adrenalină.
Dar totuşi, pasiunea era pe undeva pe acolo pitită, tăvălită, zgribulită, amărâtă, dar parcă șoptea: „haide bre, că nu a fost groaznic, ci doar parcă ceva dubios. Doar caiacul tău s-a comportat pe valuri ca o rață beată. Şi parcă arată un pic diferit de celelalte.” Așa că până la final de sezon am inventat două mii de scuze, evitând pe cât posibil să mai ies pe apă. Dar am început să citesc și să mă documentez mai serios. Astfel, am descoperit cu amărăciune că eu achiziționasem un caiac de agrement pentru începători. Cu spătar înalt ca să stai lejer, cu cârmă ca să te simţi sigur pe direcţie, și tot aşa, dar… total nerecomandat intențiilor mele, mai ales când se adăugau și situaţii meteo nefavorabile. Iar pruna de pe colac, greutatea ideală recomandată per cap de vită furajată era cam 80 de kg în viu, maxim 100 în condiții de ape calme. Iar subsemnatul trage la cântar vreo 130 de kiluțe și are ambiții de aventurier. Kilele sunt căpătate din pofta de legume la grătar. Deci, fiasco total. Ce era de făcut? Atârn padela pe perete cu tot cu coarne sau iau măsuri?

Nu la circumferința abdomenului, ci trec la fapte. Aşa că dacă slăbitul nu îmi transforma caiacul
Într-un cormoran, am zis să nu distrug bunătate de investiție, așa că am lăsat kilele la locul lor și am măritat caiacul. Dacă dorește cineva să-l facă de râs, se plimbă fericit pe la Parcheș de vreo doi ani. Da, fericit că a scăpat de mine, că prea l-am deșelat și forțat să facă nefăcute.
Iar eu, am rămas oare văduv? Nici pomeneală! L-am trădat fără un dram de remușcări pentru o frumuseţe roșcată de 5 metri jumate. Fotomodel, nu altceva. De fapt, un caiac de mare. Și care stătea pe valuri cu o eleganță pur sânge englezească, ignorând că era năsut în Canada, dându-le cu tifla fraţilor mai noi născuți prin China. Cum era vorba aia: „găina bătrână face ciorba bună”. Și uite așa, începu domul Meleacă, adică eu, să prindă curaj. După o tură pe la Perișor (ştiţi voi, ultima plajă virgină de la Marea Neagră. Aiurea, se bulucea lumea pe ea zilnic de la 11 la 16) mă împrietenisem și cu valurile, ziceam eu. Și marea nu mai părea așa de zănatică. Și uite așa, cu forțe proaspete și cu vântul în pânze, m-am prezentat la tura de 2 zile pe Canal (vreo 60 de km), alături de 100 de tovarăşi de galere. (am apărut și la TV). Prima zi a fost cam fleașcă, sau lame, cum ar zice cei care au dat drumul la TV după anii ’90. Dar a doua? A doua a fost de poveste, (cum altfel?) și iar mi-a scos presupusa știință din cap.
Păi să vă zic. Ne culcăm noi după vreo 2 mici şi o bere la umbra monumentului celor căzuți la canal și m-am trezit eu (că eram singur în cort) că cineva scutură serios cortul. Hm, niciun coleg de vâslă nu făcea glume proaste. Era doar vântul fără Sorin și Ovidiu, că el cred că e încă la adăpost. Care îi dădea cu rafale de 70 km/h. Cam serios măi nene. Am zis, ” asta e!” Nu fu să fie să trec prin 2 ecluze, dar a fost fain că am trecut prin prima, pe ritmurile valurilor Dunării la megafon care ne dăduse așa, o stare de oameni importanți. Dar ce văzui. Câțiva temerari erau deja în caiace și călăreau nişte valuri de pomină, dar case ce-i drept, mărşăluiau ordonate și hotărâte spre mare. Totuși, grupul mare s-a rupt în două. O parte s-au declarat depășiți de vremuri, şi o altă parte, inconștienții, pardon, temerarii. Atunci s-a sculat tărâța în mine și am zis: „Sunt eu precum curca pe valuri sau cormoranul pe Dunăre cu caiac de şea kayaking născut în Canada şi antrenat de inuiți?” Așa că am luat o hotărâre! (proastă) și i-am mai îmbârligat și pe Marian şi Răzvan, băieții din brigada diverse, secția Călărași, că e pistol cu apă să călărim acele valuri mari dar frumoase și că 30 de km pe ele or să treacă instant, că de vântul bate din spate, deci fără efort. Și cine o să râdă că broască la inundați la final? Normal că noi. Aiurea oameni buni. Că a fost ca-n cartea aia cu balena aia grasă cu față palidă. Am călărit noi ce am călărit, mai cu frică, mai cu speranţa că deja am făcut jumătate din cei 30 de km până când, surpriză! Și nu din aia cu tort și baloane, ci din aia cu ziduri verticale în loc de maluri line, numai bune de abandonat la nevoie maximă. Mai ieşi dacă poți! Am zis și eu atunci ca băieții ăia cu pălării care i-au exterminat pe indieni: WTF!!! Long story short, până am ajuns la a doua ecluză am tăiat tacticos rondele de morcovi cu tot cu frunte cu posteriorul. Și dacă am pomenit de morcovi, ştiţi voi cum arată ciorba când fierbe? Aşa arăta apa la a doua ecluză. Cu 50 de oameni pe post de legume care clocoteau odată cu ea. Sunt convins că după ciorba aia, câțiva s-au dedicat pescuitului sportiv de pe mal, dând dracului caiaceala. Iar eu? Eu am terminat tura, am primit chiar și o diplomă de participare, dar… mi-a ieşit din cap că am habar de navigat în ape tulburi. Chiar dacă nu am abandonat a doua oară caiacul, am cam frecat-o un an prin ture de agrement cu gândul la valurile alea și cu morcovii pregătiți ori de câte ori se isca un vânticel. Adică mai mult bere și focuri de tabără decât padelat. Deja parcă mirosea a stres post traumatic. Dar să în devenim atât de serioși. Până la urmă, cum am început: „moștenirea ancestrală… povești marinărești… sânge de navigatori în vene…” Deci!!! Păi hai mister înapoi pe cal. Aşa că la final de sezon. Înapoi la adrenalină, dar de data asta asistat în siguranță. Adică ceea ce ar fi trebuit să fac de la început. Școală nene, școală de caiacit, cu profesor. Cu tehnici de salvare ajutat de coleg. Cu ieșit în valuri și înțeles ce e cu ele și ce fac ele cu tine. Fizică, energie cinetică, cuplu de forțe, derivă, etc, că pe unele nici nu știu un le cheamă.

Da oameni buni, m-am băgat om bătrân școler la curs de începători de călărit valuri pe mare. Cum a fost, exact cum am spus! Adrenalină! Mi-a mi-a dat cu un pic cu virgulă. Cum adică să stai liniştit ca un englez la ceaiul lui de la ora 5, dar pe valuri zic eu de peste un metru, poate spre doi (dacă nu exagerez puțin parcă nu are farmec povestea) și să contempli viața! Da! Să lași valul să-ți vină din laterală și să nu îngheți la gândul că sigur o să te răstoarne, și astfel să te panichezi. Da, te poți răsturna, dar de ce să îţi faci griji de asta când tocmai ai învăţat cum să te sui înapoi fără bătăi de cap și panică. Și asta rapid. Două 2 minute, că na, ești la început și în focul evenimentelor mai încurci prova cu pupa caiacului colegului. Iar apoi să laşi să vină acele valuri de unde vor ele. Față, spate, lateral, că tu eşti ca un dop de plută (ţi-am furat-o pe asta Victor!) Ce face un dop de plută? Plutește. Și dacă, vorbă lui Edi, căzutul în apă nu mai e pasiunea ta, începe să îți placă. Începi să observi dansul valurilor, poezia lor. Apa nu e haotică, are o multitudine de patternuri și o frumusețe rece, care te face să o iubești respectuos. Doar atunci îți face loc în preajma ei. În final am înțeles ceea ce îi
Tot spun lui fiu-meu.” Frica dărâmă”! Păi da, nu poți tu o furnică să i te opui apei. Dar dacă o respecți și o înțelegi, ea te ajută. Chiar şi când e supărată. Iar dacă e furioasă, mai bine nu o provoca. Sigur te va răni, poate chiar îți va încheia abrupt socotelile cu lumea asta.
Dar dacă îți înțelegi și respecți limitele, este totul! Atunci când călătorești conștient pe ea, se întâmplă lucruri de nedescris.

Cum cânta Foghat: „Slow ride, take it easy.”.. adică, oferă-ți timp să te bucuri în tihnă de
bucuriile simple oferite de viață. Savurează clipa!

Ieri după-amiază m-am întâlnit cu mine. La o distanță de aproape 17 ani. Nu aveam decât 22 de ani și multe visuri în cap. Întâlnirea a fost mult mai emoționantă decât aș fi crezut, însă mult mai frumoasă decât mi-aș fi închipuit. Pentru această întâlnire trebuie să-i mulțumesc lui Mihail Sebastian, care m-a inspirat odată cu citirea Jurnalului lui, să îmi pun câteva gânduri peste oarece foi de hârtie. Nu am scris eu foarte mult atunci, doar vreo zece pagini ce însumează câteva luni din viață, însă, am surprins o perioadă frumoasă din viața mea.

Vorbeam atunci de un nou capitol din viața mea, întebându-mă dacă ”un sfârșit, e un început”, precum Celelalte Cuvinte. Mi-ar plăcea să-mi pot răspunde mie, cel de acum 17 ani că a am luat o decizie bună și să-i spun să stea liniștit.

Asta mă face să mă gândesc că multe idei ce par nebunești la început, de fapt se dovedesc în timp a fi bune decizii. Cred că din când în când e nevoie să lăsăm deoparte instrumentele de măsură sau sondajele și să ne așezăm pentru câteva momente și să privim în noi, să ne întebăm sincer, dureros de sincer, ce ne place. Pe vremuri mai auzeam expresia ”și-a urmat instinctul”, acum nu o mai aud.

Eu știu sigur că mi-am urmat instinctul, chiar dacă la vremea respectivă am supărat multă lume lăsând la o parte o viitoare carieră, cea de medic și am luat-o de la zero, făcând ceva ce chiar îmi place, devenind psiholog.

Deci da, domnule 22, bine ai făcut!

P.S Totul sună precum un captain’s log din Star Trek :). Mai lipsește doar: Picard out!

Aseară am fost lovit în moalele capului. Nu de hoți, nici de nevastă, ci de teatru. De fapt, nu de teatru, ci de actori. De tinerii actori (boboci) ai trupei de teatru TREPTE. Nimic nu m-a avertizat de ceea ce avea să urmeze, chiar dacă afișul avertiza că o să asistăm la premiera atelierului teatral ActorEști.

Poate că piesa s-a numit oficial ActorEști, însă eu am numit-o Emoţia visurilor. De fapt, asta am simțit timp de aproape două ore. Emoții, visuri, aripi întinse către necunoscut și multă dorință de mai mult. Senzația mea a fost că de la început mi-au golit sufletul de tot ce aveam acolo, amalgamul de bune sau rele, și mi-au umplut încet, încet sufletul de emoție. Pentru asta, sufletul mi s-a bucurat până la lacrimi.

A fost fascinant, a fost bine. A fost strigătul din sală a copilului care nu a mai suportat să audă întrebările obsedante din spatele măștilor atunci când se întrebau retoric” cine suntem?” -” SUNTEȚI OAMENI!!!!”. Câtă dreptate avea acel copil de grădiniță. În spatele măștilor suntem oameni. Doar oameni care poate că datorită debusolării și-au pierdut ținta și care poate strigă în gând” Cine sunt eu, cine mai sunt eu?”

Tot ei m-au învățat că da, ”În cercăm. Încercăm să progresăm cu fiecare repetiție, cu fiecare piesă. (…) Uneori reuşim, alteori… repetăm până când reușim!” Nu asta facem noi oare în fiecare zi? Nu încercăm să progresăm pe această scenă deschisă numită viață? Câți dintre noi încă se mai cramponează în repetare? Câți mai speră în reușită? De ce? Când?

Ei mi-au arătat că se merită să continui să visezi, să speri și să încerci, să ÎNCERCI!

Îți mulțumesc mult Ștefan Nițu pentru acest spectacol și vă mulțumesc vouă tuturor celor de pe scenă care ați demonstrat că da, se poate!

las și niște poze aici

Zilele trecute ne-am jucat un pic cu cuvintele și am descoperit că unele cuvinte ar trebui antrenate un pic ca să poată ieși la lumină. De atunci până la scriitura mea a mai fost cale doar de câteva jocuri de cuvinte și cimilituri ce au pornit de la o prăjitură inteligentă:) cu straturi care se se despart singure. Așa că s-a pus problema dacă straturile se despart pentru că sunt inteligente sau că nu se mai iubesc, o prietenă concluzionând că iubirea depășește inteligența, deci oricum ar fi, ele tot se despart. (Minte de psihologi, de!) Din acel moment, imaginația mea cu care nu știu ce să mă fac, pentru că am momente când nici eu nu vreau să o recunosc, a plecat cu sorcova, și mi-a adus de acolo următorul scenariu (a se citi ca la comentariile hipice):

… inteligenta aleargă detaşat pe culoarul 2 având un avans considerabil, calculând mereu traiectoriile optime pentru a câștiga tot mai mult avans în timp ce iubirea aleargă stânjenită de aripioare lăsând în urmă un nor de pene şi călcând împleticit cu picioarele durdulii heruvinatice.

… inteligența se îndreaptă victorioasă spre linia de FINIȘ văzându-se deja câştigătoare și înfulecând prăjitura inteligentă.

… în ultimul moment, iubirea scoate din tolbă o săgeată şi trage după inteligență, nimerind inteligența direct în marele dorsal. Vădit rănită de acţiunea iubirii, inteligența începe să calculeze cât sânge poate pierde în condiţiile în care inima bate alert datorită vitezei şi concluzionează că ar trebui să încetinească dacă vrea să nu moară în ring.

… iubirea continuă alergarea, depăşeşte inteligența şi îi trimite veselă un sărut zglobiu şoptindu-i galeş: I love you babe. Love hurts!:)))))

Final apoteotic stimați ascultători…!!!!!!!

P.S. Doamna Stoltz, într-o discuție amicală a spus că să nu ne îndoim niciodată cine va câştiga într-o astfel de cursă. Citez din memorie:” dragilor, hormonul bate neuronul”
Am zis!