Zdrăveite camarazi de arme! De ce vă zic vorbe bulgărești? Păi așa, pentru că tocmai m-am intors de câteva zile dintr-o călatorie inițiatică, cum ne-a plăcut să o numim noi cei patru pionieri ai sudului sălbatic și Jeni. De întors ne-am întors toți, mai ales că la început de drum am sacrificat zeilor pentru siguranța călătoriei o pereche de blugi. Blugii erau ai lui Boabă, iar sacrificiul a fost bine primit (de el) 🙂 în condițiile în care la final a primit partea de sus a lor sub formă de pantaloni scurți, zeii păstrînd doar cracii :).
Vorbesc de sacrificiu, de călătorie inițiatică … dar poate că ar trebui să vorbesc și despre idee, pentru că totul a pornit de la o idee. Sau de fapt două. Prima idee a avut-o statul nostru bun și drept care ne-a oferit pe tavă ziua de luni sub formă de sărbătoare religioasă națională de nemuncă. Pornind de la ea ne-a venit ce-a de-a doua idee ce se tot balamucea prin capul lui Bob de ceva vreme, și anume să ne intoarcem la origini. În traducere liberă și apoi pusă în practică ea a sunat simplu: Avem trei zile la dispoziție să bântuim de nebuni prin coclauri în căutarea peșterilor tracice și a cultului lui Zamolxe, aflate la sud de Dunăre, la precinii bulgari. Așa că am bătut palma și sâmbătă dimineață am pornit cu cățel și purcel la drum. Trecurăm podul și le făcurâm cu mâna celor ce plecau spre preacunoscutele stațiuni bulgărești ce-i subțiază de bani pe conaționalii nostrii și fugirăm 
o țâră să vedem Manastirea rupestra de langa Basarbovo, mai ales că am aflat că a rămas singura manastire rupestra din Bulgaria in care se slujeste. Dovada că încă se slujește am primit-o pe loc, asistând la un botez live. Făcurăm poze, puparăm icoane (sau nu 🙂 ) și pe cai, 1,6 în V.
Următoarea oprire, Turtucaia după cum îi zicea mamaia sau Tutrakan conform plăcuței de la intrare. De aici, inima se făcu cât un purice, pentru că sub picioare călcam pământul peste care au călcat și bunicii mei. Am pus pas după pas și ne-am trezit pe malul Dunării, în port. Acolo ne aștepta mândru fortul Transmariska clădit de romani prin secolul I. Stând și citind mi-am dat seama de ce bunica mea a refuzat să-și schimbe numele după ce a fost deportată de aici din Marițica în Maria. Dar să trecem și peste asta …
Hei, și de acum încolo a început aventura. După ce am trecut de Silistra am intrat în Valea sacră a lui Zamolxis. Este numită așa datorită multitudinii de peșteri situate pe valea râului secat (Suha Reka) Taban. Râul și-a făcut datoria și a tâiat adânc în calcar printre dealuri formând acest canion superb iar apoi s-a retras liniștit pe la sfârșitul secolului XVIII. La așa frumusețe săpată în piatră era și normal ca triburile de traci să fie atrase de ele și să le includă în religia lor transformându-le în sanctuare. Aceste formațiuni sunt unice în Dobrogea. Din cele 
cinci temple răspândite pe vale noi am reușit să vizităm trei dintre ele. Am intrat prin Voynovo și am campat temporar în fața primului sanctuar și am cinstit in fața lui ceva roșioare cu brânză plus nește alte nimicuri pe bază de carne. Încă odată zeii au fost mulțumiți și cu burțile puse la cale am urcat pe scările cam metalice puse la dispoziția turiștilor de mai marii Silistrei și am purces la vizitare. Ce să spun, vorbele sunt prea sărace ca să descrie peisagiul. Am să las multe pozuri spre delectare.
De acolo ne-am continuat drumul prin hățișuri încercând să ajungem direct la cel mai mare dintre temple, „Badjaliyata”, dar nu fu să fie. Pădurea fuse mai puternică decât noi. Așa că am întors caii și am luat-o la galop spre drum făcând un mic ocol până în Strelkovo. Aici, alte minuni. Dacă celelalte pareau mari, ăsta era bunicul lor. Cele două caverne străjuiau mândre peste vale. Peisajul parea mai blând ca în Voynovo, însă te îmbia să mai rămâi ceva vreme pe acolo. Din păcate noi nu am rămas pentru că se pare că nu putem rezista prea mult timp fără apă, sau cei care nu sunt șoferi, fără bere.
De acum încolo am pus cap compas spre Kamen Bryag, destinația noastră costieră. Acolo, un alt peisaj parcă desprins din cărțile cu pirați. Faleza înaltă era și ea bortelită de peșteri ce ofereau adăpost în vreme de restriște 
sau … ceva romanțios acum când nu ne mai atacă nimeni. Interesant era că în buza falezei era o captare de gaze naturale frumos amenajată rustic. Eeeei, acolo era locul de taină, unde la un vin roze am finalizat planurile pentru ultima parte a călătoriei spre absolut, Rezervatia nationala arheologica Yailata.
A doua zi, vremea a ținut cu noi, și ne-a lasat să ne continuăm periplul prin glod. Până să intrăm în rezervație am făcut un mic ocol în Shabla ca să facem pe paznicii farului și în acelaști timp să ne facem rost de ceva ”leușteni” necesari vizitării rezervației. Am decolat, dar via Tyulenovo unde iar ne-am zgâit la neste super pereți și unde am adunat pentru nebunia mea ceva pietricele.
De aici, gata, direct la Yailata pregătiți să admirăm orașul format din 101 peșteri, folosite prin secolul V î.Hr. La început ne băgarăm și prin câteva necropole de prin secolul al III-IV scobite în roci. După care, am pornit în 
căutarea bastionului roman ridicat la sfârşitul secolului V. Până să ajungem la el, ne-am întâlnit cu o coană vulpe ce ne-a sfătuit să coborâm până la mare într-un golf liniștit și să ne răcorim o țâră într-o apă de vis. Dacă voiai, puteai să scufunzi o carte și să citești linistit din ea, așa era de clară apa.
Buun, după baie găsirăm și cetățuia. Resturile unor turnuri ne așteptau cuminți cu înscripții explicative scrise în limba bulgară. Așa fuse să fie. La întoarcere dădurăm și peste niște vinării cam secate. Dacă ne lăsam în vaza lor beam doar Ayrian. Internetul zice că ar fi trebuit să găsim și niște peșteri folosite pe post de mânăstire, cruci și icoane din piatră. Noi nu le-am găsit, probabil pentru că mai trebuie să revenim cel puțin odată pentru că peisajul e de vis. Cum ziua nu are decât 24 de ore, seara ne pofti să ne retragem spre pensiune și să ne adunăm forțele pentru ultima zi de călătorie.
Ziua plecării mereu mi-a displăcut profund, pentru că din păcate oricît aș încerca să o asezonez cu evenimente plăcute, umbra întoarcerii tot planează și parcă ia din plăcerea vizitatului. Așa că ce s-o mai lungesc. Am aburcat bagajele în căruța occidentală cu ABS din dotare și am pornit-o la repezeală spre capul Kaliacra. Acolo pac pac poze, ne-am coborât spre mare cât am putut pe niște trepte cam dărăpănate, am pupat o apă minerală carbogazoasă (gazirana voda) pe limba lor și intr-un final am zis să băgăm la ghiozdan și niște midii specialitatea lor, în Dalboka.
Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă la … nu, nu la Creangă și amintirile lui din copilărie :), doar când mă gândesc la midii nu simt nimic. În schimb, românașii noștrii se înghesuiau la mâncat scoici ca la pupat de moaște 🙂 Așa că am stat ca nebunii vreo două ore ca să mâncăm nește midii pane. Noroc că m-am orientat și mi-am comandat și niste hamsiu regulamentar, că muream dracu de foame pe acolo :). Să fie la ei …
De aici nu mai am ce povesti, că drumul de întoarcere fuse frumos, dar după cum am spus, trist. Așa că închei cu un vers din pretinu Alecsandri: „Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă…
