Ieri după-amiază m-am întâlnit cu mine. La o distanță de aproape 17 ani. Nu aveam decât 22 de ani și multe visuri în cap. Întâlnirea a fost mult mai emoționantă decât aș fi crezut, însă mult mai frumoasă decât mi-aș fi închipuit. Pentru această întâlnire trebuie să-i mulțumesc lui Mihail Sebastian, care m-a inspirat odată cu citirea Jurnalului lui, să îmi pun câteva gânduri peste oarece foi de hârtie. Nu am scris eu foarte mult atunci, doar vreo zece pagini ce însumează câteva luni din viață, însă, am surprins o perioadă frumoasă din viața mea.

Vorbeam atunci de un nou capitol din viața mea, întebându-mă dacă ”un sfârșit, e un început”, precum Celelalte Cuvinte. Mi-ar plăcea să-mi pot răspunde mie, cel de acum 17 ani că a am luat o decizie bună și să-i spun să stea liniștit.

Asta mă face să mă gândesc că multe idei ce par nebunești la început, de fapt se dovedesc în timp a fi bune decizii. Cred că din când în când e nevoie să lăsăm deoparte instrumentele de măsură sau sondajele și să ne așezăm pentru câteva momente și să privim în noi, să ne întebăm sincer, dureros de sincer, ce ne place. Pe vremuri mai auzeam expresia ”și-a urmat instinctul”, acum nu o mai aud.

Eu știu sigur că mi-am urmat instinctul, chiar dacă la vremea respectivă am supărat multă lume lăsând la o parte o viitoare carieră, cea de medic și am luat-o de la zero, făcând ceva ce chiar îmi place, devenind psiholog.

Deci da, domnule 22, bine ai făcut!

P.S Totul sună precum un captain’s log din Star Trek :). Mai lipsește doar: Picard out!

Aseară am fost lovit în moalele capului. Nu de hoți, nici de nevastă, ci de teatru. De fapt, nu de teatru, ci de actori. De tinerii actori (boboci) ai trupei de teatru TREPTE. Nimic nu m-a avertizat de ceea ce avea să urmeze, chiar dacă afișul avertiza că o să asistăm la premiera atelierului teatral ActorEști.

Poate că piesa s-a numit oficial ActorEști, însă eu am numit-o Emoţia visurilor. De fapt, asta am simțit timp de aproape două ore. Emoții, visuri, aripi întinse către necunoscut și multă dorință de mai mult. Senzația mea a fost că de la început mi-au golit sufletul de tot ce aveam acolo, amalgamul de bune sau rele, și mi-au umplut încet, încet sufletul de emoție. Pentru asta, sufletul mi s-a bucurat până la lacrimi.

A fost fascinant, a fost bine. A fost strigătul din sală a copilului care nu a mai suportat să audă întrebările obsedante din spatele măștilor atunci când se întrebau retoric” cine suntem?” -” SUNTEȚI OAMENI!!!!”. Câtă dreptate avea acel copil de grădiniță. În spatele măștilor suntem oameni. Doar oameni care poate că datorită debusolării și-au pierdut ținta și care poate strigă în gând” Cine sunt eu, cine mai sunt eu?”

Tot ei m-au învățat că da, ”În cercăm. Încercăm să progresăm cu fiecare repetiție, cu fiecare piesă. (…) Uneori reuşim, alteori… repetăm până când reușim!” Nu asta facem noi oare în fiecare zi? Nu încercăm să progresăm pe această scenă deschisă numită viață? Câți dintre noi încă se mai cramponează în repetare? Câți mai speră în reușită? De ce? Când?

Ei mi-au arătat că se merită să continui să visezi, să speri și să încerci, să ÎNCERCI!

Îți mulțumesc mult Ștefan Nițu pentru acest spectacol și vă mulțumesc vouă tuturor celor de pe scenă care ați demonstrat că da, se poate!

las și niște poze aici

Zilele trecute ne-am jucat un pic cu cuvintele și am descoperit că unele cuvinte ar trebui antrenate un pic ca să poată ieși la lumină. De atunci până la scriitura mea a mai fost cale doar de câteva jocuri de cuvinte și cimilituri ce au pornit de la o prăjitură inteligentă:) cu straturi care se se despart singure. Așa că s-a pus problema dacă straturile se despart pentru că sunt inteligente sau că nu se mai iubesc, o prietenă concluzionând că iubirea depășește inteligența, deci oricum ar fi, ele tot se despart. (Minte de psihologi, de!) Din acel moment, imaginația mea cu care nu știu ce să mă fac, pentru că am momente când nici eu nu vreau să o recunosc, a plecat cu sorcova, și mi-a adus de acolo următorul scenariu (a se citi ca la comentariile hipice):

… inteligenta aleargă detaşat pe culoarul 2 având un avans considerabil, calculând mereu traiectoriile optime pentru a câștiga tot mai mult avans în timp ce iubirea aleargă stânjenită de aripioare lăsând în urmă un nor de pene şi călcând împleticit cu picioarele durdulii heruvinatice.

… inteligența se îndreaptă victorioasă spre linia de FINIȘ văzându-se deja câştigătoare și înfulecând prăjitura inteligentă.

… în ultimul moment, iubirea scoate din tolbă o săgeată şi trage după inteligență, nimerind inteligența direct în marele dorsal. Vădit rănită de acţiunea iubirii, inteligența începe să calculeze cât sânge poate pierde în condiţiile în care inima bate alert datorită vitezei şi concluzionează că ar trebui să încetinească dacă vrea să nu moară în ring.

… iubirea continuă alergarea, depăşeşte inteligența şi îi trimite veselă un sărut zglobiu şoptindu-i galeş: I love you babe. Love hurts!:)))))

Final apoteotic stimați ascultători…!!!!!!!

P.S. Doamna Stoltz, într-o discuție amicală a spus că să nu ne îndoim niciodată cine va câştiga într-o astfel de cursă. Citez din memorie:” dragilor, hormonul bate neuronul”
Am zis!