Cum vine barza?

Luna trecută am fost invitat alături de alți profesioniști să încerc să fac un pic de lumină într-un subiect fierbinte. Educația sexuală în școli. Inițiativa a venit din partea echipei ”Romania te iubesc” și cutia Pandorei a fost deschisă …

Cine se ocupă în Romania de transmiterea informațiilor de calitate în acest domeniu? Pentru că se pare că la opționalul ”Educație pentru sănătate” predat în școli nu participă decât 12% dintre elevi. Cine sunt cei care predau astfel de informații? Ce specializare au ei? De restul cine se ocupa? Nu sunt decât 88%. Sper că familia, însă tare mi-e frică că de fapt strada este cea care le oferă răspunsurile. Sper totuși să greșesc, dar … În România se înregistrează una dintre cele mai mari rate ale gravidității în rândul tinerelor. Adică una din 25 adolescente devine mamă. Dar mai bine să las emisiunea să curgă.

Neuronii oglindă, apostoli ai civilizației

Ce ne face pe noi, oamenii, să fim atât de deosebiți față de restul ființelor de pe Pământ? Cine ne-a ajutat să evoluăm atât de rapid? Să fie oare vreo rasă extraterestră ”vinovată” de această transformare rapidă și radicală a noastră?

O descoperire destul de recentă, făcută la sfârşitul anilor ’90 la Universitatea din Parma – Italia de neuro cercetătorul Giacomo Rizzalotti împreună cu colegii săi Giuseppe Di Pellegrino, Luciano Fadiga și Vittorio Gallese a elucidat misterul evoluției rapide a omului.

Aceștia studiau circuitele neuronale din creierul unei maimuțe, și anume neuronii specifici funcțiilor motorii. Prin implantarea unor electrozi în lobii frontali, cercetătorii urmăreau efectele impulsurilor electrice din această zonă. Un impuls electric făcea ca maimuța să apuce o alună, altul iniția mișcarea de ducere a hranei spre gură, altul pentru a împinge un obiect, și așa mai departe. Acești neuroni erau responsabili pentru o funcție specifică și relativ simplă.

Însă, pe lângă acești neuroni, descoperiți și studiați de Vernon Mountcastle câteva decenii în urmă, echipa lui Giacomo Rizzalotti a făcut o descoperire interesantă. O parte din neuroni se activau nu numai când maimuța efectua o acțiune, ci și atunci când ea privea o altă maimuță efectuând o acțiune similară.

Era clar că aceștia nu erau simpli neuroni motorii, ci cu totul altceva. Ei ”citeau” mintea celeilalte maimuțe și îi descifrau intenția și scopul, iar astfel îi copiau comportamentul.

Acest tip de neuroni speciali, denumiți de cercetători ”neuroni oglindă” se pare că sunt responsabili pentru evoluția noastră. Apariția lor la nivelul cortexului cerebral i-a permis omului să învețe rapid prin imitare. Imitarea cu un grad de precizie mare a unei acțiuni executată de o altă persoană se face rapid doar dacă ”intri în pielea” celuilalt și îi adopți fără rezerve punctul său de vedere. Prin acest tip de imitare se obțin performanțe similare cu ale persoanei observate.[stextbox id=”info” image=”null”]Creierul uman a atins marimea și capacitatea sa intelectuală acum aproximativ 3 – 400 000 de ani în urmă, însă, apariția și răspândirea rapidă a unor abilități specifice umane, cum ar fi limbajul, întrebuințarea focului, inventarea și mînuirea uneltelor sau abilitatea de a interpreta rapid și complex comportamentul altor persoane au apărut relativ brusc acum aproximativ 75 000 de ani. Până atunci, creierul s-a aflat într-o inexplicabilă stare de latență, funcționănd mult sub capacitatea sa maximă. Aceste activități specifice îl diferențiază pe om de restul speciilor și îl fac atât de special și unic.[/stextbox]

Neuro cercetătorul Vilayanur Ramachandran, director al Centrului pentru Studiul Creierului şi Mecanismelor Cognitive de la Universitatea din San Diego, consideră că apariția acestui sistem complex, a făcut posibil ca orice descoperire a unui membru al unei comunități să poată fi copiată și răspândită rapid la nivel orizontal în cadrul grupului dar și transmisă vertical trans-generațional. Unul dintre exemplele oferite de el în sprijinul răspândirii rapide a informației prin copiere este cel al ursului polar care a avut nevoie de sute de mii de ani de evoluție pentru a-și dezvolta blană lungă și groasă, împreună cu ţesutul adipos pentru a supraviețui în condiții extreme. Acesta este ucis de un om ce descoperă accidental că după jupuire blana îi poate ține de cald. La rândul să acesta este observat și copiat de învățăcelul ce-și urmărește profesorul și astfel toate acele sute de mii de ani sunt practic comprimate într-o singură generație. Toată această transmitere a informației prin imitare s-a transmis într-o proporție geometrică în populație creând cultura, fundamentul civilizației.[stextbox id=”alert” image=”null”]Aproximativ 10% din totalitatea neuronilor senzoriali și pînă la 20% din cei motorii îndeplinesc în paralel și rolul de neuroni oglindă.[/stextbox]

Sistemul neuronilor oglindă este modalitatea prin care absorbim informația iar apoi o proiectăm și o răspîndim înapoi în lume prin propriile noastre abilități

De-a lungul timpului oamenii au devenit extrem de buni în a privi și a traduce ceea ce văd. Această abilitate poate fi observată în rândul fanilor sportivi. Ei se încordează și transpiră alături de jucătorii din teren, pentru că neuronii lor oglindă transmit impulsuri ca și când cel din fotoliu ar fi în mijlocul arenei luptând. Aceasta face parte din frumusețea de a fi fan.

Neuro cercetătorul Marco Iacoboni, profesor la Universitatea California din Los Angeles (UCLA) și unul dintre pionierii cercetării neuronilor oglindă, a făcut o altă descoperire interesantă. Micile circuite neuronale din cortexul premotor și cortexul parietal inferior sunt activate atât atunci când este efectuată o acțiune, sau când cineva zâmbeşte, dar și atunci când persoana observă pe altcineva făcând aceste acțiuni. Astfel, dispare distincția dintre a vedea și de a face.

Aceste „celule inteligente” din creierul nostru ne permit să-i înțelegem pe ceilalți. Cu ajutorul rezonanței magnetice acesta a demonstrat că rolul neuronilor oglindă nu este limitat doar la a copia o anumită acțiune. Aceștia copiază și ceea ce simte o persoană. Derularea unei serii de imagini cu chipuri ce exprimă fericirea, îi produc privitorului un sentiment de bucurie, la nivelul creierul apărând activitate în zona dedicată emoțiilor pozitive. Derularea unei serii de imagini cu chipuri furioase, provoacă o reacție mult mai extinsă în zona dedicată emoțiilor negative.

Conform cercetărilor acestuia, neuronii oglindă pot trimite mesaje spre sistemul limbic ce joacă un rol major în memorie și emoții și ne ajută să experimentăm emoții care se potrivesc cu emoțiile altei persoane. Prin empatie, împărtășim sentimentele de tristețe sau de fericire, dar și acelea de durere sau frică care sunt trăite de către o altă persoană, chiar dacă aceasta nu le exprimă explicit. Activitatea acestor neuroni poate fi influențată de factori diverși, cum ar fi profunzimea relației dintre cele două persoane sau comportamentul său din trecut și poate, chiar în funcție de cât de mult este plăcută sau displăcută cealaltă persoană.[stextbox id=”warning” image=”null”]Unul dintre studiile efectuate de către Iacoboni şi echipa să subliniază importanța neuronilor oglinda și rolul lor în dezvoltarea tulburării din spectrul autist (ASD). ASD este o tulburare de dezvoltare omniprezentă caracterizată prin deficiențe la nivelul interacțiunii sociale. Echipa de cercetători condusă de Iacoboni a folosit imagistica prin rezonanţă magnetică funcţională (fMRI) pentru a investiga activitatea neuronală a 10 copii cu autism înalt funcţional, cu ASD şi 10 copii cu o dezvoltare normală. Ambele grupuri au observat și imitat expresii emoționale faciale, însă, deși ambele grupuri și-au îndeplinit sarcinile, copiii cu autism au avut o activitate redusă a neuronilor oglindă, în special în zona de girus frontal inferior. Mai mult decât atât, gradul de reducere a acestor neuroni în oglindă a fost corelat cu severitatea simptomelor lor. Concluzia studiului lui Iacoboni este că un sistem de neuroni oglinda sănătos este crucial pentru dezvoltarea socială normală. „Dacă ai „oglinzi sparte „sau un deficit în sistemul neuronilor oglindă, probabil vei sfârşi prin a avea probleme sociale, așa cum pacienţii cu autism au”, spune Iacoboni.[/stextbox]

Sindromul membrului fantomă, un altfel de durere

Un alt tip de neuroni oglindă este studiat de către Vilayanur Ramachandran. Acesta a demonstrat existența unui tip de neuron oglindă implicat în procesul atingerii.

Acești neuroni oglindă pentru atingere situați în cortexul somatosenzorial se activează atunci cînd cineva este atins. Însă, același neuron se va activa în anumite situații atunci cînd o altă persoană din raza vizuală este atinsă, creându-se astfel empatia cu cealaltă personă. Pentru fiecare zonă atinsă se va activa un alt neuron, o parte din ei reacționînd empatic cînd o altă persoană este atinsă în același loc. Singura barieră în calea simțirii efective a atingerii, conform cercetărilor lui Ramachandran este rețeaua de receptori din piele. Aceștia sunt răspunzători pentru senzația de atingere și durere, iar ei transmit mesajul spre creier că totul este în regulă, că nu ești atins și astfel persoana nu devine confuză și nu sinte senzația de atingere prin simpla privire a celuilalt.

În momentul în care brațul dispare fizic, datorită unei amputări sau pur și simplu este anesteziat, în lipsa feedbackului dat de receptori, senzația de atingere devine reală. În acest caz, neuronii oglindă preiau controlul deoarece acea barieră a dispărut. V. Ramachandran consideră că dacă pielea cu toți senzorii ei este eliminată, se dizolvă și bariera dintre ființele umane. Datorită acestei caracteristici a acestui tip de neuroni de a empatiza, el îi numește neuroni Ghandi.

Aceste studii efectuate de el îi ajută în mod real pe cei ce au suferit o amputație. O mare parte din cei care și-au pierdut un membru într-un accident violent simt încă durerea dinainte de amputare deoarece de fiecare dată cînd cortexul motor trimite o comandă de mișcare a brațului, cortexul senzorial din lobul parietal va primi un feedback negativ de la muschi, piele, sau articulații. Toată această buclă de feedback este dată peste cap. Datorită acestei necorelări între cortexul motor și cel senzorial, creierul învață că membrul este paralizat și acționează ca atare, construind o imagine a membrului ca fiind traumatizat. După amputare, senzația de paralizie sau de durere poate rămîne, apărînd durerea membrului fantomă. Deoarece creierul continuă să rețină pe scoarța cerebrală reprezentarea membrului pierdut, o bună metodă de reducere a durerii dezvoltată de Ramachandran este cea a construirii unei cutii cu o oglindă. Designul acesteia este simplu. Se îndepărtează partea frontală și superioară a unei cutii de carton, iar în centrul ei se plasează o oglindă, iar brațele sunt poziționate de fiecare parte a oglinzii. Pacientul va privi în jos spre membre, în unghi, în așa fel încât să vadă reflexia mâinii sănătoase suprapusă peste membrul amputat. Astfel acesta va avea iluzia că își privește ambele membre. Apoi acesta poate face exerciții simple cu mâna sănătoasă, sau o poate masa în așa fel încât membrul amputat să se relaxeze și durerea fantomă să dispară. Pe de altă parte, creierul rescrie în harta informațiile despre membru eliminînd senzația de durere.

Neuronii oglindă, mesaj peste generații

Studiul neuronilor oglindă este încă la început, însă rolul lor nu trebuie subestimat. Neuronii oglindă oferă indicii cu privire la modul în care copiii învaţă încă de la naștere să-și miște membrele. Un studiu publicat de Dr. Andrew Meltzoff de la Universitatea din Washington, a arătat că sugarii născuți de câteva minute vor scoate limba la adulții care fac același lucru. Spre deosebire de alte primate, copii sunt puternic înarmați cu acest sistem de imitare și învățare, aceștia observând în detaliu comportamentul adulților și practicarea lui automată.

În primii ani de dezvoltare, copilul se afla într-o relație simbiotică emoţională cu mama lui. Prin ea, copilul își culege toate informațiile prin intermediul neuronilor oglindă de toate tipurile. Tot acum, el își așează fundamentul structurii sale emoționale ce va sta la baza dezvoltării sale ulterioare. Prin oglindire, practic acesta are acces la informațiile furnizate de strămoșii săi ce s-au oglindit reciproc, având astfel acces la informațiile din cadrul familiei.

P.S. Acest material este al doilea din seria de articole concepute de mine special pentru rubrica Psihologie din revista Știință & Tehnică. El a fost deja publicat în numărul din octombrie 2014. Articolele vor fi postate pe blog la aproximativ o lună de la data apariției revistei. Am primit permisiunea de a le posta și pe blog deoarece revista este destul de greu de găsit.

Timid prin mintea depresivă

” Nimeni nu mă vrea”,” Sunt un ratat”,” Ce rost mai are”,” Viața mea e un deșert arid…”, toate acestea sunt șoapte ale asasinului tăcut numit depresie. Depresia este precum o gaură neagră în care cazi și cazi și tot cazi până când nu mai rămâne nimic în jurul tău, în afară de un hău negru, fără început și fără de sfârșit.

Chiar dacă este una dintre cele mai bine studiate probleme existente în lume, despre depresie se discută extrem de puțin, ea urcând în luminile rampei doar atunci când o vedetă sau personalitate publică se sinucide. Atunci apar șoaptele, printre ele apărând cuvântul depresie. În realitate depresia nu li se întâmplă doar persoanelor” ciudate” sau” nebune”, ci este un fenomen foarte des întâlnit. Anual, un număr impresionant de persoane cad pradă depresiei, 25% dintre femei și 12%dintre bărbați suferă un episod depresiv major în timpul vieții, iar șansele recăderii într-un al doilea episod depresiv sunt foarte mari.

Adevărul tragic este că foarte mulţi oameni ce suferă de depresie nu caută niciodată ajutorul specializat. Depresia este o tulburare ce se poate trata, și este important pentru cei care suferă de depresie să apeleze la ajutor de specialitate deoarece ea nu afectează doar persoana în cauză ci și familia și locul de muncă.

Ce este de fapt depresia? Este o tulburare a prelucrării informației prin scheme negative, rigide și excesive ce creează gânduri exagerat de negative care la rândul lor duc la emoții negative și un comportament de descurajare.

Un episod depresiv constă într-o varietate de simptome ce variază de la un individ la altul. Unele persoane pot simți depresia precum un văl negru și greu așezat peste viața lor, altele se pot simți secătuite de energie, neputându-se concentra, sau pot fi irascibile tot timpul fără niciun motiv. Depresia afectează persoana în totalitate, tulburându-i ritmul normal de funcționare până în profunzime, îi afectează modul în care aceasta doarme, mănâncă și mai ales felul în care aceasta se vede pe sine sau se gândește la diverse lucruri.

Depresia nu este o tristețe trecătoare

Depresia nu are legătură cu tristețea trecătoare, nu este un semn de slăbiciune și nici nu trece datorită unui act de voință a persoanei. Depresia presupune să fii trist atunci când în viață totul merge bine. Fără tratament, simptomele se pot prelungi săptămâni, luni sau ani.

În depresie apare un tipar al gândurilor negative cu referire la sine, ceilalţi sau viitor. Această gândire specifică depresiei ce produce schimbări majore în ritmul și performanța persoanei se numește ruminație și este considerat principalul mecanism de menținere al depresiei. Mintea care ruminează analizează la nesfârşit ce s-a întâmplat în trecut.

Prin ruminații persoana încearcă să găsească răspunsuri la întrebări care nu au un răspuns și astfel să dea un sens trecutului. Însă în momentul în care persoana se centrează pe întrebări de genul” De ce eu am pățit așa ceva?” ea își refuză dreptul de a mai trăi și alte experiențe și astfel își refuză dreptul la un viitor normal.

Gândurile despre sine sunt acelea de vinovăție, blamare și autocritică. Unele dintre cele mai frecvente gânduri autocritice sunt: „Nu sunt bun de nimic”, „Sunt un eșec”,” Trebuie să reuşesc tot ceea ce fac”,” Dacă las garda jos, mi se va întâmpla ceva rău”,” Nu trebuie să fiu niciodată confuz în legătură cu emoţiile mele faţă de ceilalţi”,” Dacă cineva va observa că sunt deprimat sau anxios, mă va respinge şi mă voi simţi umilit”,” Trebuie să fiu acceptat şi aprobat de toţi” sau” Eşecul este intolerabil şi inacceptabil”. Gândurile despre lume sunt concentrate selectiv numai asupra aspectelor negative ce apar în mod normal în viață, iar cele despre viitor sunt caracterizate prin pesimism și absența speranţei.

Persoanele depresive se simt neajutorate, având sentimentul că nimic bun nu se va mai întâmpla în viața lor, că și-au ratat viața și că nu mai există absolut nicio șansă să mai fie vreodată fericite, însă de fapt neajutorarea este doar un simptom al depresiei. Această percepție și interpretare a realității este una eronată deoarece predicțiile sunt făcute prin prisma minții afectate de depresie care are activate doar gândurile și filtrele negative iar evaluarea globală este făcută doar prin prisma acestora.

Suicidul, cea mai gravă consecință a depresiei

Riscul suicidar este crescut pentru toate persoanele aflate în depresie. Cel mai frecvent el apare la începutul şi la finalul episodului depresiv. În perioada ei maximă amplitudine, când persoana este scufundată în depresie, pulsiunea suicidară este anulată, însă odată cu primele semne de ameliorare, pulsiunea reapare. Riscul suicidal crește exponențial pe măsură ce persoana iese din depresie.

Statisticile arată că:

15% din pacienţii cu depresie severă se sinucid
60% din pacienţii depresivi se gândesc să o facă
Depresia afectează o femeie din 4 şi un bărbat din 10
Peste 80% din pacienţii depresivi pot să fie ajutaţi semnificativ de terapiile moderne antidepresive

Trebuiesc urmărite semnele de avertizare care ar putea să prevadă o tentativă de suicid. Acestea ar putea fi:

persoana vorbește sau se gândește mereu la moarte;
asumarea de riscuri care ar putea duce la moarte;
vorbeşte destul de des despre faptul că este neajutorat, fără speranță și fără valoare;
sentimente de resemnare completă și definitivă;
afirmă lucruri de genul „ar fi fost mai bine să nu exist” sau „vreau să se termine totul”
vorbeşte despre a-și lua viața sau despre suicid în general

Evenimentele negative apărute sunt atribuite unor factori stabili și globali având consecințe și implicații de durată ce afectează negativ stima de sine generând gânduri de tipul:” A fost doar vina mea”, „Întotdeauna dau greş în felul ăsta pentru că sunt un incapabil”. Orice eveniment pozitiv este exclus, minimalizat, acesta fiind atribuit unor factori temporali și specifici în general externi. Chiar dacă persoana realizează ceva important ea va considera că a avut noroc și că a reuşit doar pentru că a fost ajutată de alte persoane. Unele persoane suferind de depresie, datorită credinței eronate că modul în care se simt în acest moment nu se va mai schimba niciodată, ajung să comită suicid. Rata tentativei de suicid este mai crescută în cazul femeilor, însă suicidul este mai frecvent în cazul bărbaților deoarece aceștia folosesc metode letale de suicid, cum ar fi arme de foc sau spânzurare, spre deosebire de femei care folosesc supramedicaţia sau tăierea venelor.

Sunt persoane care întră în spirala depresiei datorită faptului că încep să se plângă. În prima fază acestea obțin atenție și încurajare, însă pe măsură ce aceștia continuă să se plângă și să refuze ajutorul și încurajările celorlalți, acestea încep să fie respinse de cei din jur. Prin scăderea recompenselor sociale și a suportului oferit de ceilalți, imaginea de sine negativă se întărește, aceasta accentuând starea depresivă. Acestei spirale comportamentale, i se adaugă gânduri secundare negative, persoana întrând într-o serie de cercuri vicioase ce îi mențin și-i amplifică și-i mențin starea depresivă. Aceste cercuri ar putea fi descrise în felul următor:

Primul cerc vicios este format din starea depresivă cu tendinţele negative, asociată cu interpretarea negativă a simptomelor ce duce la o concepţie negativă despre sine care amplifică starea depresivă.

În al doilea cerc vicios depresia generează o diminuare a activităţilor, astfel încât persoana se simte prea obosită și gândește că nu mai are niciun rost, astfel întărindu-și starea depresivă deoarece activităţile care anterior îi provocau plăcere dispar nemaifiind efectuate.

În cel de-al treilea cerc vicios tendinţele depresive pot duce la diminuarea drastică a încercărilor de a face faţa problemelor şi de a le gestiona, astfel apărând pierderea speranţei și pesimismul, iar depresia se adâncește.

Copiii cu părinți depresivi

Depresia cronică a unuia dintre părinți afectează într-o foarte mare măsură viața copiilor. O mamă depresivă își priveză copilul de suportul ei psihic și emoțional. Acesta, înțelege că pentru a fi iubit, trebuie să-și îngrijească permanent părintele, rămânând prizonier pentru toată viața în rolul de părinte grijuliu și suportiv.

Datorită acestei schimbări, copilului îi este afectată dezvoltarea fizică și psihică normală. El va deveni la răndul său un bun candidat pentru depresie, deoarece singura lecție de viață pe care părintele i-o predă este cum să devină un depresiv autentic.

Până la negrul absolut mai sunt 32 de nuanțe de gri

Prin intermediul terapiei ajutate și de o medicație corespunzătoare, persoana depresivă își poate dezvolta abilități și comportamente necesare rezolvării de probleme și astfel să nu își mai mențină sentimentul de neajutorare. Împreună cu terapeutul acesta își poate identifica frustrările și le poate transforma din plângeri în probleme ce se pot rezolva. Aceasta este o muncă de migală, însă cu răbdare și efort susținut, trecutul este lăsat în urmă, acolo unde îi și este locul, iar realitatea este acceptată pas cu pas. Transformând negrul absolut într-una dintre cele 32 de nuanțe de gri, prezentul poate fi privit în față, iar prin reducerea și modificarea ruminațiilor predicții negative despre viitor vor scădea și ele în intensitate.

P.S. Acest material este primul dintr-o serie de articole concepute de mine special pentru rubrica Psihologie din revista Știință & Tehnică. El a fost deja publicat în numărul din septembrie 2014. Articolele vor fi postate pe blog la aproximativ o lună de la data apariției revistei. Am primit permisiunea de a le posta și pe blog deoarece revista este destul de greu de găsit.

Cu mască și fără mască!

Pe vremea aceea, eram doar un strigăt mut, pe o față desfigurată. Plângeam o lacrimă prin ochiul scurs ce împingea tâmpla spre un rid neterminat. Culori se mistuiau într-un ritm nebun pe fața mea, ca un carusel ruginit ce-și cânta dansul într-un parc de distracții falimentate.

Trăiam bidimensional, precum o acadea deformată de pingeaua unui bocanc și apoi înfiptă într-o furculiță știrbă, apoi atârnata pe un perete pe post de minunea de la capătul lumii.

Într-o zi, o mână nevăzută mi-a șters lacrima împietrită și mi-a întors urletul într-un hohot nebunesc ce rânjea orb la lună.

Așa că luna, sătulă de hăul meu de sub nas, mi-a împins două bile în găvanele ochilor și şugubeaţă mi-a mângâiat obrajii lăsând în urmă o îmbujorare portocalie, iar apoi șugubeață a decretat: Mi-ajung atăția lupi ce mi se jeluiesc prin vremuri! Apoi cu dosul palmei îmi șterse una peste gură luând-o cu ea.

Priveam îngrozit, tăcând în mijlocul nimicului. Ochi fără gură. Cuvinte plimbate printre emisfere cerebrale.

Apoi într-o doară, un spiriduș se lipsi de un zâmbet roz și întinse în joacă fire răzlețe pe fruntea mea. Flutură din degete și fugi chicotind dintr-un zâmbet de rezervă.

Cine mai era ca mine? Poate doar vântul care mă apostrofă că în surzenia mea, hăhăiesc a proastă și-mi plantă o pereche de urechi clăpăuge, şuierând: Na-ți să-ți ajungă, mască fără minte! Și-apoi îmi împinse zeflemitor un ciob prăfuit de oglindă în față. Ăsta crezi tu că e chipul fericirii? Hai să te văd paiață cum te prezinți sub soare!

La comedia e finită!!!

Acum, la ceas târziu, mai privesc doar într-o doară prin ciobul fistichiu ce înfăţişează o epavă descărnată. Urechilor le-au ajuns vaietul și s-au desprins precum două frunze toamna, pornind să danseze prin trilurile vântului, luând cu ele și zâmbetul spiridușului pe post de partener de dans.
Nici măcar nu mă mai întreb din ce stihii mi s-a întors această gură acră căzută lăbărțat pe restul de față. Peste obraji tronează două albii adânci, ce revarsă neîncetat șuvoaie de neputință.

Sunt trist…

Băiete! O mască veselă și o cinzeacă de viață la băiatu’!

Da’ să fie d’aia bună…

P.S. (această poveste s-a născut la cererea lutului (plastilinei) care mi-a cerut insistent să-i public povestea vieții lui ) 🙂

Umbra

Ieri după-amiază m-am întâlnit cu mine. La o distanță de aproape 17 ani. Nu aveam decât 22 de ani și multe visuri în cap. Întâlnirea a fost mult mai emoționantă decât aș fi crezut, însă mult mai frumoasă decât mi-aș fi închipuit. Pentru această întâlnire trebuie să-i mulțumesc lui Mihail Sebastian, care m-a inspirat odată cu citirea Jurnalului lui, să îmi pun câteva gânduri peste oarece foi de hârtie. Nu am scris eu foarte mult atunci, doar vreo zece pagini ce însumează câteva luni din viață, însă, am surprins o perioadă frumoasă din viața mea.

Vorbeam atunci de un nou capitol din viața mea, întebându-mă dacă ”un sfârșit, e un început”, precum Celelalte Cuvinte. Mi-ar plăcea să-mi pot răspunde mie, cel de acum 17 ani că a am luat o decizie bună și să-i spun să stea liniștit.

Asta mă face să mă gândesc că multe idei ce par nebunești la început, de fapt se dovedesc în timp a fi bune decizii. Cred că din când în când e nevoie să lăsăm deoparte instrumentele de măsură sau sondajele și să ne așezăm pentru câteva momente și să privim în noi, să ne întebăm sincer, dureros de sincer, ce ne place. Pe vremuri mai auzeam expresia ”și-a urmat instinctul”, acum nu o mai aud.

Eu știu sigur că mi-am urmat instinctul, chiar dacă la vremea respectivă am supărat multă lume lăsând la o parte o viitoare carieră, cea de medic și am luat-o de la zero, făcând ceva ce chiar îmi place, devenind psiholog.

Deci da, domnule 22, bine ai făcut!

P.S Totul sună precum un captain’s log din Star Trek :). Mai lipsește doar: Picard out!

Acrobații … la viață

Se tot preumblă printre noi de multă vreme o vorbă care spune că pesimiștii văd jumătatea goală a paharului, pe când optimiștii văd jumătatea plină a lui. Da, dar de fapt, sticla cu lichid este de fapt realitatea, nu paharul plin sau gol. El este doar o consecință.

Atunci se pune întrebarea: ”Oare cel care vede paharul gol este văduvit de soartă, sau a avut curajul de a-l goli, știind că viața îi va umple iar paharul?”

Unde este atunci curajul? El îi aparține celui care s-a abținut și a luat doar jumătate de gură?

Eu cred că nu! Viața servită în jumătăți de măsură este de fapt doar pe jumătate trăită.

Cel care face acrobații având mereu sub el plasa de siguranță, este de fapt doar pe jumătate iubit de public. Plasa le transmite celor din public frica echilibristului și-i văduvește de grația și amploarea momentului.

Nu știu dacă haosul este cea mai bună cale de urmat în viață, însă în mod sigur știu că viața corect și ordonată și programată strict după criterii bine puse la punct duce la o rutină care atrage după ea o mare plictiseală.

Viața fără emoții e sigură, dar tare searbădă.

Părerea mea!