Primăvara începe să-și intre pe făgașul ei, iar în curând va fi impulsionată de floricele, mărțișoare și inimioare. Acum începe să se încălzească și o parte din haine încep să dispară una câte una, precum cojoacele din povestea babei Dochia. Odată cu ele, încep să se vadă semnele exterioare ale relațiilor abuzive.

În ”Emoții … în oglindă” vorbeam despre rolul părinților (mai ales al mamelor) în dezvoltarea personalității copiilor și spuneam că atunci când lângă copii întâlnim părinți implicați, dezvoltarea lor va fi armonioasă. Dar atunci când nu se întâmplă asta, nevoile nesatisfăcute ale copiilor și obstacolele în formarea unui Eu armonios duc la apariția unei tulburări de personalitate de tip dependent.

În interiorul acestei tulburări se vor dezvolta cele două tipuri care se “înțeleg” foarte bine împreună, așa de bine, că ajung de foarte multe ori la știrile de la ora 5. Cine sunt ele?

Dependent și independent

Ambele laturi ale acestei tulburări se formează în…. copilărie, unde altundeva?

Dacă acel copil a avut nenorocul să nu fi fost susținut, și aici fac iar referire la articolul despre simbioză, el nu va reuși niciodată să se separe de mamă, pentru că separarea ar însemna abandon. De ce abandon? Pentru că, în lipsa unor amintiri pozitive care să-l facă să se susțină singur, se va simți mereu neglijat. Toate acestea i-au provocat frustrări de-a lungul dezvoltării și acestea se vor transforma treptat în furie. Fără imaginea mamei iubitoare, care să îi reducă frustrările, acceptându-l și susținându-l, și astfel să-i reducă furia, acest adult dependent va ceda la cel mai mic stres, pentru că nimeni nu i-a crescut toleranța la frustrare și nu l-a integrat. Cum își ascunde el durerea? Prin stimulente cum ar fi alcoolul sau drogurile. Tocmai a fost format un abuzator, dar și victima lui, pentru că este important să nu uităm că în fiecare agresor există o victimă, și în fiecare victimă un abuzator, pentru că furia se poate manifesta și în interior (auto punitiv).

Am vorbit despre personalitate de tip dependent, însă unde este independența? Este o falsă independență. Cei care pozează în independenți au o capacitate sporită de disimulare, ascunzând sub această mască nevoia de ceilalți. Abordarea de tip independent este însușită de cel puțin 70% dintre bărbații afectați. Pot fi descriși ca ducând o viață palpitantă, având grijă de aspectul exterior, susținut prin mult sport (sală), și fiind obsedați de produsele personale, purtând mereu haine scumpe și având mașini moderne, într-un cuvânt fiind atractivi pentru sexul opus. În relații sunt egoiști, chiar tiranici.

Cine alege modelul dependent? Nu pare fi greu de ghicit. În general, 70% dintre femeile afectate de această tulburare. Cum le identificăm? Singure, în continuu în căutarea unei persoane de care să se agațe, iar atunci când găsesc de cine, renunță la interesele proprii, dizolvându-se în interesele partenerului. Cu o astfel de personalitate le este foarte greu să-și găsească un partener echilibrat, iar apoi să intre într-o relație de lungă durată, pentru că, nu, undeva adânc, frustrarea continuă să existe și periodic se va transforma în crize de furie. Însă, va eșua în brațele unui „independent” care va ști foarte bine ce să facă cu ea. Astfel începe relația toxică despre care am tot vorbit. Aici, agresivitatea fizică este la ea acasă, deci, să nu uităm, violența domestică implică două persoane care la nivel profund seamănă, însă adoptă diferite tipare de manifestare. Satisfacerea nevoilor se face așa cum am spus, mai ales în funcție de gen.

P.S. Inițial, articolul l-am publicat în ziarul Observator de Călărași, și cu voia redacției îl postez după o perioadă rezonabilă de timp și pe site la mine.

sursă foto: www.realworldsurvivor.com

Seria „neagră” a articolelor dedicate abuzului domestic continuă.

Violența lasă în urmă semne vizibile, corporale, ce sunt tratate de urgență, pentru a îndepărta orice risc de complicare medicală. Odată pus bandajul peste, „problema” a dispărut. Nimeni nu se gândește însă la victimele colaterale, cei care au fost expuși în mod direct la efectele agresiunii. Aceştia vor avea, la rândul lor, amintiri recurente și coșmaruri legate de acel eveniment și încet, încet vor deveni mai temători, fiind mai tot timpul în alertă, dezvoltând astfel un comportament anxios. Copiii nu vor avea șansa dezvoltării unei personalități armonioase și vor deveni candidați serioși ai unui „destin compromis”.

Haideți să ne imaginăm puțin ce simte un copil expus frecvent amenințărilor. El nu va ști niciodată dacă persoana iubită, maltratată, va muri în urma actelor de violență și nici dacă furia se va revărsa asupra lui și când. Așa că doar gândul că se apropie momentul când părintele abuzator se va întoarce acasă îl face să intre în alertă.

Tot organismul intră în alertă, așa că inima începe să-i bată mai repede, crește tensiunea arterială, creşte și ritmul respirator, mușchii sunt hrăniți cu o cantitate mai mare de sânge pentru a putea face față efectelor fizice ale agresiunii. Per total, copilul este zbârlit tot, vigilent și cu atenția focalizată spre posibile indicii care să-i certifice dacă de data asta se va lăsa sau nu cu bătaie. Datorită adrenalinei secretate în exces, corpul este supus unei adevărate furtuni emoționale, formată din neputință, vinovăție, furie, ură, teamă și spaimă. În final, dacă a fost o zi „bună”, copilul rămâne cu o stare ambiguă formată din ușurare euforică, gen am scăpat și azi, dar și cu o stare de epuizare fizică și psihică, rămânând cu o senzație de golire. Iar acest scenariu se repetă zi de zi, an după an.

Frumos nu? Poate ați auzit, și numai o dată sau de la o singură persoană, un astfel de discurs: „Și am făcut mereu totul ca să îl apăr. Niciodată nu a ridicat mâna asupra copilului. Eu m-am sacrificat mereu pentru el. Chiar nu înțeleg ce se întâmplă, de ce e așa de sperios (anxios)” sau „Eu nu am fost bătut de către părinţi, ei aveau meciurile lor, însă pe mine nu m-au bătut niciodată, mă iubeau. Nu înțeleg totuși ce se întâmplă cu mine, de ce am mereu tendința de a deveni violent, de ce sunt sfâșiat de vină și de unde atacurile astea de panică”

 Nicăieri nu-i ca acasă

Logic ar fi ca cei care au asistat la astfel de scene în copilărie și adolescență să fugă mâncând pământul, cât mai departe de acel mediu, însă ironia sorții face ca o mare parte din ei să se întoarcă frecvent „acasă” la cei care în copilărie îi abuzau într-o formă sau alta, iar acum îi critică și îi discreditează non stop. Dacă nu mai au cum să beneficieze de prezența lor fizică, fac tot posibilul să găsească pe cineva care să-i trateze la fel de rău precum părinții lor. Este o încercare sisifică de a se face iubiţi de către cei care i-au respins și abuzat în copilărie, o dorință de reparație agonizatoare. Nevoia de susținere este foarte mare, disfuncțională, în contradicție cu realitatea, deoarece la vârsta adultă, practic, se pot susține singuri fără efort, însă, niciodată nu au știut cât ar fi trebuit să fie susținuți și când.

P.S. Inițial, articolul l-am publicat în ziarul Observator de Călărași, și cu voia redacției îl postez după o perioadă rezonabilă de timp și pe site la mine.

sursă foto: http://fabrikantlaw.com

Violența domestică este cea mai bine ascunsă formă de agresiune asupra altei persoane. Mulți dintre noi au auzit cel puțin în viață despre celebrele căzături în baie, sau lovituri în ușă. Nu conta că povestea era subțire și neplauzibilă. Nimeni nu credea că ușa se poate închide brusc de cel puțin trei ori peste față și de două ori peste coaste, însă povestea era luată ca atare pentru că o palmă dată în familie nu face gaură în cer și apoi, poate că o merita. Apoi, majoritatea persoanelor abuzate aveau mai multă încredere în agresorii lor decât în ceilalți, iar încercarea de a le veni în ajutor era privită cu suspiciune și cu furie.

Ce este de fapt violența domestică? Ce se poate înscrie sub această denumire? Prima și cea mai vizibilă este violența fizică, adică loviturile cu pumnii sau cu diverse obiecte, pălmuiri, strangulări sau alte forme imaginate de agresor, care aduc vătămare celeilalte persoane.

Abuzul sexual este și el o formă de violență domestică. Chiar dacă cei doi sunt soț şi soție, relația intimă trebuie să fie consimțită de ambii parteneri, oricare dintre ei având libertatea să refuze atunci când comportamentul sexual al celuilalt nu este acceptat. Și aici, violența fizică poate fi folosită ca atu în acceptarea actului sexual nedorit.

Un alt tip de abuz este cel psihologic, de data aceasta armele fiind invizibile, dar la fel de tăioase și distructive, deoarece amenințările verbale sau intimidarea fac la fel de rău persoanei. De asemenea, învinovățirea sau umilirea partenerului intră și ele în sfera abuzului. Abuzatorul îi încalcă drepturile celuilat prin control, urmărire sau prin manipularea copiilor, aceștia fiind transformați în monedă de schimb.

Nimeni nu merită să fie lovit sau înjosit, oricare ar fi circumstanțele!

 Ce se întâmplă totuși? De ce femeile abuzate nu ies din acele relații toxice, pentru că de obicei ele sunt partea vătămată. De ce se întorc mereu? Unul dintre răspunsuri ar fi: „Că este mai ușor să fii abuzat decât abandonat”. În prima perioadă a vieții, toți suntem dependenți de părinți. Fără ei am avea prea puține șanse de supraviețuire, așa că teama de abandon este poate mai puternică decât cea de moarte. Agonia poate fi lungă și sfâșietoare.

Apoi, asistarea în prima parte a vieții la abuzuri în familie duce la o dezvolatare defectuoasă a Eului pe de o parte, iar pe de altă parte, îi transformă pe abuzatori în potențiali parteneri optimi, datorită percepției distorsionate a realității, deoarece, cel care te abuzează nu te abandonează.

Din păcate, societatea se focusează încă preponderent pe drepturile părinților și valorizează prea puțin copiii, permițându-le în continuare adulților să maltrateze copiii și să-i depriveze emoțional.

Fiind un subiect amplu, săptămâna viitoare voi continua prezentarea modelelor și scenariilor de maltratare și voi face o radiografie a abuzatului și cea a abuzatorului. Înțelegerea mecanismelor va duce, sper, la prevenirea acestor tragedii.

P.S. Inițial, articolul l-am publicat în ziarul Observator de Călărași, și cu voia redacției îl postez după o perioadă rezonabilă de timp și pe site la mine.

sursa foto: http://theburtonwire.com

„Copiii voştri nu sunt copiii voştri.

Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.

Ei vin prin voi dar nu din voi

Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.”

”Profetul” – Kahlil Gibran

Copiii vin prin noi, fără să fie ai noștrii, însă noi suntem cei care le predăm ceea ce va deveni moștenirea lor. Așa că voi vorbi  despre rolul mamelor în formarea copiilor, rol care începe din momentul conceperii și durează până copiii se desprind și devin independenți. Special o să ignor în totalitate rolul taților și le voi dedica cu altă ocazie un articol, în care voi vorbi despre importanța lor în creșterea copiilor.

Biologic vorbind, corpul mamei îi pune la dispoziție fetusului tot ce acesta are nevoie, în așa fel încât viața să se dezvolte, însă foarte important este ca la nivel psihic mama să se conecteze cu noua viață ce crește pentru că prin intermediul ei copilul învață primele emoții. Tot ce percepe copilul este emanat de mamă, inclusiv tot ce o afectează pe ea fizic, emoțional și spiritual, iar pentru că el încă nu are formate propriile filtre, este expus direct și va primi din plin absolut tot ce vine spre mamă.

Putem spune că până la naștere, copilul nu are un Eu al său propriu și astfel nu poate deosebi dacă ceva este în interiorul său sau vine din exterior, și mai ales, el nu face distincție între corpul mamei și al lui.

Propriul Eu începe să se contureze abia după naștere, când începe să observe mediul prin proprii analizatori. Încet, încet, mama devine parte de sine stătătoare, iar el acum doar se oglindește în ea.

Următorul pas în dezvoltarea copilului se face tot cu ajutorul mamei, cu ajutorul ”neuronilor oglindă”. Ce sunt ei? Sunt neuronii responsabili de învățarea prin imitare. Pentru a imita cu un grad mare de precizie, copilul ”intră în pielea mamei” și adoptă fără rezerve punctul său de vedere. Așa reușește să învețe rapid într-un timp scurt. Deci, cu ajutorul sistemului neuronilor oglindă, copilul absoarbe informația, iar apoi, mai târziu, o proiectează înapoi în lume prin propriile abilități.

Rolul acestor ”celule inteligente” nu se mărginește doar la imitarea acțiunilor, ci și a emoțiilor și astfel dispare distincţia dintre a vedea și a face. Datorită lor, fericirea celorlalți radiază în interior și îi produce fericire și privitorului. Un chip furios produce la rândul său reacții interne, mai puternice și mai extinse decât cele pozitive.

Ce sunt aceste reacții? Empatia, despre care tot auzim în jurul nostru. Adică împărtășirea sentimentelor de tristețe sau de fericire,de durere sau frică, trăite de alte persoane care ne sunt dragi.

Neuro cercetătorul Marco Iacoboni, (profesor la Universitatea California din Los Angeles (UCLA)), concluziona că sistem de neuroni oglinda sănătos este crucial pentru dezvoltarea socială normală, iar „dacă ai „oglinzi sparte „sau un deficit în sistemul neuronilor oglindă, probabil vei sfârşi prin a avea probleme sociale, așa cum pacienţii cu autism au”.

Deci, dragi mămici, nu uitați de rolul important jucat de voi în primii ani de dezvoltare ai copiilor. Prin voi copiii își vor aduna informații cruciale, iar apoi își vor fundamenta structura lor emoțională.

Prin oglindire ei au acces direct la memoria strămoșilor lor, deoarece toți membrii familiilor s-au oglindit reciproc unii în ceilalți la vremea lor.

P.S. Inițial, articolul l-am publicat în ziarul Observator de Călărași, și cu voia redacției îl postez după o perioadă rezonabilă de timp și pe site la mine.

sursă foto: www.protectingchildren.org.au

Am simţit o Înmormântare în Creier,

Bocitoare se jeleau neîncetat,

Umblând – de colo colo – până când

Şi Judecata mi-au întunecat

Emily Dickinson

Ciudate versuri, poate o să ziceți, dar frumoase. Dar ce muză ar putea să-ți înmoaie penelul în visare, astfel încât să așterni în vorbe asemenea emoții? Unii ar spera să audă că este doar o banală melancolie, dar, ar fi prea frumos, prea poezie și mai deloc adevărat. Numele ei este Depresie, și este o problemă gravă de sănătate, pentru că lăsată netratată produce modificări permanente, schimbând drastic viziunea asupra persoanei și a vieții în general.

Depresia nu se rostește niciodată în gura mare, ea apare doar printre șoapte, ca o boală rușinoasă ce trece dacă dai cu gaz. Toți membrii familiei merg pe vârfuri în jurul depresivului, să nu-l deranjeze mai mult, că uite, iar suferă și nimeni nu știe ce are. Așa a fost mereu, un suflet de vioară.

Ce nu face depresia? Nu trece de la sine, pentru că nu este doar o tristețe trecătoare. Este mult mai mult, este o tulburare a prelucrării informației în sens negativ. Informațiile primite din mediu sunt prelucrate cu ajutorul schemelor cognitive, iar când acestea sunt filtrate doar pe negativ, informația este distorsionată și astfel nu trec decât gândurile si emoțiile negative, comportamentele de descurajare.

Astfel, aceste gânduri automate negative devin realitatea individului. De ce să ieși din casă, că sigur ceva neplăcut se va întâmpla, sau de ce să te mai ridici din pat, pentru ce? Oricum nu sunt bun de nimic. Ce rost mai are viața?

 15% dintre cei care suferă de depresie severă se sinucid

Să nu uităm că cel puțin 15% dintre cei care suferă de depresie severă se sinucid și 60% dintre depresivi se gândesc cel puțin odată să o facă. Procentul poate că nu pare foarte mare, însă, statistic vorbind, 25% dintre femei și 12% dintre bărbați suferă un episod depresiv major în timpul vieții. Parcă cei 15% nu mai sunt așa insignifianți acum, în condițiile în care în România numărul sinuciderilor este de cinci ori mai mare decât cel al omuciderilor.

Cum se iese din depresie?

 În primul rând, aflând că dacă eşti depresiv nu ești o persoană slabă și fără de voință. Poate că ai învățat cum să fii depresiv de la cineva din familie, însă nici el sau ea nu a fost vinovat sau vinovată, pentru că nimeni nu este vinovat că eşti depresiv. Important este să apelezi la ajutor de specialitate. Cu ajutorul specialistului, vei înțelege că toate gândurile tale sunt interpretări ale realității și nu realitatea însăși. Pas cu pas, prin terapie, în unele cazuri ajutată de o medicație corespunzătoare, persoana depresivă învață cum să-și dezvolte abilități funcționale și să scape de neajutorarea care este cel mai dureros simptom al depresiei. Ghinionul nu există, așteptările nerealiste Da. Renunțând la predicțiile negative despre viitor, trăiți în prezent.

P.S. Inițial, articolul l-am publicat în ziarul Observator de Călărași, și cu voia redacției îl postez după o perioadă rezonabilă de timp și pe site la mine.

Ce nevoie avem să comunicăm? La ce ne trebuie?
Da, la ce? Se poate trăi și fără asta… Oare? Cum ar arăta lumea fără acest ingredient cheie? Cel mai probabil, fără elementele adăugate de noi, pentru că în lipsa comunicării, noi, ființele umane nu am fi putut supraviețui.
Poate cineva ar spune că există oameni care nu vorbesc și totuși supraviețuiesc. Da, însă comunicarea este parte limbaj verbal și parte limbaj nonverbal. În cazuri de urgență se poate folosi doar unul dintre ele, dar cu ce efort. Dacă vrei neapărat, reușești să te înțelegi cu un chinez fără să să-i cunoști limba, dar cu ce efort?
Ce te faci când chinezul este partenerul tău, și-ți dai seama că în principiu vorbiți aceeași limbă, dar fiecare înțelege altceva?

Comunicarea, cheia funcționării în cuplu

Din start, ar trebui spus că bărbații și femeile vorbesc două limbi diferite. Un aspect elementar al comunicări este înțelesul cuvintelor. Cel mai des, partenerii se încurcă unul pe celălalt, prin simplul fapt că primul folosește cuvântul într-un sens, iar celălalt îl interpretează cu un înțeles total diferit.
Cel mai simplu dialog între soți, finalizat printr-un taifun începe prin: „Iubito, totul este în regulă?” Întrebarea este pusă de soț, deoarece el simte ceva vag, limbajul ei nonverbal spunându-i că parcă ceva este în neregulă, dar, ea îl liniștește răspunzându-i sec: „totul este perfect!” Simplu, nu? Întrebare la obiect, răspuns succint. Totuși, ca un soț iubitor, mai încerci și a doua întrebare clarificatoare: „Am greșit cu ceva?” Răspunsul edificator nu întârzie să apară: „NU vreau să vorbim despre asta”. Deci, clar, nu este nimic serios, nu are rost să despicăm firul în patru într-o problemă care nu există. Iar apoi lovește taifunul.
Generalizând, putem spune că bărbații ignoră amănuntele, fiind centrați în principal pe mesajul de bază, verbal, încercând să rezolve logic problema, în timp ce femeile se bazează mult mai mult pe semnalele subtile, nonverbale, fiind mult mai analitice.
Dar, pentru că mai există un dar, în discuția imaginată mai sus mai apare încă un tip de limbaj, cel paraverbal, care din păcate reprezintă în jur de 38% din totalitatea limbajului. Cine mai este și acest paraverbal ce se bagă în relație? Păi, semnalele transmise prin tonul, volumul și ritmul vocii. Adică, una spui, și alta faci.
Atunci când devenim conștienți de faptul că partenerul sau partenera vorbesc altă limbă, renunțăm la mesajele criptate ce duc în timp la erodarea cuplului, deoarece atât emițătorul, cât și receptorul au nevoie de un limbaj comun, prin care să se exprime. Este necesar să-i spunem celuilalt ce se petrece în interiorul nostru, ce așteptări avem de la el, ce ne place sau ce ne displace, astfel încât să oprim sau să întărim un comportament.
Este esențial să răspundem funcțional la nevoile de clarificare ale partenerului, astfel încât mesajul să nu se distorsioneze și să stingă situația generatoare de conflict.
Dacă mesajul este distorsionat, sau nu este verbalizat se poate ajunge la situația imaginată mai sus. Dorințele au șanse mai mari să se îndeplinească aruncând un bănuț într-o fântână, decât să fie decriptate de partener, deoarece niciunul dintre ei nu deține un „glob de cristal”, cu ajutorul căruia să intre în mintea celuilalt și astfel să îi ghicească gândurile.
Atunci când mesajul este clar, exprimat limpede, verbal, celuilalt i se dă șansa să își facă o imagine clară asupra disensiunii și taifunul să fie anulat de banala frază: „OK, înțeleg ce te frământă, hai să vedem cum am ajuns fiecare să avem idei diferite despre același eveniment”
În concluzie, atunci când îți dorești ceva de la partener, cere-i, iar atunci când ai nevoie de o clarificare, întreabă-l.

P.S. Inițial, articolul l-am publicat în ziarul Observator de Călărași, și cu voia redacției îl postez după o perioadă rezonabilă de timp și pe site la mine.