Arhiva

Cetatea Trandafirilor din Țara Bârsei

Nici nu s-au dus bine zăpezile, că eu mi-am reluat periplul prin țară în căutare de locuri și fapte cu miros de istorie și de ce nu, de legendă. Pentru că toamna trecută mi-am propus să cuceresc cu pana cît mai multe cetăți, am profitat de o oportunitate și am intrat în Cetatea Rosenau, sau mai pe limba noastră, Cetatea Țărănească din Râșnov.

Eu cu pana și cu pasul am cucerit-o, dar ghidul nostru ne-a explicat cu mândrie că de fapt, cetatea nu a fost niciodată cucerită în totalitate. Iar de atacuri nu a dus lipsă de-a lungul timpului. Cel care a reușit să cucerească parțial cetatea, a fost Gabriel Bathory. El a asediat-o in 1612 și cu ajutorul artileriei a dărâmat zidurile de incintă din Cetatea de jos. Acestea au fost ușor de dărâmat deoarece nu aveau contraforturi și nu erau eficiente împotriva artileriei. Nu același luscru se poate spune

Patul lui … conjugal

Să trăiți și bună seara. Ce sa zic, nu mai zic nimic, că mă întorc singur acasă, dar nu mă întorc totuși singur. Mă întorc în cârcă cu patul conjugal, că după zece ani, dacă nu și mai mult de căsnicie d”asta conjugală, în care ne-am împărțit dragostea bape- canapea conjugală, ba pe câte-o saltea conjugală, de ne-am rupt mijlocul de nu mai stim de noi  zece anisori, ne-am hotărât într-un târziu că nu se mai poate. Trebuie să ne luăm un pat conjugal. Așa că luarăm noi drumul Bucureștiului, că nu-ți poți lua pat de la țară, că astea de provincie nu sunt bune, nu sunt destul de conjugale. Deci merserăm, studiarăm, că nu e ușor. Să-l alegi să scârțâie, ca să moară vecinii de ciudă sau nu? Să fie elastic, să fie cu arcuri de te aruncă din el … grea treabă. După ce zece ani nu ai

Caiaceală cu bălăceală

Sau cum am devenit eu călător pe ape cu bărcuță personală

De ceva ani am fost contaminat progresiv şi cred că iremediabil de o boală ciudată. Se numește Kayaking sau caiaceală pe aici pe la noi pe Borcea. Bine, se pare că unele boli se moştenesc din familie, pentru că și bunicul meu a suferit aparent fericit toată viața de ceva asemănător, marinăria. De când mă știu, nu a vorbit decât despre apă și călătoriile lui pe ea! (cu bricul Mircea. De când l-au luat nou-nouț din Hamburg până l-au confiscat rușii, dar asta este altă poveste!) Ce am văzut și simțit la el, copil fiind, a fost acea plăcere de a vâsli într-o barcă, și de a se bucura de tot ce îl înconjoară. Aşa că am învăţat și eu, încă de copil să o fac. Îmi aduc aminte că pe la 16 ani deja mânuiam cu dexteritate o lotcă pescărească. Îmi spunea cu mândrie că se numește Lotcă Turtucaia de 24 de crivace (coaste) cu 2 ciocuri, adică nu avea tăiată partea din spate (oglinda) ca să montezi un motor și plutea pe apă ca o lebădă. Spunea că nu trage apă duTurtucaiapă ea când tragi la băbăici (la rame), adică nu opunea rezistență la înaintare. De ce Turtucaia? Pentru că de acolo erau și așa se simțeau ei, turtucăieni, chiar dacă în ’41 fuseseră izgoniți cu puștile după ce România pierduse Cadrilaterul. Așa că ei nu se considerau nici români, nici bulgari, erau turtucăieni, o minoritate care și acum se mai simte, chiar dacă s-a destrămat și împrăștiat prin orașele dunărene.

Dar, revenind la poveste, și pe mine apa este cea care m-a chemat și readus de pe unde viețuiam și m-a aşezat înapoi pe malul ei. Tot privind-o a renăscut în mine dorinţa de a reporni peregrinările de-a lungul ei. Bunicul nu mai era, nașul care toată viața fusese marangoz (constructor de bărci) se dusese și el pe alte ape mai line, iar lotcile fără păstori și doctori ajunseseră suporturi triste de flori prin parc. Singura soluție părea că vine de la noile bărci cu motoare puternice, care înlocuiseră vâslele clasice din lemn. Rar mai vedeai vreo vâslă prin ele.

Și pentru că în viteză și zgomotos, mă priva de tot ce e mai frumos, ideea de a mă întoarce la vâslit mi-a venit după ce încercasem să mă apropii cât mai ușor de o colonie de pelicani, încercând să-i fotografiez de aproape, dar fără succes. Nu mă puteam apropia de ei decât vâslind, fără motor, dar am descoperit că noile forme ale bărcilor nu îți permit să faci asta. Așa că m-am mulțumit cu fotografii de la distanță și i-am privit în timp ce Dunărea mă împingea la vale, fără să mă pot împotrivi, motorul fiind oprit. Iar asta m-a nemulțumit profund. Nu goană și plete în vânt voiam, ci contemplare, dar fără derivă.

Așa că am început exact ca omul neștiutor, cu un caiac gonflabil, ce părea foarte safe. Avea și trei locuri, deci perfect pentru familia mea! Mare, încăpător, stabil, și semi-inutil. De ce semi-inutil? Pentru că se pare că din trei doar eu voiam să merg cu el. Restul nu se băga să pună osul la treabă. Iar eu de unul singur nu îl puteam folosi decât să cobor pe Dunăre sau să mă fâțâi prin fața plajei locale. Neah! Dar de întors dacă visăm la depărtări? Păi, telefoane, rugăminți, sau padelat ca nebunu’ doar ca să parcurg o distanță ridicol de scurtă. Iar pe mare? Pfui! Sisific și, periculos de-a dreptul. Orice pală de vânt te împingea oriunde, numai unde voiai să ajungi nu. Așa că după un an de muncă la galere, am trecut la planul B. Am ales un caiac de tură sit în. Criteriul alegerii? Păi să îmi intre posteriorul în el, că de unde știință. Cum arăta acest sit în? Era o chestie îngustă care arăta profi, ca la concursuri, în care îţi introduceai partea inferioară a corpului cu tot cu partea mai sus menționată și apoi astupai gaura ca să nu îți bage valurile apă în el cu o „fustanelă” Pui! Exact ca un eschimos, pardon, inuit. Când am intrat prima dată în el am crezut că cel care mi l-a vândut şi care părea om normal la cap şi-a bătut joc de mine. Omul era normal, experiența mea era anormală. Atât de anormală că nici nu exista. Așa mi-am învățat prima lecție, caiacul gonflabil nu e caiac, e jucărie. Noua achiziție promitea să fie mai rapidă și să mă întoarcă oricât de departe m-aș fi dus înapoi acasă, dar doar dacă reuşeam să mă ţin deasupra apei fără să mă răstorn. Și așa am început să învăț de capul meu ce să fac cu el. Mai cu un tutorial pe YT, mai un articol, mai un sfat din partea lui Edi, virusat şi el de boala asta și cu destul de multă experientă față de mine, încet, încet lucrurile au început să se lege. Așa că m-am apucat de plimbări inconştiente de-a lungul și de-a latul Dunării de unul singur. Apoi am prins mai mult curaj și am terminat chiar 2 ture de pomină de câte o săptămână hai – hui prin Deltă cu o gașcă ad-hoc de prieteni. În ăştia 2 ani nu mi-am pus foarte serios problema dacă știu să padelez corect sau ce s-ar întâmpla dacă mă răstorn în mijlocul Dunării, că doar purtam o vestă și aveam o sfoară cu care puteam agăța caiacul după mine.

Dar în al doilea an de brambureală prin Deltă au început să mi se întâmple lucruri destul de neplăcute. Un pescar mai supărat că îi tulburăm apele mi-a tăiat în viteză, demonstrativ calea cu barca și caiacul meu în loc să se cațere pe valul cam măricel lăsat în urmă, s-a înfipt în el și şi-a băgat nasul, adică cam jumătate pe sub apă. Mda, întâmplarea mi-a tăiat cheful și bucuria padelatului printre nuferi pentru o vreme. Apoi, pentru că tot începusem pe adrenalină, o afurisită de creangă de pe un canal splendid de sălbatic s-a hotărât să mă dezechilibreze. Și chiar dacă m-am ambiționat o vreme să nu îi dau drumul, inevitabilul s-a produs. Caiacul s-a umplut de apă și până la urmă m-am lăsat benevol, în lipsa altor soluții să fac cunoștință cu apa. Nu mai povestesc cum am reintrat în el, că nu are legătură cu nicio tehnică de
Salvare, doar a implicat nămol, rădăcini, târât și un Go Pro (altul decât al meu) care nu a mai suportat ceea ce a văzut și s-a aruncat în apă. Suicid pe banii mei, că na, omul venise cu scula și a plecat fară ea. Soarta, de. Doar că am mai învățat o lecție. Tot ce nu legi e însușit de ape. Așa că am continuat „vesel „călătoria. Veselia s-a îngroșat rău când am descoperit seara că aventurile mele reușiseră să inunde ambele compartimentele de bagaje, şi cu toate că sacii marinăreşti ar fi trebuit să pe impermeabili, chinezul a dat buleală şi absolut totul era ud. Ce să mai, am dat startul operațiunii – experiment” în vivo” – cum este să dormi în slipul ud, într-un cort din tavanul căruia picura apa ca în peșteră învelit cu un sac de
Dormit uscat. Aiurea, tot ad. Vorbă lui Scoşi ud lișcă, ce o mai însemnând și asta. Deci eram ca nea domnii ăia de pe Descoperă TV, Naked and afraid, adicălea cam la pielea goală și un piculeţ îngrijorat. Dar am zis, Tot înainte! Suntem exploratori vașnici. Aventura mi-a dat totuși o zi mai pe relax, ca să nu mă piardă de client, așa că am redus adrenalina la relanti. După o a doua noapte lux, adică dormită la cort dar cu budă și duș într-un complex din Sf. Gheorghe, am trecut la next level. Dacă până acum fusesem cu adrenalina, AKA panica pe HI, ne -am hotărât să verificăm cât de temerar este să conducem cu caiacele Dunărea pe ultimul drum, adică să ieșim odată cu ea în mare. Părea ușor. Dacă ea se varsă în mare, cât de greu să fie să o urmăm. Și apoi să căutăm acel pământ nou numit laguna Sacalin.
Ehee… Și am ieşit! Nu știu alții cum sunt, (vorbă lui Creangă) dar pentru mine și caiacul meuaceastă  bagatelă fost o experientă nasoală. Nimic nu părea să se lege. Că de, se pare că nici marea nu avea chef de atâta Dunăre vărsată în ea, că se simțea ca un șpriț de vară cald. Nu tu apă sărată, nu tu, claritate, nimic. Buruieni și nămol. Pontus Euxinus pe dracu! Aşa că îi dădea cu valuri înapoi cum zic copchii ăştia de acum în hate, adică în
Dușmănie. Și eu eram acolo. Dunărea se rățoia la mare, marea la Dunăre și caiacul meu cu subsemnatul legat fedeleș în trânsul (adică eu) făcea ca o frunză într-o baltă bătută cu bățul de fiu-meu. Ce să o mai lungesc. Eu și caiacul plus valuri pe mare nu dădeam deloc în love. Ba din contră, am început să murmur printre dinți despre sărbători și divinitate, dar parcă pe negativ. Gelatină, aşa mă numeam. Ce Sacalin, ce lagună. Ce delfini, că eu numai veșnica pomenire cântam într-o veselie. Cred că de acolo i s-a tras și telefonului. Că l-a apucat și pe el nebuneala și zis: „băi cum ar fi să sar eu din vesta omului pe șestache în apă ca să verific dacă chiar sunt impermeabil cât îşi trage el sufletul pe mal?”. S-a băgat și nu a fost. Și tălică, voi ştiţi că pe Goagle maps Sacalin e cam relativ desenat și draga mea soție m-a cam plâns o zi. Că ei îi figuram nemișcat undeva în largul mării (location sharing, ştiţi ce zic) că eu așa i-am zis: „Măi fată, eu semal să vorbim nu o să am, dar mă poți urmări pe hartă, așa ca exploratorii adevăraţi”. Nu s-a ajuns și la colivă că i-a dat de veste o altă soție de explorator despre noi (Dar când m-am întors acasă mi-a sărit în brațe copchilul de zici că mă întorsesem din marele război) Deci până acum aveam 2 victime. Un Go Pro despre care încă nu aflasem cât de scump e și un telefon care știam destul de bine cât o să mă usuce la buzunar. Dar era bine. Chiar dacă cu toate pierderile ajunsesem aproape la prețul unei minivacanțe în Grecia. Dar acolo zero aventură în necunoscut.

Cu chiu cu vai am reuşit cumva să terminăm și ziua pe mare plus leguma Sacalin. Amândouă hotărâte să ne arate ce valuri şi ce vânt au. Eu la rândul meu eram în sinea mea destul de hotărât. Să las baltă caiaceala. Că-mi ieșise pe nas atâta adrenalină.
Dar totuşi, pasiunea era pe undeva pe acolo pitită, tăvălită, zgribulită, amărâtă, dar parcă șoptea: „haide bre, că nu a fost groaznic, ci doar parcă ceva dubios. Doar caiacul tău s-a comportat pe valuri ca o rață beată. Şi parcă arată un pic diferit de celelalte.” Așa că până la final de sezon am inventat două mii de scuze, evitând pe cât posibil să mai ies pe apă. Dar am început să citesc și să mă documentez mai serios. Astfel, am descoperit cu amărăciune că eu achiziționasem un caiac de agrement pentru începători. Cu spătar înalt ca să stai lejer, cu cârmă ca să te simţi sigur pe direcţie, și tot aşa, dar… total nerecomandat intențiilor mele, mai ales când se adăugau și situaţii meteo nefavorabile. Iar pruna de pe colac, greutatea ideală recomandată per cap de vită furajată era cam 80 de kg în viu, maxim 100 în condiții de ape calme. Iar subsemnatul trage la cântar vreo 130 de kiluțe și are ambiții de aventurier. Kilele sunt căpătate din pofta de legume la grătar. Deci, fiasco total. Ce era de făcut? Atârn padela pe perete cu tot cu coarne sau iau măsuri?

Nu la circumferința abdomenului, ci trec la fapte. Aşa că dacă slăbitul nu îmi transforma caiacul
Într-un cormoran, am zis să nu distrug bunătate de investiție, așa că am lăsat kilele la locul lor și am măritat caiacul. Dacă dorește cineva să-l facă de râs, se plimbă fericit pe la Parcheș de vreo doi ani. Da, fericit că a scăpat de mine, că prea l-am deșelat și forțat să facă nefăcute.
Iar eu, am rămas oare văduv? Nici pomeneală! L-am trădat fără un dram de remușcări pentru o frumuseţe roșcată de 5 metri jumate. Fotomodel, nu altceva. De fapt, un caiac de mare. Și care stătea pe valuri cu o eleganță pur sânge englezească, ignorând că era năsut în Canada, dându-le cu tifla fraţilor mai noi născuți prin China. Cum era vorba aia: „găina bătrână face ciorba bună”. Și uite așa, începu domul Meleacă, adică eu, să prindă curaj. După o tură pe la Perișor (ştiţi voi, ultima plajă virgină de la Marea Neagră. Aiurea, se bulucea lumea pe ea zilnic de la 11 la 16) mă împrietenisem și cu valurile, ziceam eu. Și marea nu mai părea așa de zănatică. Și uite așa, cu forțe proaspete și cu vântul în pânze, m-am prezentat la tura de 2 zile pe Canal (vreo 60 de km), alături de 100 de tovarăşi de galere. (am apărut și la TV). Prima zi a fost cam fleașcă, sau lame, cum ar zice cei care au dat drumul la TV după anii ’90. Dar a doua? A doua a fost de poveste, (cum altfel?) și iar mi-a scos presupusa știință din cap.
Păi să vă zic. Ne culcăm noi după vreo 2 mici şi o bere la umbra monumentului celor căzuți la canal și m-am trezit eu (că eram singur în cort) că cineva scutură serios cortul. Hm, niciun coleg de vâslă nu făcea glume proaste. Era doar vântul fără Sorin și Ovidiu, că el cred că e încă la adăpost. Care îi dădea cu rafale de 70 km/h. Cam serios măi nene. Am zis, ” asta e!” Nu fu să fie să trec prin 2 ecluze, dar a fost fain că am trecut prin prima, pe ritmurile valurilor Dunării la megafon care ne dăduse așa, o stare de oameni importanți. Dar ce văzui. Câțiva temerari erau deja în caiace și călăreau nişte valuri de pomină, dar case ce-i drept, mărşăluiau ordonate și hotărâte spre mare. Totuși, grupul mare s-a rupt în două. O parte s-au declarat depășiți de vremuri, şi o altă parte, inconștienții, pardon, temerarii. Atunci s-a sculat tărâța în mine și am zis: „Sunt eu precum curca pe valuri sau cormoranul pe Dunăre cu caiac de şea kayaking născut în Canada şi antrenat de inuiți?” Așa că am luat o hotărâre! (proastă) și i-am mai îmbârligat și pe Marian şi Răzvan, băieții din brigada diverse, secția Călărași, că e pistol cu apă să călărim acele valuri mari dar frumoase și că 30 de km pe ele or să treacă instant, că de vântul bate din spate, deci fără efort. Și cine o să râdă că broască la inundați la final? Normal că noi. Aiurea oameni buni. Că a fost ca-n cartea aia cu balena aia grasă cu față palidă. Am călărit noi ce am călărit, mai cu frică, mai cu speranţa că deja am făcut jumătate din cei 30 de km până când, surpriză! Și nu din aia cu tort și baloane, ci din aia cu ziduri verticale în loc de maluri line, numai bune de abandonat la nevoie maximă. Mai ieşi dacă poți! Am zis și eu atunci ca băieții ăia cu pălării care i-au exterminat pe indieni: WTF!!! Long story short, până am ajuns la a doua ecluză am tăiat tacticos rondele de morcovi cu tot cu frunte cu posteriorul. Și dacă am pomenit de morcovi, ştiţi voi cum arată ciorba când fierbe? Aşa arăta apa la a doua ecluză. Cu 50 de oameni pe post de legume care clocoteau odată cu ea. Sunt convins că după ciorba aia, câțiva s-au dedicat pescuitului sportiv de pe mal, dând dracului caiaceala. Iar eu? Eu am terminat tura, am primit chiar și o diplomă de participare, dar… mi-a ieşit din cap că am habar de navigat în ape tulburi. Chiar dacă nu am abandonat a doua oară caiacul, am cam frecat-o un an prin ture de agrement cu gândul la valurile alea și cu morcovii pregătiți ori de câte ori se isca un vânticel. Adică mai mult bere și focuri de tabără decât padelat. Deja parcă mirosea a stres post traumatic. Dar să în devenim atât de serioși. Până la urmă, cum am început: „moștenirea ancestrală… povești marinărești… sânge de navigatori în vene…” Deci!!! Păi hai mister înapoi pe cal. Aşa că la final de sezon. Înapoi la adrenalină, dar de data asta asistat în siguranță. Adică ceea ce ar fi trebuit să fac de la început. Școală nene, școală de caiacit, cu profesor. Cu tehnici de salvare ajutat de coleg. Cu ieșit în valuri și înțeles ce e cu ele și ce fac ele cu tine. Fizică, energie cinetică, cuplu de forțe, derivă, etc, că pe unele nici nu știu un le cheamă.

Da oameni buni, m-am băgat om bătrân școler la curs de începători de călărit valuri pe mare. Cum a fost, exact cum am spus! Adrenalină! Mi-a mi-a dat cu un pic cu virgulă. Cum adică să stai liniştit ca un englez la ceaiul lui de la ora 5, dar pe valuri zic eu de peste un metru, poate spre doi (dacă nu exagerez puțin parcă nu are farmec povestea) și să contempli viața! Da! Să lași valul să-ți vină din laterală și să nu îngheți la gândul că sigur o să te răstoarne, și astfel să te panichezi. Da, te poți răsturna, dar de ce să îţi faci griji de asta când tocmai ai învăţat cum să te sui înapoi fără bătăi de cap și panică. Și asta rapid. Două 2 minute, că na, ești la început și în focul evenimentelor mai încurci prova cu pupa caiacului colegului. Iar apoi să laşi să vină acele valuri de unde vor ele. Față, spate, lateral, că tu eşti ca un dop de plută (ţi-am furat-o pe asta Victor!) Ce face un dop de plută? Plutește. Și dacă, vorbă lui Edi, căzutul în apă nu mai e pasiunea ta, începe să îți placă. Începi să observi dansul valurilor, poezia lor. Apa nu e haotică, are o multitudine de patternuri și o frumusețe rece, care te face să o iubești respectuos. Doar atunci îți face loc în preajma ei. În final am înțeles ceea ce îi
Tot spun lui fiu-meu.” Frica dărâmă”! Păi da, nu poți tu o furnică să i te opui apei. Dar dacă o respecți și o înțelegi, ea te ajută. Chiar şi când e supărată. Iar dacă e furioasă, mai bine nu o provoca. Sigur te va răni, poate chiar îți va încheia abrupt socotelile cu lumea asta.
Dar dacă îți înțelegi și respecți limitele, este totul! Atunci când călătorești conștient pe ea, se întâmplă lucruri de nedescris.

Cum cânta Foghat: „Slow ride, take it easy.”.. adică, oferă-ți timp să te bucuri în tihnă de
bucuriile simple oferite de viață. Savurează clipa!


Pas în … trei

cuplu EFTCând am început să practic psihoterapia, mă simţeam destul de intimidat de ideea de a primi în cabinet cupluri. Asta pentru că păreau să vină prea târziu, atunci când parcă nu mai era nimic de făcut. Veneau după ani de furtuni, cu toată relația pustiită. Dinspre nici unul nu părea să mai licăre speranța. Asta mă făcea și pe mine să mă întreb dacă mai are rost. Se auzeau doar acuze și era tentant să îţi focusezi atenția spre cel acuzat și să încerci să îl schimbi, pentru că părea vinovat. De multe ori chiar se declara vinovat.

Totuși ceva lipsea. Ei ajunseseră până în acel moment tocmai pentru că aşa funcționau împreună, însă tendința şi tentația era de a lucra cu durerile lor separat. Aşa spunea Bowlby, că aveau oarece deviații de la atașamentul acela securizat, pe care toți ni-l dorim. Dacă problemele lor veneau din copilărie sau adolescență ori, pur și simplu dinainte de acea relație, de ce să nu facă terapie separat? Și oamenii se apucau. Lucrurile începeau să se lege în viețile lor personale, dar viața de cuplu tot șchiopăta. Ba chiar oamenii mă întrebau dacă nu cumva terapia individuală o să îi îndepărteze și mai mult și în final o să-i împingă spre divorţ.

Așa că am început să tot caut informații pentru a putea veni în întâmpinarea nevoilor lor și pentru a găsi o soluție cât mai bună care să-i ajute cu adevărat să funcționeze mai bine, dar împreună.

Atunci prietena mea Laura mi-a povestit că merge la un workshop dedicat terapiei de cuplu. Cineva adusese în România o abordare terapeutică interesantă, EFT, diferită de terapia sistemică de cuplu pe care o aplicăm deja în cabinet, care aprofunda teoria ataşamentului lui Bowlby și o aplica cuplurilor. Suna interesant! Așa că l-am întrebat pe bunul meu prieten, Nea Goagle dacă el a auzit despre EFT. Normal că auzise, dar era despre ceva dubios, (EFT – Tehnici de eliberare emoțională), ceva despre auto vindecare și oameni care se ciocăneau prin diverse părți ale corpului. Am râs copios și am zis NU. Metoda asta nu părea să aibă nimic în comun cu psihoterapia. Dar prietena care îmi spusese despre EFT a insistat să mergem. Că ea auzise că e treabă serioasă. Am acceptat. Și așa nu mai văzusem de mult o comedie bună. Era un seminar de vreo 3-4 zile, dar am convenit că dacă e dubios, ieşim rapid şi ne cerem banii înapoi. Așa că am purces. În sală păreau să fie numai oameni serioşi, cu o parte din ei mă cunoșteam de pe la alte seminarii, așa că parcă am mai prins curaj să rămân.

Și a început externshipul!

„Eu sunt Simona Herb și vă voi prezenta o metodă dezvoltată în anii „80 de Dr. Susan Johnson. Pe englezește EFT era de fapt: Emotionally Focused Therapy, iar mai pe românește, Terapia Centrată pe Emoții. Total diferit de ceea ce îmi povestise Gogu. Dubioșenia s-a terminat de la primele cuvinte ale Simonei Herb, pentru că era treabă serioasă. Nea Goagle mi-a vândut brașoave. Erau două lucruri total diferite, acelaşi acronim. (De atunci lucrurile s-au schimbat. Dacă îl întrebi acum pe Gogu ce e EFT îţi oferă mai întâi informații despre metoda terapeutică, și apoi despre chestia aia cu ciocăneli) Din acel moment pot spune că totul s-a schimbat. Cele 4 zile de seminar s-au scurs instant. Informația era beton. Simona (cred că îi pot spune Simona aici pentru că între timp a devenit o persoană dragă sufletului meu, o prietenă adevărată) umplea acel gol resimțit de mine. Ce facem cu cei doi protagoniști ai cuplului? Sue Johnson vorbește despre acel „dans” al partenerilor și îl numește tango. De fapt, este un ciclu negativ de menținere a unei interacțiuni rigide între parteneri.

Ar fi mult de povestit, dar asta ar însemna să intru în detalii tehnice, iar Simona le știe și le explică foarte frumos și pe înțelesul tuturor. Acum la un click distanță sunt disponibile interviuri faine date de ea în care povesteşte despre relația de cuplu. Însă important este că eu am aflat despre ce se întâmplă de fapt în cuplu şi mi-a oferit un instrument superb pentru cupluri. Am aflat multe despre accesibilitate, disponibilitate și implicare emoţională. Despre „Ești acolo pentru mine? Și multe altele. De atunci povestea a tot continuat. Am participat la mai toate seminariile dedicate acestei formări terapeutice și mă regăsesc în totalitate în această formă de terapie, care a dat un suflu nou metodelor mele de lucru în cabinet. Acum pot spune că frica a dispărut și a fost înlocuită de speranță. Pot spune acum că DA, cuplurile au multe șanse!

Îţi mulțumesc mult pentru asta Simona Herb! Şi lui Sue Johnson! Fără ele încă m-aș fi luptat cu demonii cuplurilor!

P.S.: Sue Johnson are o carte superbă dedicată cuplurilor. Se numește „Hold me Tight” –” Ține-mă strâns în brațe”. Aduce multă lumină și speranță cuplurilor care se întreabă dacă mai au şanse.



Fie ca…

În fiecare an, în cel puțin două ocazii, Paște și Crăciun, oamenii își aduc aminte brusc că ar trebui să fie mai buni. Dar cum devenim mai buni și care sunt beneficiile? De unde bunătatea asta? S-a reflectat ea oare în acțiunile noastre pe tot parcursul anului?

Eu mereu mi-am imaginat bunicile și bunicii aceia din casele de bătrâni care tot restul anului și-l petrec privind pe fereastră așteptând pe cineva sau ceva ce nu mai vine și brusc, 3-4 zile pe an sunt asaltați. Dulciuri, sucuri, mâncare, lume multă, hărmălaie, apoi iar… fereastra goală și restul anului. Nimeni nu mai vine, dar am fost mai buni, ne-am gândit la ei.

Așa procedăm oare și în viețile noastre, în zilele noastre obișnuite, în care nu se întâmplă ceva deosebit, pentru a o transforma într-o zi neobișnuita? Cum avem grijă de noi? Ce ne dăruim în acele zile? Mă ambiționez și le tot recomand celor care mă vizitează pe la cabinet, în căutarea unei canapele comode și două vorbe, că toți avem nevoie zilnic de trei mici pe zi. Nu, nu de pe grătar, cu muștar lângă, ci trei mici plăceri nevinovate. După ce învățăm să ne dăm nouă și începem să simțim diferența, atunci devenim conștienți că putem da din preaplinul nostru mai departe. Zilnic, nu de două ori pe an. Dăm conștient, nu din reflex și nu pentru că așa ar trebui, ci pentru că așa simțim.

Acum ceva vreme, un visător celebru ne încălzea inimile spunând că: “Un vis pe care îl visezi singur este doar un vis. Un vis pe care îl visezi împreună este o realitate”  – John Lennon.

Să ne dăm drumul la simțire în toate zilele noastre obișnuite, care nu sunt puține și împreună să creăm o lume mai bună deoarece “putem vedea aşa cum trebuie numai cu inima, ceea ce este esențial este invizibil pentru ochi” (Antoine De Saint-Exupery).

Şi poate că într-o zi:

“You, you may say 
I’m a dreamer, but I’m not the only one
I hope some day you’ll join us
And the world will live as one”
(Imagine – John Lennon)

 

sursa foto: www.lovethispic.com

Chiar mi-e frică de Bau-Bau

Zilele trecute a trebuit să mergem până la poliție împreună cu puștul nostru ca să-i refacem pașaportul. Din momentul în care i-am spus că mergem la poliție a început să tragă de timp. Spălatul, îmbrăcatul și mâncatul au devenit dintr-o dată interminabile. Apoi drumul la fel. Se oprea să vadă fiecare mașină, îl strângeau pantofii, ce să mai, devenise un expert în procrastinare. Când să intrăm în sediu, el s-a oferit să aștepte afară. Descoperise că de pe trepte putea vedea foarte bine mașinile abandonate în parcarea poliției. Cu greu l-am convins să intre, dar, când a ajuns în fața biroului pașapoarte, s-a blocat. Altă muncă de lămurire plus un animăluț de pluș oferit cu generozitate de doamna de la ghișeu l-a convins că totuși este în siguranță. Din câte am observat, doamna nu era la primul copil care refuza să intre. În final domnul s-a destins și poza e ieșit cu zâmbet.

Ca un părinte cu lecțiile la zi m-am tot întrebat de unde a prins el frică de poliție, noi fiind total împotriva sperierii copiilor cu diverse personaje pentru a sta liniștiți. Pe seară am aflat. La 5 minute după ce am intrat într-un magazin am auzit o voce caldă spunându-i: ”Drăguță, nu pune mâna pe ăla că vine poliția și te arestează”. În acel monent a venit rândul meu să îngheț. Doamna îmi zâmbea galeș gen: ”să spui merci că te-am ajutat, fraiere!”

Dragi părinți, bunici, prieteni, neprieteni, cunoscuți sau necunoscuți, oameni buni, în manualul nescris dar bine documentat al distrugerii personalității copilului și transformării lui într-un anxios de top, Bau-Bau are un rol important. Ar putea chiar să scrie el singur manualul, pentru că îi bate cu profesionalism la gluteus maximus pe toți ceilalți factori creatori de abuzuri emoționale.

Adică cum, nu ne-am făcut noi mari și frumoși datorită lui Bau-Bau? Nu, de asta se ocupă programarea noastră genetică, hormonii de creștere, etc. Nimeni nu a scos oameni din noi, pentru că, surpriză, oameni suntem, oricum am fi. Pentru o dezvoltare armonioasă, părinții le crează copiilor un spațiu de siguranță, însă, în cazul educației prin frică, părinții transformă lumea sigură într-o ameninţare pentru copil, chipurile pentru binele lui. Educația negativă de genul” pusului răului înainte” poate duce lejer la apariția fricii patologice, mai pe scurt, copilul se „îmbolnăvește de frică”.

Care sunt instrumentele de condiționare ale copilului? Câteodată este moșul cu sacul, altă dată, baba cloanța, câinele negru, poliția, doctorul care face injecții (dureroase) și tot așa, pentru că imaginația adulților poate naște feluriți monștrii. Iar apoi ne mirăm că începe brusc să urle când ajunge la medic sau când trece un câine pe stradă și ca să-l potolim îi zicem că dacă mai urlă, domnul doctor o să-i mai facă încă o injecție și nu o să-i mai dea voie să mănânce înghețată un an.

În cazul poliției (aviz amatorilor!) datorită imaginii negative implementate de adulţi, în caz de nevoie copilul, sau adultul speriat toată copilăria cu polițistul care vine și-l duce la închisoare, nu va apela la oficialii acestei instituții sau nu va reuși să deosebească o intervenție corectă de un abuz.

Dar să revenim la șeful șefilor, Bau-Bau, că doar el este personajul principal din această poveste. Cum arată el? E mic, mare, alb, negru? Are coarne? Miroase a pucioasă și e ca un fel de pâclă neagră?

Nu știe nimeni, pentru că nu s-a arătat în fapt niciodată. Însă copii tremură și îngheață la auzul amenințării. De multe ori nu se mai dezgheață decât după ore și ore petrecute pe canapeaua terapeutului. Dar când? Abia după de ajunge adult și asezonează totul și cu niște atacuri de panică.

În cazul moșului cu sacul sau a celorlalte sperietori care au formă, copilul mai are o șansă pentru că odată cu creșterea în vârstă poate să verifice dacă ceea ce a zis părintele este adevărat. Ca orice frică cu obiect, prin expunere repetată și fără ca amenințarea să fie pusă în fapt, ea dispare. Dacă moșul cu sacul se dovedește a fi un biet bătrânel care transportă diverse într-o sacoșă și nu face nimic amenințător, sau dacă câinele negru își vede de treaba lui, frica se estompează până dispare sau nu mai deranjează, însă, în cazul lui Bau-Bau lucrurile se complică.

De ce se complică? Pentru că amenințările reale ajută creierul să găsească soluții de scăpare, iar frica apare doar în momentul apariției stimulului. De exemplu, la vederea câinelui, copilul se poate cățăra pe ceva și animalul nu mai ajunge la el, sau aruncă cu un obiect, deci, creierul recunoaşte amenințarea și dă o soluție. Dar Bau-Bau este ceva ce creierul nu poate decodifica, pentru că nu îl găsește în baza de date și nu știe cum să reacționeze, așa că menține non-stop starea de alertă. Fără obiect, frica se transformă în anxietate, iar copilul și apoi adultul va simţi peste tot ameninţări și totul va fi ameninţare.

Simpatic nu? Dar cine e de vină? Nimeni. Bau-Bau este o prostie, cum să mai provoace efecte și la 20 de ani?

Da, dragi adulți care aveți un rol în creșterea și educarea copiilor. Voi știți că Bau-Bau nu are cum să devină o amenințare reală, pentru că în lumea voastră, a adulților această amenințare nu este reală, însă în mintea copilului da, pentru că vă crede pe cuvânt, doar sunteți responsabili de ei. Mai deunăzi un puşti îmi spunea că în mintea lui totul este posibil.

 

P.S. Procrastinarea este comportamentul caracterizat prin amânarea acțiunilor sau a sarcinilor pentru mai târziu. Este un mecanism de combatere a anxietății asociate cu începerea sau finalizarea unei sarcini sau a unei decizii.

P.P.S. O parte din articol a fost publicat în ziarul Observator de Călărași, și cu voia redacției l-am postat după o perioadă rezonabilă de timp și pe site la mine.

sursă foto: www.imdb.com



Un pumn… final

Primăvara începe să-și intre pe făgașul ei, iar în curând va fi impulsionată de floricele, mărțișoare și inimioare. Acum începe să se încălzească și o parte din haine încep să dispară una câte una, precum cojoacele din povestea babei Dochia. Odată cu ele, încep să se vadă semnele exterioare ale relațiilor abuzive.

În ”Emoții … în oglindă” vorbeam despre rolul părinților (mai ales al mamelor) în dezvoltarea personalității copiilor și spuneam că atunci când lângă copii întâlnim părinți implicați, dezvoltarea lor va fi armonioasă. Dar atunci când nu se întâmplă asta, nevoile nesatisfăcute ale copiilor și obstacolele în formarea unui Eu armonios duc la apariția unei tulburări de personalitate de tip dependent.

În interiorul acestei tulburări se vor dezvolta cele două tipuri care se “înțeleg” foarte bine împreună, așa de bine, că ajung de foarte multe ori la știrile de la ora 5. Cine sunt ele?

Dependent și independent

Ambele laturi ale acestei tulburări se formează în…. copilărie, unde altundeva?

Dacă acel copil a avut nenorocul să nu fi fost susținut, și aici fac iar referire la articolul despre simbioză, el nu va reuși niciodată să se separe de mamă, pentru că separarea ar însemna abandon. De ce abandon? Pentru că, în lipsa unor amintiri pozitive care să-l facă să se susțină singur, se va simți mereu neglijat. Toate acestea i-au provocat frustrări de-a lungul dezvoltării și acestea se vor transforma treptat în furie. Fără imaginea mamei iubitoare, care să îi reducă frustrările, acceptându-l și susținându-l, și astfel să-i reducă furia, acest adult dependent va ceda la cel mai mic stres, pentru că nimeni nu i-a crescut toleranța la frustrare și nu l-a integrat. Cum își ascunde el durerea? Prin stimulente cum ar fi alcoolul sau drogurile. Tocmai a fost format un abuzator, dar și victima lui, pentru că este important să nu uităm că în fiecare agresor există o victimă, și în fiecare victimă un abuzator, pentru că furia se poate manifesta și în interior (auto punitiv).

Am vorbit despre personalitate de tip dependent, însă unde este independența? Este o falsă independență. Cei care pozează în independenți au o capacitate sporită de disimulare, ascunzând sub această mască nevoia de ceilalți. Abordarea de tip independent este însușită de cel puțin 70% dintre bărbații afectați. Pot fi descriși ca ducând o viață palpitantă, având grijă de aspectul exterior, susținut prin mult sport (sală), și fiind obsedați de produsele personale, purtând mereu haine scumpe și având mașini moderne, într-un cuvânt fiind atractivi pentru sexul opus. În relații sunt egoiști, chiar tiranici.

Cine alege modelul dependent? Nu pare fi greu de ghicit. În general, 70% dintre femeile afectate de această tulburare. Cum le identificăm? Singure, în continuu în căutarea unei persoane de care să se agațe, iar atunci când găsesc de cine, renunță la interesele proprii, dizolvându-se în interesele partenerului. Cu o astfel de personalitate le este foarte greu să-și găsească un partener echilibrat, iar apoi să intre într-o relație de lungă durată, pentru că, nu, undeva adânc, frustrarea continuă să existe și periodic se va transforma în crize de furie. Însă, va eșua în brațele unui „independent” care va ști foarte bine ce să facă cu ea. Astfel începe relația toxică despre care am tot vorbit. Aici, agresivitatea fizică este la ea acasă, deci, să nu uităm, violența domestică implică două persoane care la nivel profund seamănă, însă adoptă diferite tipare de manifestare. Satisfacerea nevoilor se face așa cum am spus, mai ales în funcție de gen.

 

P.S. Inițial, articolul l-am publicat în ziarul Observator de Călărași, și cu voia redacției îl postez după o perioadă rezonabilă de timp și pe site la mine.

sursă foto: www.realworldsurvivor.com

Încă un pumn… psihic

Seria „neagră” a articolelor dedicate abuzului domestic continuă.

Violența lasă în urmă semne vizibile, corporale, ce sunt tratate de urgență, pentru a îndepărta orice risc de complicare medicală. Odată pus bandajul peste, „problema” a dispărut. Nimeni nu se gândește însă la victimele colaterale, cei care au fost expuși în mod direct la efectele agresiunii. Aceştia vor avea, la rândul lor, amintiri recurente și coșmaruri legate de acel eveniment și încet, încet vor deveni mai temători, fiind mai tot timpul în alertă, dezvoltând astfel un comportament anxios. Copiii nu vor avea șansa dezvoltării unei personalități armonioase și vor deveni candidați serioși ai unui „destin compromis”.

Haideți să ne imaginăm puțin ce simte un copil expus frecvent amenințărilor. El nu va ști niciodată dacă persoana iubită, maltratată, va muri în urma actelor de violență și nici dacă furia se va revărsa asupra lui și când. Așa că doar gândul că se apropie momentul când părintele abuzator se va întoarce acasă îl face să intre în alertă.

Tot organismul intră în alertă, așa că inima începe să-i bată mai repede, crește tensiunea arterială, creşte și ritmul respirator, mușchii sunt hrăniți cu o cantitate mai mare de sânge pentru a putea face față efectelor fizice ale agresiunii. Per total, copilul este zbârlit tot, vigilent și cu atenția focalizată spre posibile indicii care să-i certifice dacă de data asta se va lăsa sau nu cu bătaie. Datorită adrenalinei secretate în exces, corpul este supus unei adevărate furtuni emoționale, formată din neputință, vinovăție, furie, ură, teamă și spaimă. În final, dacă a fost o zi „bună”, copilul rămâne cu o stare ambiguă formată din ușurare euforică, gen am scăpat și azi, dar și cu o stare de epuizare fizică și psihică, rămânând cu o senzație de golire. Iar acest scenariu se repetă zi de zi, an după an.

Frumos nu? Poate ați auzit, și numai o dată sau de la o singură persoană, un astfel de discurs: „Și am făcut mereu totul ca să îl apăr. Niciodată nu a ridicat mâna asupra copilului. Eu m-am sacrificat mereu pentru el. Chiar nu înțeleg ce se întâmplă, de ce e așa de sperios (anxios)” sau „Eu nu am fost bătut de către părinţi, ei aveau meciurile lor, însă pe mine nu m-au bătut niciodată, mă iubeau. Nu înțeleg totuși ce se întâmplă cu mine, de ce am mereu tendința de a deveni violent, de ce sunt sfâșiat de vină și de unde atacurile astea de panică”

 Nicăieri nu-i ca acasă

Logic ar fi ca cei care au asistat la astfel de scene în copilărie și adolescență să fugă mâncând pământul, cât mai departe de acel mediu, însă ironia sorții face ca o mare parte din ei să se întoarcă frecvent „acasă” la cei care în copilărie îi abuzau într-o formă sau alta, iar acum îi critică și îi discreditează non stop. Dacă nu mai au cum să beneficieze de prezența lor fizică, fac tot posibilul să găsească pe cineva care să-i trateze la fel de rău precum părinții lor. Este o încercare sisifică de a se face iubiţi de către cei care i-au respins și abuzat în copilărie, o dorință de reparație agonizatoare. Nevoia de susținere este foarte mare, disfuncțională, în contradicție cu realitatea, deoarece la vârsta adultă, practic, se pot susține singuri fără efort, însă, niciodată nu au știut cât ar fi trebuit să fie susținuți și când.

 

P.S. Inițial, articolul l-am publicat în ziarul Observator de Călărași, și cu voia redacției îl postez după o perioadă rezonabilă de timp și pe site la mine.

sursă foto: http://fabrikantlaw.com

Legea pumnului… în cuplu

Violența domestică este cea mai bine ascunsă formă de agresiune asupra altei persoane. Mulți dintre noi au auzit cel puțin în viață despre celebrele căzături în baie, sau lovituri în ușă. Nu conta că povestea era subțire și neplauzibilă. Nimeni nu credea că ușa se poate închide brusc de cel puțin trei ori peste față și de două ori peste coaste, însă povestea era luată ca atare pentru că o palmă dată în familie nu face gaură în cer și apoi, poate că o merita. Apoi, majoritatea persoanelor abuzate aveau mai multă încredere în agresorii lor decât în ceilalți, iar încercarea de a le veni în ajutor era privită cu suspiciune și cu furie.

Ce este de fapt violența domestică? Ce se poate înscrie sub această denumire? Prima și cea mai vizibilă este violența fizică, adică loviturile cu pumnii sau cu diverse obiecte, pălmuiri, strangulări sau alte forme imaginate de agresor, care aduc vătămare celeilalte persoane.

Abuzul sexual este și el o formă de violență domestică. Chiar dacă cei doi sunt soț şi soție, relația intimă trebuie să fie consimțită de ambii parteneri, oricare dintre ei având libertatea să refuze atunci când comportamentul sexual al celuilalt nu este acceptat. Și aici, violența fizică poate fi folosită ca atu în acceptarea actului sexual nedorit.

Un alt tip de abuz este cel psihologic, de data aceasta armele fiind invizibile, dar la fel de tăioase și distructive, deoarece amenințările verbale sau intimidarea fac la fel de rău persoanei. De asemenea, învinovățirea sau umilirea partenerului intră și ele în sfera abuzului. Abuzatorul îi încalcă drepturile celuilat prin control, urmărire sau prin manipularea copiilor, aceștia fiind transformați în monedă de schimb.

Nimeni nu merită să fie lovit sau înjosit, oricare ar fi circumstanțele!

 Ce se întâmplă totuși? De ce femeile abuzate nu ies din acele relații toxice, pentru că de obicei ele sunt partea vătămată. De ce se întorc mereu? Unul dintre răspunsuri ar fi: „Că este mai ușor să fii abuzat decât abandonat”. În prima perioadă a vieții, toți suntem dependenți de părinți. Fără ei am avea prea puține șanse de supraviețuire, așa că teama de abandon este poate mai puternică decât cea de moarte. Agonia poate fi lungă și sfâșietoare.

Apoi, asistarea în prima parte a vieții la abuzuri în familie duce la o dezvolatare defectuoasă a Eului pe de o parte, iar pe de altă parte, îi transformă pe abuzatori în potențiali parteneri optimi, datorită percepției distorsionate a realității, deoarece, cel care te abuzează nu te abandonează.

Din păcate, societatea se focusează încă preponderent pe drepturile părinților și valorizează prea puțin copiii, permițându-le în continuare adulților să maltrateze copiii și să-i depriveze emoțional.

Fiind un subiect amplu, săptămâna viitoare voi continua prezentarea modelelor și scenariilor de maltratare și voi face o radiografie a abuzatului și cea a abuzatorului. Înțelegerea mecanismelor va duce, sper, la prevenirea acestor tragedii.

 

P.S. Inițial, articolul l-am publicat în ziarul Observator de Călărași, și cu voia redacției îl postez după o perioadă rezonabilă de timp și pe site la mine.

sursa foto: http://theburtonwire.com



Emoții … în oglindă

„Copiii voştri nu sunt copiii voştri.

Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.

Ei vin prin voi dar nu din voi

Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.”

”Profetul” – Kahlil Gibran

Copiii vin prin noi, fără să fie ai noștrii, însă noi suntem cei care le predăm ceea ce va deveni moștenirea lor. Așa că voi vorbi  despre rolul mamelor în formarea copiilor, rol care începe din momentul conceperii și durează până copiii se desprind și devin independenți. Special o să ignor în totalitate rolul taților și le voi dedica cu altă ocazie un articol, în care voi vorbi despre importanța lor în creșterea copiilor.

Biologic vorbind, corpul mamei îi pune la dispoziție fetusului tot ce acesta are nevoie, în așa fel încât viața să se dezvolte, însă foarte important este ca la nivel psihic mama să se conecteze cu noua viață ce crește pentru că prin intermediul ei copilul învață primele emoții. Tot ce percepe copilul este emanat de mamă, inclusiv tot ce o afectează pe ea fizic, emoțional și spiritual, iar pentru că el încă nu are formate propriile filtre, este expus direct și va primi din plin absolut tot ce vine spre mamă.

Putem spune că până la naștere, copilul nu are un Eu al său propriu și astfel nu poate deosebi dacă ceva este în interiorul său sau vine din exterior, și mai ales, el nu face distincție între corpul mamei și al lui.

Propriul Eu începe să se contureze abia după naștere, când începe să observe mediul prin proprii analizatori. Încet, încet, mama devine parte de sine stătătoare, iar el acum doar se oglindește în ea.

Următorul pas în dezvoltarea copilului se face tot cu ajutorul mamei, cu ajutorul ”neuronilor oglindă”. Ce sunt ei? Sunt neuronii responsabili de învățarea prin imitare. Pentru a imita cu un grad mare de precizie, copilul ”intră în pielea mamei” și adoptă fără rezerve punctul său de vedere. Așa reușește să învețe rapid într-un timp scurt. Deci, cu ajutorul sistemului neuronilor oglindă, copilul absoarbe informația, iar apoi, mai târziu, o proiectează înapoi în lume prin propriile abilități.

Rolul acestor ”celule inteligente” nu se mărginește doar la imitarea acțiunilor, ci și a emoțiilor și astfel dispare distincţia dintre a vedea și a face. Datorită lor, fericirea celorlalți radiază în interior și îi produce fericire și privitorului. Un chip furios produce la rândul său reacții interne, mai puternice și mai extinse decât cele pozitive.

Ce sunt aceste reacții? Empatia, despre care tot auzim în jurul nostru. Adică împărtășirea sentimentelor de tristețe sau de fericire,de durere sau frică, trăite de alte persoane care ne sunt dragi.

Neuro cercetătorul Marco Iacoboni, (profesor la Universitatea California din Los Angeles (UCLA)), concluziona că sistem de neuroni oglinda sănătos este crucial pentru dezvoltarea socială normală, iar „dacă ai „oglinzi sparte „sau un deficit în sistemul neuronilor oglindă, probabil vei sfârşi prin a avea probleme sociale, așa cum pacienţii cu autism au”.

Deci, dragi mămici, nu uitați de rolul important jucat de voi în primii ani de dezvoltare ai copiilor. Prin voi copiii își vor aduna informații cruciale, iar apoi își vor fundamenta structura lor emoțională.

Prin oglindire ei au acces direct la memoria strămoșilor lor, deoarece toți membrii familiilor s-au oglindit reciproc unii în ceilalți la vremea lor.

P.S. Inițial, articolul l-am publicat în ziarul Observator de Călărași, și cu voia redacției îl postez după o perioadă rezonabilă de timp și pe site la mine.

sursă foto: www.protectingchildren.org.au

Depresia, asasinul tăcut

Am simţit o Înmormântare în Creier,

Bocitoare se jeleau neîncetat,

 

Umblând – de colo colo – până când

Şi Judecata mi-au întunecat

Emily Dickinson

 

Ciudate versuri, poate o să ziceți, dar frumoase. Dar ce muză ar putea să-ți înmoaie penelul în visare, astfel încât să așterni în vorbe asemenea emoții? Unii ar spera să audă că este doar o banală melancolie, dar, ar fi prea frumos, prea poezie și mai deloc adevărat. Numele ei este Depresie, și este o problemă gravă de sănătate, pentru că lăsată netratată produce modificări permanente, schimbând drastic viziunea asupra persoanei și a vieții în general.

Depresia nu se rostește niciodată în gura mare, ea apare doar printre șoapte, ca o boală rușinoasă ce trece dacă dai cu gaz. Toți membrii familiei merg pe vârfuri în jurul depresivului, să nu-l deranjeze mai mult, că uite, iar suferă și nimeni nu știe ce are. Așa a fost mereu, un suflet de vioară.

Ce nu face depresia? Nu trece de la sine, pentru că nu este doar o tristețe trecătoare. Este mult mai mult, este o tulburare a prelucrării informației în sens negativ. Informațiile primite din mediu sunt prelucrate cu ajutorul schemelor cognitive, iar când acestea sunt filtrate doar pe negativ, informația este distorsionată și astfel nu trec decât gândurile si emoțiile negative, comportamentele de descurajare.

Astfel, aceste gânduri automate negative devin realitatea individului. De ce să ieși din casă, că sigur ceva neplăcut se va întâmpla, sau de ce să te mai ridici din pat, pentru ce? Oricum nu sunt bun de nimic. Ce rost mai are viața?

 15% dintre cei care suferă de depresie severă se sinucid

Să nu uităm că cel puțin 15% dintre cei care suferă de depresie severă se sinucid și 60% dintre depresivi se gândesc cel puțin odată să o facă. Procentul poate că nu pare foarte mare, însă, statistic vorbind, 25% dintre femei și 12% dintre bărbați suferă un episod depresiv major în timpul vieții. Parcă cei 15% nu mai sunt așa insignifianți acum, în condițiile în care în România numărul sinuciderilor este de cinci ori mai mare decât cel al omuciderilor.

Cum se iese din depresie?

 În primul rând, aflând că dacă eşti depresiv nu ești o persoană slabă și fără de voință. Poate că ai învățat cum să fii depresiv de la cineva din familie, însă nici el sau ea nu a fost vinovat sau vinovată, pentru că nimeni nu este vinovat că eşti depresiv. Important este să apelezi la ajutor de specialitate. Cu ajutorul specialistului, vei înțelege că toate gândurile tale sunt interpretări ale realității și nu realitatea însăși. Pas cu pas, prin terapie, în unele cazuri ajutată de o medicație corespunzătoare, persoana depresivă învață cum să-și dezvolte abilități funcționale și să scape de neajutorarea care este cel mai dureros simptom al depresiei. Ghinionul nu există, așteptările nerealiste Da. Renunțând la predicțiile negative despre viitor, trăiți în prezent.

P.S. Inițial, articolul l-am publicat în ziarul Observator de Călărași, și cu voia redacției îl postez după o perioadă rezonabilă de timp și pe site la mine.