Așa cum și Columb a crezut că a descoperit America, așa am redescoperit și eu plăcerea întinsului de cerneală peste foi. De când mi-am început periplul prin blogosferă și am ales să las și eu urme prin ea, am tot avut o senzașie stranie. Ceva nu era așa cum ar fi trebuit. Parcă se trunchiau ideile, vorbele ieseau greu, pompos. Apoi m-am gândit că e ciudat că nu mai pot scrie (tasta) nimic în versuri, dar am pus-o pe seama lipsei carburantului Vk 40% volum :).
Acum vreo trei luni, am avut o străfulgerare când, rupt de plictiseală la un curs ce se anunța interesant dar care s-a dovedit un enorm fâs, am așternut pe hârtie la foc automat vreo trei, patru materiale, spre bucuria lectoriței care credea că îi transcriu cuvânt cu cuvânt vorbele ei beladonoase. Atunci am pus efervescența scriitoricească pe seama plictiselii.
Însă, acum două zile m-am prins. Tastatura e de vină. E prea impersonală. Pixul e mai cursiv și parcă mai direct conectat la circumvoluțiuni :). Este o prelungire firească a mâinii. Știu că de cele mai multe ori o să folosesc tot tastatura la compuneri, dar am să încerc să mă folosesc și de sculele clasice, că tare bine e.
Scris-am eu, truditor al condeiului această povestioară în anul 7521 de la facerea lumii și am văzut că este bine.