– Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!
Așa scria Eminescu pe la 1800 și ceva, așa recitam și eu în weekend. Poate că o făceam bine, poate nu. Însă, făcând asta, la început mai în glumă iar apoi foarte serios, mi-am dat seama că ”fără poezie viața e pustiu”. Da, da, mare dreptate avea Mihăilescu – Brăila când o spunea.
După cum vă spuneam, am ajuns vrând – nevrând, recitator de ocazie. Totul a venit pe neașteptate, când nici măcar nu mă gândeam că se poate așa ceva, mai ales că eram acolo cu lucruri serioase. Nu știu cât de mult am atins eu corzile sensibile ale colegilor, dar, când a început să recite o colegă, am simțit cum cad în genunchi. O liniște profundă m-a cuprins, chiar daca ceea ce spunea ea acolo era trist. Ce voce, ce patimă, ce trăire … Xanax, Distonocalm … vax albina!
Ascultând-o pe ea, mi-am dat seama că pierd enorm încercând să mă cramponez în realitatea gri și că, din când în când o evadare în imaginar pe un covor magic poetic e ca o gură de aer curat, purificator.
Încercați fraților sau surorilor, nu o să vă pară rău. Căutați pe YT sau prin alte părți. Sigur o să găsiți pe cineva care să vă ajungă la suflet.