Categorie: de zi cu zi

Ieti bre oole!

Matei Vremir, foto Adevarul

Dupa lupte seculare care au durat 6 zile, am reusit sa imi reinfig degetele in taste. Si pentru ca pornirea e destul de grea, iar degetele sunt inca anchilozate de la roaba (roaba cu roata si manere, nu roaba cu forme de amfora 🙂 ) am sa va dau sa rontaiti o stire veche de 68 de milioane de ani plus o zi.

Poate ca eu am dat la lopata si am pierdut evenimentele, insa AGERPRES nu, asa ca mi-a dat sa miros o stire la sufletul meu. Matei Vremir (il stiti, Balaurul bondoc. Nu el, dinozaurul pe care l-a descoperit anul trecut si l-a nasit), nu se mai satura si tot scobeste prin tarana. Tot scobind el pe langa Sebes, a scos frate ouale de sub saracele pasari preistorice. Pai adica ele cloceau de 68 de milioane de ani si nimeni nu le zicea ca stau pe oua de piatra. Da mai tata, asa e cand iti place omleta :).

Acum lasand gluma la o parte, ii felicit calduros atat pe Domnului Paleontolog Matei Vremir cat si pe membrii echipei dansului pentru munca desfasurata. Intr-o lume in care majoritatea stirilor sunt dedicate sanilor si feselor, o stire de genul acesta bucura sufletul.

In incheierea editiei transcriu declaratia domnului Matei Vremir pentru AGERPRES fara adaugiri si fara inflorituri:

„S-au continuat cercetările in cazul unei descoperiri de senzaţie reprezentate prin cuiburi cu oua si oase de pasari primitive (enantiornithes), acoperite de malul unei viituri de acum 68 milioane de ani. Este prima dovada ca acest grup de pasari primitive cuibareau în masa pe malul cursurilor de apa, asemanator unor specii actuale (flamingo etc). Descoperirea va fi prezentata public la Congresul Internaţional de Paleontologie din Las Vegas (USA)”

Ete si o adaugire, mai cu cuvintele mele. Pe langa cuiburile de pasari, Matei Vremir  a mai descoperit si resturile unei noi specii de dinozaur erbivor, precum si un mic schelet de mamifer multituberculat in umplutura unei vizuini.

Si inca o descoperire interesanta. Oasele de la aripa unui pterosaur (reptila zburatoare), insa cu dimensiuni cu 25% mai mari decat cele mai mari descoperite pana acum. Sburatorul de la Sebes se pare ca nu mai putea zbura pentru ca era un pic cam maricel (avea o anvergura a aripilor de peste 13 m) si isi cam pierduse aceasta capacitate. Fara dusmani pe masura, traia ca un belfer in insula Hateg, inconjurat de hrana la un cioc distanta.

Gata.

108 minute in balon

Luna

Tare mi’s dragi copchiii astia de la Stiinta & Tehnica cu ideile lor prea minunate. M-am distrat copios cand am aflat ca or sa lanseze un balon de inalta altitudine. In prima si spre rusinea mea chiar si in a doua faza, am considerat ideea balonului o idee nastrusnica, menita sa-i scoata din oras in weekend. La un moment dat chiar am fost tentat sa ma duc si eu sa asist la lansarea minunatiei nemaivazuta pe la noi, insa nu a fost sa fie.

Dupa lansare, am vazut poze si mi-am dat seama ca nu a fost de loc o joaca. Acum am interceptat si un filmulet de la ei. Sper sa nu se supere, dar imaginile sunt spectaculoare.

P.S. Cica pe 24 or sa publice pe site tot documentarul.

De-a rasu …

Pentru cei care se pot distra atunci cand vine vorba de religie si nu devin habotnici recomand un stand-up comedy cu George Carlin. Eu m-am distrat copios.

http://www.youtube.com/watch?v=MeSSwKffj9o&feature=feedf

Sper sa nu se sesizeze cei „vigilenti” intru ortodoxie ca pervertesc mintea tinerilor. :))))))))))))))

Apropo, cei de la Stiinta & Tehnica au lansat un balon de inalta altitudine „Stratospherium 2011”. El a ajuns in stratosfera la 35 304 metri, stabilind un record romanesc si est-european.

Acum ma intreb, oare pe cine cautau?

Bravo baieti si „Sus, mai sus, cutezatori, sub al tarii tricolor!”

 

 

Viva la revolucion!!!

Ieri pe la pranz m-am intalnit cu varul mai chivernisit al unui fost prieten din studentie.  Intalnirea a fost foarte placuta si fructuasa, drept pentru care le multumesc lui Boaba si lui Scorsi ca m-au invitat la acea intalnire de taina :). Hai dom’le sa va spun cu cine m-am intalnit si am tainuit alaturi de cei doi slujitori ai condeiului. M-am intalnit cu Havana Club Añejo Especial – premium golden rum. Lung nume, gust bun.

Cei care au deschis televizoarele mai tarziu nu stiu ca pe la mijlocul anilor ‘90 romul era la mare moda. Si nu in forma Rom and Coca-Cola, ci in forma rom cu bere (submarin) :). Mama Mama ce vremuri. Nu, atunci nu beam Havana Club pentru ca nu aveam bani, insa beam un confrate de-al lui mai ieftin, nascut si distilat pe plan local.

Deci fratilor, traiasca si infloreasca Bistro, cea mai aprovizionata crasma de pe malul Borcei!!! Sa nu-i uitam nici pe tovarasii cubanezi care taie la trestie de zahar necontenit ca sa ne livreze noua cea mai draguta licoare care incanta sufletul si ascute mintea. Nu exagerati cu beutura ca e pacat de ea. Mai stau si altii la coada.

Viva la revolucion!!!

http://www.youtube.com/watch?v=JwsDLtz3pIc

Pasiune pentru film

Injur eu feisbucu asta ca nu mai arata asa cum vreau, dar inca ma distreaza. Azi dimineata cineva a postat un filmulet. M-am distrat copios, asa ca-l dau si eu mai departe.

P.S. e o reclama, dar mi se pare geniala 🙂

Faces & Signs

Lume lume, ia aminte si apropie-te!!! Cel mai mare eveniment cultural din Calarasi din ultima suta de ani!!! Primul spectacol de Jazz  din urbea noastra prafuita. Lasand gluma la o parte,  asa a si fost.

Dar sa incepem cu inceputul. (Când zicem dar 64, zicem plebicist, când zicem plebicist, zicem 64… 🙂 il stiti, Farfuridi). Primesc eu un mesagiu pe feisbuc cum ca daca vreau o invitatie free la un concert slesh vernisaj. Hm, pai cum sa nu, free imi place. Si iau eu in serios treaba si citesc. In data de … la ora de … va avea loc vernisajul expozitiei CHIPURI SI SEMNE, urmat de un concert EXTRAORDINAR, NEMAIVAZUT de Jazz!!!

Pictura si muzica buna, orcand! Plus ca si gratis. OMFG!!! asta e de mine. Sa nu se mai planga lumea ca la noi in oras nu se intampla nimic. Pictorul, Ion Salisteanu (nu e calarasan, e ploiestean), trecut in nefiinta la inceputul anului, are un palmares impresionant. Peste 4000 de lucrari expuse in circa 200 de expozitii. Talentat, ce sa zic, cel putin asa am vazut eu. Concertul de jazz si el e cu poveste. E sustinut de Toma Dimitriu – pian (il stiti de la copiii spun lucruti traznite, cu Iantu) care canta la Calarasi impreuna cu Michael Acker – bas si cu invitatul sau din Australia, Eamon Dilworth – trompeta. Pustiul de 18 ani este nepotul pictorului.

Niciunul dintre jazzmani nu e trecut de 30 de ani, insa talent e cu carul. NU am mai ascultat de mult asa concert. Multa improvizatie cu bun gust. Muzica de calitate. O seara petrecuta cu folos. Au dat si vin la un moment dat. M-am abtinut. Dar m-am premiat cu o vodka dupa. (una poate doua. Absolut 🙂 )

Maine e iar zi mare pentru Calarasi. E plin de sesiuni stiintifice. Sigur ma strecor macar la una dintre ele si poate va povestesc. Cercetatorii sunt baieti de gasca, dar beutori de bere. Ce le-o place frate la amarala aia?

Ţinutul uitat de timp

Gata, fuse, fuse şi se duse şi weekendul ăsta. Pentru că am fost băiet harnic şi dibaci am reuşit să scap rapid de murăturile nevestii:). Paranteza rotundă (divagaţie scurtă, promit): Odată pe an o apucă nebuneala că trebuie să fim şi noi gospodari şi să punem murături. Of mama… ca la magazin nu or exista murături drăguţe, dar de… închid paranteza rotundă şi revin pe cursul principal al poveştii. După cum spuneam, ca să pot pleca în Dobrogea am pus murăturile vineri pe la 12 noaptea puneam murături ca nebunii:)

Sâmbătă dimineaţa eram pe metereze, adică în maşină şi maşina la shaormarie. Păi noi nu mâncăm nimic pe coclauri vere? O fi slăbeala, dar Dobrogea are dealuri şi dealurile provoacă foame. (cred că nici acum nu am închis paranteza – asta e, cine nu are răbdare să treacă la următorul alineat:) )

Buun, La 9 eram pe bac. (bac de apă, nu Bac de şcoală, ca de ăla am scăpat de mult). Dunărea a rămas mică de tot, şi bacul se chinuie să ocolească bancurile de nisip pentru a ne trece pe malul sudic. De aici am purces la drum pe vechea sosea ce ajunge la mare. În dreptul mănăstirii Dervent am părăsit şoseaua principală şi de aici a început aventură.

Dobrogea este un teritoriu ce se întinde între Dunăre şi Marea Neagră, fiind cunoscută în trecut ca şi Sciţia Minor sau Dacia Pontică. Face face parte din teritoriul României şi cel al Bulgariei, în România întinzându-se în judeţele Constanţa şi Tulcea, iar în Bulgaria peste Dobrici şi Silistra. Cu excepţia Deltei Dunării, este deluroasă, cu o altitudine medie de circa 200-300 de metri. Cel mai înalt punct este vârful Ţuţuiatu (Greci), în Munţii Măcin, având o înălţime de 467 m, însă Podişul Dobrogei acoperă cea mai mare parte din partea lui românească.

Originea termenului de Dobrogea este destul de disputată. Una dintre cele mai răspândite opinii este că numele provine de la despotul Dobrotici (1354 – 1386) care a condus pentru scurt timp în secolul al XIV-lea micul stat independent. Mai sunt cunoscute şi alte etimologii, dar mai puţin acceptate pe scară largă cum ar fi “terenuri bune” – derivat din slava (Dobro – bun) sau conectat cu numele bulgăresc Dobrice – teren stâncos şi neproductiv. (hm, dar cu strugurii ce facem? Ca vinuleţul de Dobrogea e tare bun)

Acum că am terminat cu isteria, să revenim la ţinutul uitat de timp, că aşa l-am denumit şi în titlu. Cum părăseşti drumul principal părăseşti şi secolul XXI. Satele de aici au uitat să treacă în secolul următor. Casele au rămas încremenite ca la începutul secolului. Nicio “vilă” făcută după noul trend, imensă şi de prost gust. Uliţe şi gâşte. Şi praf, mama ce de praf.

Din Galita ne-am luat un ghid. Cine putea să fie ghid decât un copil care bate toată vara cu piciorul zona. Ghidul la cei 10 – 11 ani ai lui, sfătos. Ştie tot ce mişcă în sat. Cine ce face, cum face şi mai ales de ce nu face. Aici telefonul mobil nu merge, dar nu cumva să te bată păcatul să faci ceva că nu ai nicio şansă în fata “radio-sant” -ului.

Şi ne-a dus ghidul. Ne-a dus la început chipurile pe un drum bun. Bun de căruţe sau de tractoare, ca pe noi ne-au disperat praful şi şleaurile. Bine ca la un moment dat i s-a făcut milă de noi şi ne-a propus să continuăm pe jos. O idee nemaipomenită. Am sărit toţi din maşină că dracii, pudraţi din cap până în picioare. Ghidul nici nu ne-a aşteptat prea bine să ne scuturăm şi să ne punem rucsacii în spate ca şi a zbughit-o prin porumb spre obiectivul nostru, malul stâncos al lacului Bugeac.

Şi am tot mers noi pe o cărare inexistentă, pe un drum ştiut doar de domnul ghid căruia nu-i stătea gura şi ne tot povestea despre una şi alta. Cu cât ne apropiam de lac un început să apară stânci ce străjuiau valea pe care coborâm noi. Aproape de lac ne aştepta primul obiectiv, peştera. Pompos spus peşteră. Ea săraca era mai mult un loc de refugiu pe timp de ploaie, însă drăguţă, cu vreo două cotloane prin care s-ar fi putut strecura un copil. Ghidul nostru ar fi vrut, dar îl aveam concesionat pe buletin, aşa că i-am înfrânat poftele de speolog.

De aici am pornit pe sub malul stâncos spre cel de-al doilea obiectiv, “La vapor”. Drumul spre el a fost frumos, însă de data asta ghidul a dat-o în bară. Între noi şi aşa zisul vapor care era o stâncă imensă, căzută în apă şi modelată de zei sub formă de vapor s-a pus lacul. Ca să ajungem la vapor trebuia să intrăm în apă, pentru că faleza s-a gândit că aşa e frumos, să intre ea până în lac şi să ne ude pe picioare.

Altă soluţie nu am fi avut decât să ne reîntoarcem mult înapoi şi de acolo să căutăm altă vale şi să coborâm la vapor. Aşa că ne-am gândit că peisajul e prea frumos ca să facem totul într-o zi şi ne-am lăsat restant obiectivul.

Deci, back, back, back, până la maşină, până în sat, până în Dervent… şi STOP. Idee ad hoc. Hai să dăm o raită şi până la cetate, la Păcuiul lui Soare (îl ştiţi, v-am mai povestit aici de el). Prietenii mei îl ştiau doar din poveşti şi pozuri aşa că am mai suportat încă trei kilometri de praf. Un tovarăş barcagiu a încuviinţat să ne treacă Dunărea veche şi să ne aştepte jumătate de oră, timp berechet de vizite şi şedinţa foto, cu zidurile pe post de fotomodel.

Ee, păi atât. Multe ar mai fi de spus şi de arătat, dar vorba lungă sărăcia omului.

Respect

Nu-mi aduc aminte sa fi facut vreun chef in studentie fara Timpuri Noi. Pe atunci cred ca nu era cineva sa nu le stie versurile. Am fost si raman un mare fan al trupei si al lui Artanu.

Din pacate azi am aflat de pe metalhead ca unul dintre membrii fondatori ai trupei, Catalin Neagu – zis Tobi a incetat din viata la numai 44 de ani.

Ce sa spun, canta si pe acolo la fel de bine ca aici!

Respect.

 

Relic hunter

Daca tot vine weekendul si inca nu ploua (sper) am mai planuit o mica iesire. In Dobrogea. Frumoasa Dobrogea, superba Dobrogea. Deci, aparat foto, rucsac, bocanci, o geaca de ploaie, ceva de mancare (nu mult ca iar sunt la cura. Eterna cura :)) si hai la drum.

Pana ma intorc sa povestesc ce am facut va las in compania unor imagini superbe pe  peterlengyelZbor peste Dobrogea. Sper sa reusesc sa vizitez in timp cat mai mult din ceea ce a fotografiat el din avion.

Pe mai tarziu!!!

Bătălia de la Posada – acum şi pentru roşii

Acum vreo două săptămâni discutam cu nevasta personală despre metodele de predare din învăţământ şi am ajuns la concluzia că sunt cam învechite. Ea lucrează în domeniu si îmi tot povesteşte despre situaţia din învăţământ.

Buun. Profesorii nu fac nimic. Programa, curriculum scolar, blabla bla. Probabil.

Insa, vă tot povesteam că am prieteni nebuni. Nebuni da buni. Imaginaţia pe ei cât China :). Aşa că s-au apucat să explice ei marile evenimente din istoria noastră, a românilor. Cum au reuşit ei? ei bine, priviti:

Băieţi, continuaţi!

 

 

Dar, să revenim la Bach

Niciodată nu am fost un mare fan al lui Marcel Proust cu a sa carte ”În căutarea timpului pierdut”. Pe vremea când buchiseam la scrierile lui am citit despre celebra madlena care a declanşat aventura de căutare a timpului pierdut. Atunci am considerat povestea o mare tâmpenie.

Dar iată că mi s-a întâmplat. În seara asta, în timp ce mai lucram pe la proiectele mele, ascultam o selecţie de muzică clasică şi arii din opera. Nu că aş fi marele meloman, însă, mă inspiră. (nu râdeţi, îmi plac şi gata)

Dar vă povesteam că s-a întâmplat. Exact cum bine zicea nenea Proust. S-a declanşat ca şi cum ar fi acţionat cineva un trăgaci. A venit de nicăieri. Cunoscut. Şi m-am simţit iar copil.

“Bună ziua stimaţi auditori, Orele Seratei„. Da. Iosif Sava. O voce inconfundabilă. Zbârnâia televizorul. Este omul care m-a învăţat valoarea muzicii clasice. De acolo, de la TVR în emisiunile lui săptămânale. Iosif Sava, care revenea în fiecare emisiune obsesiv şi îşi întreba invitaţii: Vă place Bach? Datorită lui mi-am cumpărat primul vinil cu Bach. Au urmat Vivaldi, Chopin, List, Verdi şi mulţi alţii.

Cred că Iosif Sava a reuşit să „infecteze ” cu microbul muzicii clasice generaţii întregi. Eu recunosc. My name is Meleacă and I’m addicted to music

Adio DOMNULE SAVA. Vă mulţumesc.

Dar, să revenim la Bach …

P.S. Am găsit pe net un interviu luate de Iosif Sava Doamnei Ioana Celibidache. Poate doriţi să-l ascultaţi.