» Blog

Femeie, maine este ziua ta!

Da, mâine este 8 martie, ziua internațională a femeii. Păi dacă este ziua ta, pune mâna și fă curățenie în casă, spală rufe, spală de azi copilul dacă mai ești și mamă, mergi si la coafor, fă totul, și după ce ai făcut totul, mai fă încă odată totul. Apoi zâmbește. Mâine e ziua ta, ți se va permite să zaci fericită, însă, doar până vin invitații. Dacă au venit, bucură-te! Înseamnă că încă te mai recunoaște cineva în rolul de femeie. Dar stai, prăjituri ai făcut? Hm! ce fel de femeie ești dacă ai uitat de prăjituri. Uite cum plânge copilul că nu are ceva dulce să înfulece …

Offffff ….

Un scenariu misogin? nu, doar o crudă și amară realitate. De vreo săptămână tot aud în jurul meu femei care abia așteaptă ziua de 8 martie ca să se simtă iubite. Măcar o zi. Însă cum au ales să o facă? Mergând la cârciumă cu alte femei. WTF? Oare chiar atât de jos s-a ajuns? Mimează fericirea între ele, fiind lăsate de către stăpân în acea zi să se manifeste?

În ultimile zile am tot fost întrebat ce-i iau soției de 8 martie, însă când am întrebat la rândul meu ce au primit într-o altă zi decât astea oficiale, romanești, americane sau scrise pe buletin, nu am primit niciun răspuns.

Și acum întreb eu, de ce trebuie să dăruim ceva doar obligați? De ce ar trebui să se simtă iubită cea de lângă noi doar în anumite zile? De ce nu într-o joi, sau marți? De ce nu mereu? De ce apari ca un ciudat atunci când ieși doar tu si cu iubita în oraș (da, iubita poate să fie extrem de bine soția ta) și-i faci cadou un trandafir doar pentru că a zâmbit frumos când a trecut tramvaiul?

Nu vreau să generalizez, însă am impresia că mult prea mulți bărbați își tratează partenerele ca pe niște trofee. Odată câștigate, le agață în cui în sufragerie și lasă praful să se așeze pe ele. În schimb povestesc cu pasiune despre cum și cât le-au vânat …

Să aveți un an fericit dragele mele 🙂 Purtați-vă în fiecare zi ca și cum ar fi 8 martie, până când o să descoperiți că da, viața poate fi ca o mare zi de 8 martie și atunci ea chiar așa va deveni.

sursa imagine (spring love by Fiona Braendler) : http://www.redbubble.com/people/fionabraendler/works/1770426-spring-love

Imperfecți, liberi și fericiți

Mai deunăzi ascultam un interviu pe TED (o să-l pun la final) în care o cercetătoare-povestitoare își expunea rezultatele unui studiu despre cum e să fii vulnerabil, sau mai bine zis, ce inceamnă să fii vulnerabil. Cercetarea ei referitoare la vulnerabilitate și imperfecțiune m-a făcut să mai deschid încă odată acest jurnal și să afirm că da, a fi imperfect și vulnerabil e cel mai frumos lucru ce mi s-a putut întâmpla vreodată.

În momentul în care capeți curajul să-ți privești în față aceste ”defecte” și să le împărtășești cu cei dragi, îți dai seama că o mare greutate ți se ridică de pe umeri. E ca și cum o viață întreagă ai umblat vară, iarnă îmbrăcat în armură și nu îți dădeai seama de ce nu șimți nimic înafară de oboseală. Arrmura asta purtată preventiv mai mult îți provoacă bătăi de cap decâț să-ți aducă beneficii, pentru că așa cum bine zicea și cercetătoarea din interviu, nu poți da shut-down doar la emoțiile negative, pentru că ele sunt interconectate cu cele pozitive, așa că dacă închizi, închizi tot.

Un bun prieten de-al meu, zicea odată într-o conferiță la o oră târzie ”La matolu’” în Regie 🙂 că munca este pentru mașini. Ei bine, fără emoții nu suntem decât mașini, unele mai bine unse ca celelalte, însă apte să producă un număr de x lucruri. Dar oare mașina este aptă să se bucure de opera ei? Eu cred că nu, pentru că ea e doar funcțională, iar eu zic că e total disfuncțional să te mulțumești doar cu funcționalitatea. Prefer să plâng de ciudă că nu mi-a ieșit bine un lucru, însă mâine să mă reapuc de el … și poimâine … și la anul … și tot așa. Poate că nu o să-mi iasă perfect niciodată, însă o să fie făcut de mâna mea și o să mă mândresc cu asta.

Așa că ce mai tura-vura, decât să zăcem transpirați și obosiți în spatele armurilor protectoare, mai bine să ne luăm inimile în dinți și să ne adunăm curajul de a fi imperfecți și de a ne îmbrățișa vulnerabilitatea și astfel să o arătăm tuturor. Acceptarea vulnerabilității ne lasă libertatea de a simți, devenind astfel capabili de iubire și apartenență. Acceptându-ne imperfecțounea noastră, o acceptăm și o înțelegem și pe a celorlalți și astfel devenim mai toleranți și mai puțin acuzativi.

Am zis!

P.S. Titlul scrijeliturii mele este și titlul unei cărți interesante care merită cetită.

Să vie Moșul din suflet!

Acum ceva vreme a inceput să-și facă loc în mintea mea o idee care nu s-a mulțumit să stea cuminte acolo, ci a pornit o revoluție. Despre ce e vorba? Păi este foarte simplu și poate chiar ușor de realizat, insă totul depinde numai de noi, pentru că ideea mea implică conceputul de noi.

Să vă explic despre ce e vorba. Principiul e simplu și nu este ceva iesit din comun sau nou. Ideea mi-a venit datorită sărbătorilor care se apropie, însă ideal e să se păstreze și după ce trec sărbătorile.

OK. Este simplu ce spun acum. Ideea e următoarea: Suntem români consumatori, iar în preajma sărbătorilor începem să rupem în două supermarketurile, târând apoi acasă pungi imense de alimente sau alte produse. Apoi, începem să gătim. MULT, foarte mult, că de. odată sunt sărbătorile, nu? Vă recunoașteți pe voi sau aveți cunoscuți care fac asta? Normal că da. Eu recunosc cu mîna pe inimă că fac asta, chiar dacă de fiecare dată încerc să mă abțin.

Cei care se abțin și sunt ponderați, să ia aminte și să preia daca vor ideea povestindu-le cunoștințelor, cei care nu și sunt ca mine, ia citiți una bucată idee: Deschideți binișor cămara și priviți adănc în ea și încercați să faceți o evaluare corectă a nevoilor. Apoi, scoateți tot ce e de prisos și o sa înfunde în ianuarie pubela. Sau, evaluați volumul de mâncăruri gătite, încercând să lăsați la o parte orice urmă de egoism și păstrați doar atât cât e necesar.

Cred că deja s-au strâns ceva mâncăruri, NU? He, he … cred că toată lumea s-a prins deja unde vreau să ajung 🙂 Râd, dar râd mulțumit. De acum încolo e simplu, pentru că toți cunoaștem cel puțin o familie nevoiașă, care în mod sigur va petrece sărbatorile cu pâine și ceva pe lângă, care nu are nicio legătură cu masa festivă de sărbători. Excesul nostru, poate deveni bucuria lor, fără să jignim pe nimeni.

Era doar o idee …

P.S. pe lângă mâncare, sigur se mai găasesc și niște haine, ceva jucării în stare bună … stiți voi …

Am un leu și vreau să-l beu

Ce poate fi mai frumos într-o însorită dimineață de toamnă decât să-ți deschizi laptop-ul și dintr-o dată să inceapă să-ți cânte Ciocârlia. Nu, nu laptop-ul vere, că el săracu nu a luat lecții de nai, e doar o biată mașină, ci Fănică Luca, teleportat din negura timpurilor și venit să mă bucure așa de dimineață. Povestea a început de fapt de ieri, când mă lovise o poftă enormă de ascultare a acestui instrument. Am început cu Zamfir, însă, șansa a făcut să dau peste profesorul lui, Fănică Luca, născut pe la 1894, un virtuoz al nai-ului. Ieri însă nu prea am avut cand să-l ascult pentru că nu am avut timp, și din greșeală am închis laptop-ul cu winamp-ul mergînd. Iar dimineață, surpriză :), primul proces pornit a fost winamp care nici una nici două, s-a apucat de Ciocârlia :). SUPERB, zic eu. O bucurie venită din secolul trecut, atunci cînd nimeni nu se grăbea, ci se oprea și își lăsa sufletul să se odihnească la umbra unui rapsod.

Luați și voi, că e tare frumos

The great loneliness of spirit

Astazi o sa vorbesc puțin. Ceea ce am sa arăt m-a făcut să mă simt golit de tot. Despre bisericile parasite de oameni am mai scris. Cazul acela, al bisericii din lemn din Sălciva, era un caz fericit, acesta nu. Aici, la Frunzănești (Fundeni) oamenii l-au ucis pe Dumnezeu prin nepasare.

Mai multe informații despre această minunăție găsiți aici

Men vs. mouse

Cu ocazia returnării de prin coclaurile anuale, am descoperit că am avut un păzitor de nădejde în casă. 🙂 Mic, dar energic. Adică a reușit să transforme bucătăria într-o zonă de război. Mnealui, în nemernicia lui, ca un ~~câine~~ șoarece turbat a ros tot ce se putea roade 🙂 și ne-a lăsat amintire o mulțime de bobițe :).

Păi dacă așa a vrut, atunci război să fie. Psihologic mai ales, pentru că se juca cu nervii noștri și evita toate capcanele pe care i le întindeam. Când am văzut asta, ne-am gândit că nu ar fi rău să ne antrenăm un pic și ne-am apucat de jucat Risk, un adevărat joc de strategie care te învață cum să domini lumea 🙂 (animală). Odată terminat antrenamentul, cu ochii umflați de nesomn, că am jucat toată noaptea, am trecut la faza a doua, adică îndesirea și diversificarea tipurilor de capcane.

Șoarecele rezistă …

Atunci am trecut la războiul de gherilă, adică am procedat la descoperirea cuiburilor din ~~junglă~~ bucătărie și anihilarea lor, am otrăvit fântânile și am ars ogoarele (și am creat un precedent pentru importuri din China).

După o săptămână …

Ieri luam timid micul dejun pe un colț te masă, cu restul mâncării în poală de frica contaminării 🙂 și asistam la mișcările dezinvolte de trupe ale dânsului (foșnete și tropăieli), gândindu-mă că ar trebui să luăm în serios ideea mutării bucătăriei în sufragerie, adică repliere strategică. Războiul părea pierdut. Trupele inamice formaseră un cap de pod. Acum nu mai rămânea decât să aparăm restul de teritoriu strămoșesc.

Însă cuceritorul a uitat ceva,că:
în casa asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Șoricid!

După cum spunea și poetul, cuceritorul a prins cursj și s-a muiat. A devenit deglijent și …. și ….

VICTORIE!!!

Am recucerit bucătăria !!!!

Bine, mi-a fost milă să ucid prizonierul, așa că l-am abandonat departe de casă, cu speranța că nu o să se mai întoarcă. Acum Cris a rămas acasă pentru reconstrucție, pentru că războiul a fost greu și urmele trebuiesc șterse pentru a ne putea bucura de reîntregirea ținutului strămoșesc.