În 2008, Nae Caramfil ne prezenta ”Restul e tăcere”. Un film super despre un film epocal, adică, despre un prim film românesc și anume, ”Independența României”. Povestea, în mare parte adevărată, prezintă zbaterea regizorului român, Grigore Brezianu, finanțat de Leon Popescu, un moșier cam nebun, în a crea o operă de artă. Cei doi au reușit să realizeze o reconstituire aproape fidelă a războiului cu turcii, război prin care România își cucerise independența.
Filmul lor a rezistat peste ani, iar acum îmi revine cinstea să vi-l prezint prin intermediul unor oameni care s-au chinuit să-l posteze pe rețelele sociale. Merci ”istorie româneasă în fotografii” pentru străduința ta.
P.S. conacul lui Leon Popescu este în Călărași. E o construcție super, care a fost salvată de la ruinare de un bun prieten de-al meu. Salutări și lui.
Hai să mai omor repede tastele cu o prostioară care m-a distrat zilele trecute în supermarket de se uita lumea la mine ca la extratereștrii. (să nu zic nebuni că unii, nu dau nume, abia așteptă să comenteze :)) Despre ce e vorba. Ei bine, este o dilemă. O nelămurire, o ceva. Este Superman. 🙂 Nu, nu este Superman. E dilema chinezească.
Cum adică dilema chinezească? Hai sa va spun, iar voi să trageți concluziile. Mergi în Grecia. Și-ți iei un suvenir de pe Acropole. Ca să știe familia că ai fost acolo. Te uiți pe spate, made in China. Te duci la Mănăstirea Neamț și vrea nevasta o iconiță drăguță. Ce scrie pe spate? Made in China și chipurile Sfințită loco. Te duci la Horezu să-ți iei o oală de lut, tradițională, să faci sarmale în ea, și să ai o amintire de la cei mai buni meșteri olari din România. Dar ce scrie pe spate? Of course my horse, made în China. Da, da, majoritatea chestiilor care se vând la Horezu sunt chinezești, din pacate.
Și te duci vere la supermarket să-ți iei și tu o varză chinezească. Că e tare bună la salate. Și ce scrie pe etichetă? Șoc și groază. Țara de proveniență, Olanda. Olanda? Căi cum măi fraților consumatori de orez? Toate suvenirurile, toate țoalele, toate electronicele, etc, etc se fac în China, iar varza chinezească în Olanda? Ceva nu este în regulă. Este strigător la cer. Eu vreau să rezolvați urgent asta. Acum nu mai pot dormi. Oare varza chinezească să nu fie de fapt chinezească? Să fie doar așa, sub acoperire? Să fie o mega tulipă? OMFG!!!
Este inpardonabil ce se întamplă fraților. Este o conspirație mondială!!!
În liceu aveam un profesor care atunci cand ne livra informații importante ne zicea să luăm cu pâine, ca să intre mai ușor. Așa zic și eu astăzi, înainte de a mă apuca cu ambele mâini de monitor. De ce zic asta, pentru că vreau să facem un pic de isterie istorie. De fapt, acesta este doar un preambul la ceea ce o să vă las spre ascultare/vizionare (plăcută).
Să purcedem spre începuturi. În perioada interbelică, Vasile Pârvan întemeiază școala română de arheologie. Acesta lansează un mare program de cercetări sistematice, iar sub îndrumarea sa, în 1923, prof. Ion Andrieşescu începe cercetările de teren și săpăturile științifice la Sultana, o așezare de tip tell așezată pe malul înalt al Mostiștei. Deoarece prof. Andrieşescu era interesat cel mai mult de perioada clasică (antichitate), acesta a trecut un pic mai rapid peste descoperirile neolitice. În 1924, la numai un an de la descoperirea prof. Andrieşescu, prof. Vladimir Dumitrescu, asistentul Muzeului Național de Antichități, pune la dispoziția comunității științifice prima colecție de materiale specifice unei civilizaţii din ultima jumătate a mileniului V, îChr și o numește Gumelnița. Descoperirile dânsului au fost făcute la numai câţiva kilometri de situl de la Sultana, în măgura Gumelniței din apropierea orașului Oltenița. Așa s-a pierdut șansa Sultanei de a intra în manualele de școală. Dar nu-i bai, e bine și așa. Noi să știm ce e cu această cultură și să nu ne facem griji despre nume.
Și acum să vă explic. Astăzi vă invit să urmăriți o emisiune dealizată de dl. Alexandru Mironov, avându-l ca invitat pe dr. Cătălin Lazar, un arheolog pasionat de neolitic. Eu il consider un guru al neoliticului românesc. Sapă de o grămadă de ani în situl arheologic Sultana – Malu Roșu (jud. Călărași) pentru că în opinia dânsului așezarea eneolitică de la Sultana Malu – Roșu ocupă un rol important pentru eneolitic. Chiar dacă factorii subiectivi explicați mai sus au pus un pic în umbră acest sit, aceasă așezare este una dintre cele mai spectaculoasă din cadrul complexului cultural Gumelniţa – Karanovo VI– Kodjadermen. Despre cercetările și studiile d-lui lazăr am mai povestit și cu alte ocazii în ”Visa românul neolitic la o casă pe pământ …” și în ”Cu Scorsi si Tara prin neolitic” . Eu le consider la fel de interesante ca și ăsta. Dacă nu le-ați citit până acum, nu e timpul trecut. Merită!
Emisiunea Stiinta si spiritualitate, realizata de catre dl. Alexandru Mironov, invitat pe dl. dr. Catalin Lazar, muzeograf – arheolog și președintele Asociației Române de Arheologie.
Ținând cont de faptul că la noi la țară iarna nu catadicsește să vină, m-am gândit să vă mai ofer vreo două colinde tradiționale plaiurilor mioritice. Asta așa, poate reușesc să o enervez pe madam iarnă și astfel să o conving să ne trimită și nouă vreo două camioane de zăpadă. Sau ce o fi. 🙂
E bună și vacanța , dar dacă nu mă mobilizez, numai scriu nimic și pun lacăt pe blog. Că omul, greu se învață cu un ritm, dar și mai rapid se dezvață. Așa că am pus mâna pe condei și la treabă. Am început să scriu răspunzând unei întrebări nerostite, dar prezentă prin amintiri, ”Copii cum v-ați petrecut vacanța?”
Păi cum să o petrec? Cum îmi place mie mai mult. În altă parte decât acasă. De data asta, altă parte a fost Brașovul, un oraș de care încep să mă îndrăgostesc. Pare un loc în care dacă ai bunăvoință nu te plictisești niciodată. Ce să mai spun de peisagii. (o voce din planul secund îmi spune să pun ghilimele la peisagii ca să se prindă lumea că l-am scris la oha. Ete că nu pun, să râdă lumea. Sâc! :)) Gata cu încălzirea. Să trecem la lucruri serioase … sau nu.
Despre ce voiam să vă povestesc? Despre sistemul de învățământ românesc. Sună plictisitor, a subiect de talk-show obosit. Ei bine, Nu! Într-adevăr, despre el voiam să vă povestesc, dar nu despre sistemul de învățământ actual este povestea. Ea este despre începuturile școlii românești și anume despre ”Prima școală românească”. Acu parcă sună mai bine. Cine mi-a spus povestea? Preot prof. Vasile Oltean, poate cel mai erudit om pe care l-am cunoscut până acum. (altă dată o să vă povestesc despre Nicolae Scăunaș, un om în fața căruia Google își scotea pălăria!) Vasile Oltean are har de povestitor. Când începe să vorbească, timpul se așează încet în bancă și începe să-l asculte. El trăiește pentru acest lăcaș de cult și de învățătură care adăpostește circa 4 000 de cărți vechi și peste 30 000 de documente care nu ne lasă să ne uităm istoria. De peste 42 de ani, aproape o viață de om, Vasile Oltean studiază această comoară culturală.
Așa că am să întind mâna peste taste și am să vă spun pe scurt despre școala din Șchei, cea mai veche școală românească din întreaga Românie. Pe Vasile Oltean l-am ascultat stând în băncile sălii de clasă ”Anton Pann”. Am intrat cam greu, dar senzația a fost nemaipomenită. Stăteam într-o bancă de la începutul sec. XIX -lea. Iar în fața noastră, profesorul, a început să ne deslușească lecția. Cronica locală spune că ”s-au zidit școala și biserica la 1495”. Dar, Bula papală a lui Bonifaciu al IX-lea de la 1399, prin care se adresa schizmaticilor care primeau învățătură de la pseudo dascăli, demonstrează că aici se făcea școală. Dascălii erau preoții înșiși. Ei alcătuiau manuale de școală, scriau cărți și protejau școala. Cea mai recentă descoperire, Omiliarul (manual școlar) din sec. XI-XII lasă de înțeles că dacă exista manual, clar exista și școală.
Cum se făcea școală aici? Ne explică tot profesorul nostru: „Din nici o localitate nu veneau doi elevi, unul singur – alesul satului venea la şcoală pentru a deveni dascăl sau notar în sat sau poate chiar preot în sat. Preoţii noştri nu studiau pe la academii înalte, erau doar oameni mai răsăriţi din lumea satului, ai căror bunici sau taţi fuseseră preoţii şi în felul acesta se păstra în familie această tradiţie a preoţiei în lumea satului. Ca să vină la şcoală, aduceau o găleată cu grâu, un car cu lemne şi 4 florini, bani cu care cumpărai cam 3-4 boi, vă daţi seama ce statut aveau elevii pe acea vreme.” Are și dovezi. A descoperit printre documentele Bisericii ”Sf. Nicolae” un catalog de școală de la 1730. Profesorul, Ioan Duma, avea 110 ciraci (elevi). Cel mai tânăr elev avea 20 de ani :). În școală stătea trei luni și devenea notar. Dacă voia să devină dascăl, stătea șase luni. Cel mai mult stăteau cei care voiau să devină preoti. Nouă luni bătute pe muchie. Pe atunci popa făcea tot. Era si doctor și veterinar, omul bun la toate.
Ne-am ridicat copleșiși din bănci și am purces spre ce-a de-a doua comoară a școlii. Tiparnița diaconului Coresi. În 1559 asistăm la un moment de cotitură. Diaconul Coresi, se leapadă de cuvintele slavone și scrie prima carte în limba română. Astfel că, la 12 martie 1559, Judele Brașovean asistă la ceremonialul de predare a Manualul de catehism în școala românească din Șchei. De acum, limba română a devenit limbă școlară. Coresi scria așa ”Dacă am cetit, bine am socotit şi am aflat că toate tâlcuiesc şi mie toate plăcură şi am scris cu tiparul vouă fraţilor românilor să vă fie pre învăţătură şi vă rog fraţii mei să cetiţi şi bine să socotiţi că veţi vedea voi înşivă că e mărgăritarul şi comoara ascunsă întrânsele”. Cum tipărea el cărțile? Cu sudoarea frunții. Cioplea matrițele cu briceagul in lemn dur, de corn. Cioplirea se făcea invers, ca în oglindă și dura doi – trei ani. Astfel a cioplit 39 de cărți împreună cu câțiva ucenici. Ghidul nostru ne explică de ce a venit Coresi în Ardeal: ”Coresi a venit în Ardeal pentru că era nevoie de cărţi în limba română pentru rezistenţa ortodoxă în faţa invaziei sectelor religioase (…) Cărţile nu circulau pe graniţe politice ci pe graniţe religioase. Acolo unde era o biserică ortodoxă, ajungeau şi cărţile. Un tiraj de 100 sau 200 de cărţi de-ale lui Coresi acoperea toată necesitatea de cărţi pentru bisericile din ţara asta. De aceea Coresi stă la temelia limbii şi culturii noastre naţionale.” Din păcate aproape nimeni nu mai stie cine a fost acela care ne-a redat limba. Până și manualele școlare l-au uitat.
Prof. Oltean ne-a făcut o demonstrație simplă a modului de funcționare a tiparniței. Simplu, dar în același timp năucitor de migălos. 700 de pagini de carte, 700 de plăci sculptate. El a și încercat-o. A tiparit o foaie volantă. Cronica școlii. Am cumpărat-o. Un leu. Clilipir! Dar totuși o comoară.
Muzeul mai ascunde o mulțime de comori. Aici se poate admira Cronica Transilvaniei din vremea lui Mihai Viteazul, scrisă la Nurenberg, prima Biblie a ruşilor (1581), Biblia lui Andrei Şaguna (se făcea pușcărie pe vremurile lui nea Nicu dacă o dețineai), sau Biblia lui Ion Heliade Rădulescu tiparită la Paris. O adevărată raritate este Tetraevanghel cu foiţă de aur, scris pe piele de ied nenăscut, dăruit braşovenilor la 1561 de către Alexandru Lăpuşneanu. Metoda confecționării lui este destul de neortodoxă. Datorită structurii speciale a pielii care nu era pe deplin formată, foița de aur se lipea fără alte lipiciuri și nici nu se mai desprindea. Rezultatul … impresionant!
Sunt multe de spus. Și o să mai spun. Dar cu altă ocazie. Poveștile prof. Vasile Oltean sunt multe și interesante, iar luna asta sigur or să-și facă loc pe aici.
Gata, am vorbit deja prea mult.
Documentar video despre „Prima Scoala Roamneasca” realizat de Springer &Jacoby Romania cu sprijinul Electromagnetica Bucuresti.
La bună vedere, auzire, comentare, etc. Știți voi. Pa!!!
Cred ca in perioada asta mai nimeni nu citeste bloguri, dar trebuie sa-mi asum acest risc si sa va impartasesc si voua o mare veste :). Ei bine, (zici ca suntem la Surprize, surprize) am aflat zilele trecute din ziar ca nu mai murim in 2012. Acum nu stiu ce sa zic, sa ma bucur ca nu mai murim sau sa ma intristez ca m-am bazat pe asta si nu mi-am facut niciun plan de pensie. Ce dracu ne facem mai fratilor, am vazut toate filmele cu sfarsitul lumii, m-am pregatit psihic, aproape ca am donat si la dementul ala care umpluse Bucurestiul de afise cu sfarsitul lumii :). Spuneti si voi, e normal asa ceva? Cum sa se amane sfarsitul lumii? Atatea calcule, atata hartie stricata, atatea babe isterice care au tot comentat despre asta vehement si sa nu mai spun de cate mail-uri am primit. Cred ca stiti si voi cat de meseriase erau acele mail-uri. La unele chiar radeam cu lacrimi. Cred ca pana si celebrii cercetatori britanici erau gelosi pe continutul lor.
Deci, ca sa nu ma mai lungesc. E 1 ianuarie 2012 si eu sunt bulversat. Asa ca rusine tovarasi sfarsitori de lume ca mi-ati dat planurile peste cap!!! 🙂 Eu va rog sa va revizuiti calculele si sa ne dati o noua data certa. Poate asa mai vedem inca un milion de porcarii dedicate sfarsitului lumii. 🙂
Deci (asta chiar e deci de final), pana se va da o data certa, eu va urez la toti La multi ani!
P.S. si cat m-am antrenat sa le urez oamenilor, sfarsit de lume fericit!!! SHAME ON YOU!!!
