Arhiva

An după an, după an …

S-a mai scurs încă un an din clepsidra cea ne-reversibilă. Pot spune că a fost un an bun. Din punctul de vedere al anilor … ce să spun … Că vrei, că nu vrei, ei trec. Ceea ce faci în timpul trecerii lor contrează. Până acum pot spune că i-am tot umplut cu experiențe demne de păstrat în amintire, iar de anul trecut, datorită unei bune prietene, Florența, care își tocește degetele pe siteguru.ro, m-am apucat să blogăresc.

Vreau să spun că nu credea nimeni că o să mă țină prea mult. Dar spre surprinderea mea și probabil a celor care își strică ochii citind emanațiile ”greierașului” meu am sărit de un an și am în palmares peste 100 de materiale. Partea bună 🙂 Oare? este că nu am de gând să mă opresc. În acest prim an, prin intermediul blogului am avut plăcerea să interacționez cu oameni deosebiți, am acordat mult mai multă atenție mediului înconjurător, mi-am redescoperit o veche pasiune, istoria … etcetera 🙂

Așa că … în paralel cu ceilalți zeci de ani de pe cârcă, am împlinit și un an de blogăreală. Citind primul meu post, pot spune că m-am ținut de cuvânt cu ceea ce am promis acolo.

Promit că o să continui să povestesc și de acum încolo.

Cum a fost cu bicla prin Muntenegru, Bosnia și Croația, by Boabă Popescu

Lume, lume!!! După o călătorie preaminunată de opt zile cu ”velocipedul” modern, adică bițiclu, pe coasta Adriaticii, mister Bobescu s-a lăsat convins de subsemnatul să-și aștearnă pe hârtie amintirile din călătorie într-un mini jurnal savuros. Așa că, după o binemeritată odihnă, omul a mai refăcut încă odată traseul, însă de data asta călărind penița. Iar rezultatul se așterne un pic mai jos. Lectură plăcută!!!

Cum a fost cu bicla prin Muntenegru, Bosnia și Croația

by Boabă Popescu

Sunt la birou și parcă îmi simt picioarele flasce, mușchii puturoși, spatele străpuns de o oboseală nesănătoasă. Mi-e dor de arsura mușchiului, de greața efortului matinal la deal, de panta de după următoarea curbă, de transpirația curgând șiroaie pe bărbie, de o coborâre „la blană”. M-am întors la muncă de ceva timp, dar nu-mi ies din cap cele opt zile petrecute pe bicicletă, prin Muntenegru, Bosnia și Croația. Opt zile în care am parcurs 900 de km. pe biclă (de fapt vreo 860 km în 7 zile, căci una a fost de relaxare, cu o plimbare de 35 km), opt zile în care la micul dejun al zilei aveam o urcare de cel puțin 2-3 km, în care am urcat și am coborat cel mai mult din viața mea (explicabil, ca băiat de București, învățat mult cu platul Bărăganului).

Este al doilea an de tură cu bicicleta pe „afară”, după ce anul trecut am mers tot vreo 8 zile prin Ungaria, Slovacia și sudul Poloniei (Munții Tatra și Cracovia). Anul acesta am ales ceva un traseu mai greu și variat, adică mult munte și deal, cu vedere la Adriatică. Trei am fost în Tura Adriatică, așa cum am botezat plimbarea prin cele trei țări balcanice: eu, jurnalist desemnat să însoțesc presa scrisă pe ultimul drum, „Coco” Dascălu, contabilul Salvamont Gorj și, la rândul lui, un foarte bun salvamontist (cei de acolo au o glumă și zic că sunt așa de buni încât nu trimit la salvări personalul specializat, ci contabilul :D), iar al treilea Cristi Gâlmă, arhitect din Tîrgu Jiu, un tip de 53 de ani care și-a redescoperit în urmă cu câțiva ani dragostea pentru pedalat. În ciuda vârstei, Cristi s-a ținut foarte bine și, sincer să fiu, mi-aș dori ca peste 20 de ani să pot urca precum el.

Am mers pe biciclete potrivite mai mult de șosea: eu pe un Ridley Crossbow de ciclocros, pe nume Lilu :), Cristi pe o cursieră de touring Nishiki, iar Coco a mers pe un cursieră pur-sânge Ideal. Bagajele au fost minime, deși am avut cu noi și cort, în condițiile în care zone precum Bosnia e bine să ai și alternativa cort, căci cazarea e foarte limitată. Am alternat astfel izoprenul cortului cu salteaua patului.

Nu știu cum am făcut, căci nici n-am trecut pragul bisericii, nici n-am băgat mâna-n proverbialul rahat, dar am avut noroc: cu vremea, probleme tehnice, cazarea. Vremea a fost aproape perfectă, fără picătură de ploaie, cu temperaturi prietenoase în cea mai mare parte a timpului, chiar și la malul mării, unde cu o săptămână înainte de a merge noi fuseseră aproape 40 grade; doar vântul ne-a bătut din față aproape tot timpul, dar cu viteze acceptabile. Ceva probleme tehnice au fost doar la început, când a trebuit să improvizăm înlocuirea piuliței de la axul unei roți de față, folosind străvechile șuruburi și șaibe, însă în toată tura a fost o singură pană la trei biciclete. Iar cu loc de cort și cazare ne-am descurcat de fiecare dată, chiar dacă a trebuit să căutăm pe întuneric, la după 9 seara.

Traseul l-am început cu mașina din Tîrgu Jiu, de unde am pornit, cu biciletele desfăcute și stivuite în spate, către Mojkovac, Muntenegru, pe valea răului Tara. Pe bicicletă ne-am urcat a doua zi, după ce am lăsat mașina într-un camping de rafting. N-am început rău: canionul răului Tara, o urcare de vreo 11 km până la stațiunea de ski Zabljak, o vizită la lacul Crno Jezero, apoi alți 20 km de urcare destul de lejeră, până în cel mai înalt pas din Crna Gora (adică Muntenegru), la 1900m. Coborârea până la lacul de pe răul Piva (800 m altitudine) a fost epică, mai ales versantul de deasupra lacului, care-i foarte abrupt. Drumul prin canionul răului Piva e spectaculos, cu pereți verticali și o sumedenie de tuneluri. Punctul final, după 120 km, a fost o cârciumă cu teresă, la 100 m de granița cu Bosnia, unde am pus cortul.

A doua zi aperitivul zilei au fost două cățărări legate de o scurtă coborâre, care ne-au dus de la 400 m la 1.300. A fost și ziua în care ne-am lovit de Bosnia profundă. Am mâncat într-un orășel (Gacko) care arată ca Feteștiul în anii ’90, am străbătut o parte a Republicii Srpska (regiune autonomă a sârbilor din Bosnia) părjolită de secetă, cu sate de maximum 10 case, ca să ajungem într-un mic orășel, Nevensije, în care s-a cam râs de noi când ne-au văzut turiști și i-am întrebat unde ne putem caza, camere sau camping. Ne-am descurcat până la urmă și am pus cortul pe întuneric, lângă un lac ascuns într-o pădurice de brazi.

A treia zi ne-am încălzit la prima oră cu vreo 3 km. de urcat, pentru ca apoi vreo 20 km. de coborâre să ne ducă la Mostar. Orașul este splendid, cu al său pod curbat peste răul Neretva, a cărei apă te uimește prin claritate și culoarea albastru-verzui. Centrul vechi al Mostarului este plin de clădiri din piatră și străduțe înguste, plus moschei. Evident, creștinii n-au vrut să rămână mai prejos și au trântit o mare cruce pe dealul care străjuie Mostarul. Fast forward peste o duzină de dealuri și zeci de km de urcat și coborât și ajungem în Ploce, Croația, unde ne-am putut relaxa cu 2-3 beri, în așteptarea ultimului feribot pe ziua aceea către Trpanj, portul de pe peninsula Peljesac, destinația finală a zilei.

A patra zi a fost dedicată relaxării. După trei zile grele de munte am zis că ne putem dedica liniștiți înotului în poate cea mai clară și curată apă din Adriatică (unii zic că în insula vecină Korcula ar fi și mai și), fructelor de mare și berii. N-am stat toată ziua degeaba, ci ne-am mutat vreo 40 km spre continent, în golful Zuljana, pedalând pe cea mai frumoasă șosea din această ieșire: necirculată, la vreo 100 m deasupra mării, pe o coastă plină de podgorii și smochini.

După atâta relaxare mi s-a părut normal să abordăm cea mai lungă etapă din ieșire, de 140 km (inițial trebuia să fie mai scurtă, dar am ales o „scurtătură”, care a făcut lucrurile mai grele). Evident, când campezi la buza golfului n-ai cum să începi ziua decât cu vreo 200 m diferență de nivel de cățărare. Drumul de coastă spre Dubrovnik pare plat, dar în realitate este plin de mici urcări, care-ți fac viața mai plină :). Punctul final al zilei a fost Herteg Novi, în Muntenegru, după ce am ales o scurtătură care ne-a obligat să mai băgăm o cățărare de vreo 250 m diferență de nivel, plus câțiva kilometri de off-road, căci în zona graniței se repara drumul. Măcar ne-am bucurat de priveliștea mării (pe cel european nu vedeam marea!) și de un apus deosebit. Ca că ieșim cu adevărat pe plus, la casa unde ne-am cazat am băut bere sub o boltă de kiwi (da, fructul ăsta crește într-un arbust foarte asemănător cu vița de vie!).

În următoarea zi, „felul principal” al zilei a fost golful Kotor, o plimbare relaxantă pe malul mării, în care doar gâtul a avut de suferit, la cât s-a învârtit să privească la ce era în jur: munți, pereți verticali, mare, insulițe, sate în buza mării, fete frumoase la plajă. Nu putea lipsi o urcare, căci din Kotor ca să mergi spre Budva trebuie să urci vreo 300m diferență de nivel. Aici, am repetat meniul: cetate, golf, insule, plajă, baie, bere. Ne-am fi putut învăța cu tratamentul acesta. O mică pauză lângă insula Sveti Stefan (e închisă, n-ai voie s-o vizitezi!) și pedale 20 km mai încolo, până la campingul unui numit Maslina (egocentric, și-a botezat afacerea după el!), din Kaluderac.

În a șaptea zi am lăsat în urmă Adriatica și am luat-o spre nord, către Podgorica, capitala Muntenegrului. Da, dar ca să ajungi în singura zonă de cămpie din Muntenegru, unde e localizată Podgorica, trebuie să treci munții de pe malul Adriaticii. Așa că am început ziua cu vreo 10-11 km de urcare vionicească, de la malul mării până la aproape 700 m altitudine. De cealaltă partea ne-am bucurat de priveliștea lacului Skadar și ale lui zone asemănătoare Deltei, iar dincolo de el silueta munților Prokletije, de la granița cu Albania. După vreo câteva beri în micuța capitală a Crna Gora și 30-40 km pe plat ca-n palmă, am intrat în canionul răului Moraca. Din nou… pereți verticali, hăuri și tuneluri. Seara ne-am astâmpărat foamea cu un sandwich făcut la marea artă de o vânzătoare dintr-un micuț magazin din fața mănăstirii Moraca (singurul, de altfel, pe o rază de 20 km!). Iar când zic „la mara artă” mă refer la o pâine tăiată pe jumate și umplută cu salam si keptchup. Mai mult nici nu ne doream în pustietatea aceea.

Ultima zi putea să fie simplă: 60-70 km până la mașină, cu o singură urcare la început. De ce să nu o facem însă mai interesantă?, ne-am gândit noi și am ales un drum mai ocolit. Ceea părea pe hartă drept un drum destul de important în realitate nu exista, așa că a trebuit să facem un ocol mai mare pentru a ajunge în locul unde ne-am lăsat mașina. S-a dovedit a fi una dintre cele mai grele zile, cu aproape 110 km și cu cea mai grea urcare din ieșire, de vreo 13-14 km. Munții din jur și șoseaua bună și foarte liberă (trecea o mașină la jumătate de oră!) au meritat tot efortul. Inutil să precizez că am udat cu vin și bere din belșug încheierea cu bine a turei.

Deja gândul mi-e la anul viitor și la posibilele destinații. Principalul suspect este Albania, din care vroiam să prindem porțiunea de nord, cu Munții Prokletije, chiar în tura aceasta, însă pozele cu drumurile neasfaltate de acolo și timpul limitat avut la dispoziție au scos-o din program. O altă idee, pentru o tură mai scurtă, ar fi Bucovina ucraineană și Moldova, cu Chișinău și înapoi spre Iași. Și Turcia e în cărți, alături de Dolomiții italieni. Până atunci mă chinui și eu să prind un week-end liber de orice fel de îndatorire în care să pot să mă duc și să mă cațăr pe Dichiu, ca să folosesc și eu antrenamentul din cele 8 zile petrecute în Muntenegru, Bosnia și Croația.

Bogdan Popescu ”Boabă”

link poze facebook: Tura Adriatica

Trasee (fără zilele din Bosnia, pentru că zona prin care am trecut n-a fost cartografiată de Google):

Ziua 1: http://www.bikemap.net/route/1787910#lat=43.186329127588&lng=19.118085&zoom=11&maptype=ts_terrain

Ziua 5: http://www.bikemap.net/route/1787885

Ziua 6: http://www.bikemap.net/route/1787862#lat=42.358670528062&lng=18.746845&zoom=11&maptype=ts_terrain

Ziua 7: http://www.bikemap.net/route/1787790

Ziua 8: http://www.bikemap.net/route/1787821

We wants it, we needs it. Must have the precious.

O, da!!! chiar must have the precious!!! 🙂 Nu pe maistrul sburător șef Charles Lindbergh. Nu cu el am eu treaba, chiar dacă a fost un mare om, mare caracter, ci cu avionul dumnealui care se recomanda atunci când mai întâlnea câteo păsărică: ”Louis, Spirit of St Louis”. Ca să nu cârcotească nimeni, o să devin serios și o să vă spun scurt pe doi că „Lucky Lindy” a devenit faimos după ce și-a condus solo peste Atlantic în 1927 avionul „Spirit of St Louis” de la New York până la Paris.

Eeee, și acum să vă explic de ce atâta tevatură. Spirit Of St. Louis Babe Box Radio/Alarm este unul dintre aparatele de radio vintage dedicate marelui om. Și este superb. În momentul în care l-am văzut am căzut în genunchi în fața lui. Must have the precious! The precious must be mine! GOLLUM, GOLLUM!!! I must own the precious!!! 🙂

Vinete pe la ochi :)

Deci, da, este adevărat. Materia cenușie se consumă odată cu înaintarea în vârstă :). În locul ei rămâne avântul muncitoresc, adică heirupismul tipic românesc. Ca să vă dau de înțeles, ieri am fost prins în vârtejul gospodăresc tomnatic murătoristic. Adică, am replicat pe o scară mai restrânsă focurile iadului. Iar în ele am sacrificat 20 de kile de vinete. Da vere, am perpelit în focuri nevinovatele legume până ne-a luat dracii. Pentru că suntem români. Și ne place să exagerăm. Acum că am terminat și mi-au trecut arsurile de la buricele degetelor am revenit la sentimente mai umane.

Deci ce mai tura-vura, am devenit proprietarul unui morman de viitoare salate de vinete. Pam-Pam!!! Acum sper să fi învățat ceva din această mega ardere și să mă potolesc pe viitor. Pot spune chiar că am adus o frumoasă ofrandă zeilor :). Păcat că nu am ars și o halcă de carne.

Maestrul Radu Anton Roman bine spunea că ”… Daca ar masura cineva (cum o si fac unii din când în când, de te crucesti ce-a putut sa le mai dea prin minte) lungimea vinetelor puse cap la coada, care se gatesc din august pâna-n noiembrie-n România, ar fi zguduit de dimensiunile interstelare rezultate. Daca ar transforma cineva în energie electrica miscarea lingurilor de lemn din castroanele de salata de vinete, noi n-am mai importa petrol.”

Acestea fiind spuse, je vous salue madame je vous salue monsieur!!!

A fost și Z.P.D. ediția a X-a

De ce Z.P.D.? Ce este Z.P.D.? NU este o formație de muzică Pop-Rock sau Hip-Hop, este doar o deschidere a unor porți. Porți virtuale ce ne invită să pășim măcar pentru câteva ore în apoi în trecut. Bunul meu prieten Tara, pe numele lui oficial Cătălin Lazăr, păzitorul porților dar și șef peste tarlaua neolitică a organizat ieri o nouă ediție a porților deschise la șantierul arheologic Sultana – Malu Rosu, situat la 14 km de Comuna Mânăstirea, jud. Călărași.

De cînd îl stiu, a fost interesat pe lîngă partea pură de arheologie și de partea de sociologie. Pe vremurile acelea oamenii se uitau cam strâmb la el, însă acum s-au cam schimbat treburile. Așa că, de vreo trei ani se tot chinuie să descopere măcar frânturi ale societății umane de prin mileniile VI-IV î. Iar pentru că omul e profesionist, a lansat un proiect îndrăzneț, Arhitectură & Arheologie Experimentală, intrat deja în cel de-al treilea an al lui. Bine, nu a făcut singur toate astea, a fost ajutat de diverse instituții pe care cred că o să le găsiți în comunicatul de presă. Despre începutul experimentului v-am mai povestit eu in Visa românul neolitic la o casă pe pământ … Atunci și-au construit casă. Acum că aveau casă s-au apucat să o și utileze. Voluntarii noștrii neolitici s-au apucat să prelucreze materii prime specifice perioadei respective. Adică tot ce aveau ei la îndemână, cum ar fi: lemn, os, corn, silex, piatră, lut, piele etc. Din mâinile lor au ieșit unelte, arme, piese de podoabă și accesorii vestimentare. La acest experiment a participat un alt bun prieten de-al meu, Florin Rădulescu, mare meșter. (Salutare maestre!!!) Da, știu, au participat și alții, dar eu nu îi cunosc. Dacă or să citească, îi rog să se treacă în
comentarii iar eu o să-i adaug în material. Buun! După ce făcură instrumentele, omuleții noștrii le-au și testat ca să vadă dacă sunt eficiente sau nu. Și fuseră. URAAA!!!

Să revenim la oițele noastre … că parcă vorbeam despre Z.P.D. Da, așa e. Cei care au ajuns acolo au reușit să vadă cam tot din ceea ce am povestit aici. Cei care nu au reușit să ajungă, să se uite la poze și așa poate că la anul or să vrea să le vadă pe viu. Mai ales că până la anul or să mai apară și alte rezultate, pentru că proiectul nu s-a încheiat. Iar pentru că, dacă vrei cu adevărat poți, o să vă spun că o tânără entuziastă a reusit să ajungă la Z.P.D. cu autostopul. Deci se poate! Unde există pasiune există și putiință, plus o poveste frumoasă.

La bună vedere!

P.S. Echipa de implementare a proiectului este rezultatul unui parteneriat între Muzeul Naţional de Istorie a României, Asociaţia Română de Arheologie, Primăria Comunei Mânăstirea (jud. Călăraşi), Muzeul Dunării de Jos Călărași şi Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional Călăraşi, cu sprijinul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu” Bucureşti.

Hai la roșii neamule … !

De peste o lună mi-am pus pana după ureche și blogul înapoi în raft. Nu l-am pus pentru uitare ci pentru scurtă păstrare. Iar pentru că prea multă odihnă strică, azi am hotărât că e momentul să-l scot din raft, să scutur bruma de praf ce se asezase la repezeală pe el și să vă aduc aminte de ceva. De ceva bun. Amintirile le rezerv pentru cei care au deschis televizorul pe vremea lui Bălănel și Miaunel, prezenți în viața noastră doar câte 5- 10 minute pe zi.

Mirosul acela de pâmănt, amestecat cu ceva răcoritor al roșiilor naturale ce se simțea atunci când împușcatul ne scotea din școli și ne trimitea să muncim pe brânci prin diverse CAP-uri sau IAS-uri, așa ca să nu ne priască vacanța, care oricum din mare se făcea mică datorită infernalelor defilări. Îmi aduc foarte bine aminte cum urlau niste idioti semi-analfabeți la noi și ne îndemnau să muncim mai cu spor, că țara are nevoie de mâncare. Avea pe dracu.

Dar nu despre asta e vorba, idioți au fost și or să mai fie.

Îmi aduc foarte bine aminte de momentele de pauză, când, frânt de oboseală și cu o mare sete în mine apucam direct din grămadă câte o roșie, o ștergeam de tricou și mușcam din ea. Fără sare, fără nimic. În momentul ăla tot rahatul propagandist mi se ștergea din minte. Idioții, umilința, tăieturile din palme, murdăria de pe haine și de pe față. Nu mai rămânea decât gustul acela tare, al pământului care a pompat o vară întreagă viață în acea roșie. Viața merita trăită.

Ca să nu mă mai lungesc atât, acel miros l-am re-experimentat acum două zile în grădina unui prieten, harnic grădinar amator în puținul timp liber,Vio Ghiță. Mirosul roșiilor naturale, neaditivate plutea peste grădină. Poate din cauză că erau proaspăt udate. La plecare, pentru că am fost cuminți am primit cadou într-o sacoșică câteva exemplare. Unele dintr-un soi portocaliu și altele roz. Nu semănau cu cele de pe tarabe., însă arătau mult mai apetisant.

Nu m-am purtat la fel de spartan ca în copilărie. Nu am mușcat acolo din madam tomata. Am facut-o acasă împreună cu nevasta personală. Iar gustul, gustul, m-a împins înapoi în timp. Pe acolo pe la chichițele de care vorbea Marcelică Proust. Nu caut timpul trecut, însă sunt uimit că am mai putut simți încă odată gustul copilăriei.

Mulțumesc grădinare iscusit.

P.S. (doar pentru cei ce s-au născut sub semnul steagului găurit). Da, roșiile au gust, iar gustul lor nu este unul similar cu cel al cartonului 🙂

Școala de vară – Silistra – “Region Wide Education – Parteneriat transfrontalier pentru instruire pe tot parcursul vieţii” cod MIS – ETC 219

Călărași – 01 august 2012 – În perioada 03 august – 05 august 2012 Centrul Regional de Formare Continuă pentru Administrația Publică Locală București organizează la Silistra, Bulgaria – Hotel Viena:

”ȘCOALA DE VARĂ – „Procesul eurointegrării din Bulgaria și România – perspectiva bulgară”

Obiectivele Școlii de Vară sunt:

Sporirea cunoștințelor cu privire la aspectele cele mai importante în procesul de integrare și a dialogului social;
Creșterea gradului de conștientizare cu privire la rolul dialogului în gestionarea diversității cultural;
Învățarea abilităților practice tipice comunicatorilor interculturali
Promovarea dialogului intercultural între comunitățile de frontier în procesul de integrare europeană continuă;
Creșterea importanței dialogului intercultural în gestionarea diversității europene.

Centrul Regional de Formare Continuă pentru Administrația Publică Locală București împreună cu Universitatea din Ruse „Anghel Kanchev” – sucursala Silistra prin Autoritatea de management al Programului de Cooperare Transfrontalieră România-Bulgaria 2007-2013 au obținut finanțare pentru proiectul „Region Wide Education -Parteneriat transfrontalier pentru instruire pe tot parcursul vieții în regiunea Călărași -Silistra – Constanța”, cod MIS – ETC: 219.

Obiectivul principal al proiectului este de a încuraja cooperarea și schimburile între trei instituții de învătământ pentru a elabora și implementa programe comune bilingve, care să dezvolte resursele umane în regiunea transfrontalieră Călărași – Silistra – Constanța.

Obiective specifice: 1. Crearea unei retele pentru schimb de experiență profesională și practice pozitive între echipele instituțiilor de instruire; 2. Implementarea și aplicarea programelor specializate de instruire: unul de limbi străine și altul profesional; 3. Promovarea și aplicarea unor forme noi de formare continuă, inclusiv e-learning.

PROGRAMUL DE COOPERARE TRANSFRONTALIERĂ ROMANIA-BULGARIA 2007 – 2013

Programul de Cooperare Transfrontalieră România-Bulgaria este un program operațional cu finanțare europeană, pentru România și Bulgaria, în perioada 2007-2013.

Programul sprijină dezvoltarea zonelor de graniţa eligibile, atât din România, cât și din Bulgaria. El urmăreşte să creeze o „punte” între cele două ţări, cu scopul de a sprijini regiunile de graniţă în rezolvarea problemelor similare de dezvoltare, prin colaborare şi promovarea unor soluţii comune. Astfel, granița va uni regiunile de pe ambele maluri ale Dunării, în loc să le despartă.

Prin intermediul programului, românii şi bulgarii din zonele de frontieră vor fi încurajaţi să dezvolte noi afaceri, să schimbe informaţii şi să profite de pe urma îmbunatăţirii accesului peste graniţă. Ei vor colabora pentru a preveni inundaţiile, pentru a conserva resursele naturale şi pentru a promova turismul. În acest fel, zonele de frontieră vor deveni locuri mai atractive pentru oamenii care trăiesc şi muncesc acolo, dar şi pentru investitori.

Fondurile alocate Programului de Cooperare Transfrontalieră Romania-Bulgaria 2007-2013 însumează peste 262 milioane de euro. Programul este finanţat prin Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) – fondul structural creat pentru a sprijini reducerea dezechilibrelor dintre regiunile UE. Contribuţia UE reprezintă 83% din bugetul alocat programului (217,8 milioane de euro), restul de 17% (44,2 milioane de euro) reprezentând contribute naţionale (din bugete de stat şi din sursele proprii ale partenerilor care iau parte la proiecte).

Obiectivele Programului de Cooperare Transfrontalieră Romania-Bulgaria 2007-2013

Scopul strategic general al programului este apropierea oamenilor, a comunităţilor şi a economiilor zonei de graniţă dintre România şi Bulgaria, în vederea participării la dezvoltarea comună a zonei de cooperare, prin utilizarea durabilă a resurselor şi avantajelor sale umane, naturale şi de mediu. România şi Bulgaria au stabilit următoarele obiective specifice comune pentru acest program:

îmbunătăţirea accesului la infrastructură de transport în cadrul ariei eligibile, pentru a facilita circulaţia bunurilor şi persoanelor;
îmbunătăţirea disponibilităţii şi diseminării informaţiilor privind oportunităţile comune în cadrul zonei de frontieră;
durabilitatea valorii intrinseci a resurselor naturale ale zonei, prin exploatarea prudentă şi protejarea efectivă a mediului înconjurător;
dezvoltarea economică durabilă a regiunii de frontieră prin iniţiative comune, în vederea identificării şi întăririi avantajelor comparative şi reducerii dezavantajelor;
consolidarea coeziunii sociale şi culturale prin acţiuni de cooperare între oameni şi comunităţi.

descarcă comunicatul în format pdf de aici Comunicat de presa CRFB_ro_Scoala_de_vara_BG

Gunoi cu caru … pe ape

Spuneam acum ceva vreme că sunt chestii de care aflu întâmplator și încep să mă bântuie. Așa s-a întâmplat și cu o știre pe care am citit-o acum ceva vreme și care nu se lasa deloc arhivată. Tot revine în prim plan, în planul meu mental, of course my horse :). Iar vioara asta stricată tot scârtâie de ceva vreme. Este vorba de ”Marea pata de gunoi din Oceanul Pacific”. Știți Pacificul, e ăla despre care tot cântam noi când eram mici: ”Din oceanul Pacific A iesit un peste mic. Si pe coada lui scria Iesi afara dum-nea-ta!”.

OK. Acum l-am localizat toți fără probleme. Cu Pacificul în minte, să ne imaginăm o suprafață de două ori mai mare decât țărișoara noastră și să o umplem de gunoaie (cei care nu își pot imagina draga noastră țară plină de gunoaie, să-si imagineze o suprafață aproape cat suprafața Texas-ul).

OAU!!! Imens nu? ESTE. Este atât de mare, că eu nu mă mai pot desprinde de ea. Nu îmi vine să cred că se poate ajunge la așa ceva. Tone și tone de gunoi plutitor infectează apele odată curate. Unii ar spune că avem noroc că ele sunt strânse în același loc datorită curentului subtropical al Pacificului de Nord care formează o spirală ce atrage în centrul ei aceste mizerii. Halal noroc! De acest ”noroc” au fost afectate viețuitoarele care nu deosebesc micile particule de plastic, descompuse în mici bucățele datorită acțiunii valurilor. Ele ingerează cu încredere aceste bucățele fiind convinse că și-au asigurat o masă copioasă. Iar atunci când mor, pentru că numai noi oamenii reușim să ne hrănim cu plastic și să nu murim, (cred că toți stim despre ce vorbesc aici) nu cred că fredonează niciuna dintre ele ”life in plastic is fantastic”

Tragic este că pentru această mega poluare, pentru că aici vorbim despre sute de milioane de tone de gunoi, nu există încă nicio soluție.

Chiar acum, înainte de închiderea ediției, am aflat că o pată similară se întinde și în Atlantic.

Dialogul surzilor in epoca smartphone-urilor

Sursa foto: socialmediagroup.com

Zdraveĭte skŭpi priyateli. (asta așa, ca să nu se mai ia mereu de mine mr. Boabă). În ultima vreme am ajuns nevazut, neauzit. Iar pentru asta aș vrea să-i spun ăluia care a inventat dictonul ”munca înnobilează” că a e un idiot, chiar dacă e de mult oale și ulcele și ar fi trebuit să vorbesc despre el la trecut :). Iar pentru că tot l-am clopoțit pe Bob o să fac un update și o să spun că mult mai corect e dictonul lui: ”Munca e doar pentru mașini” :).

OK. Asta fu introducerea. Iar ea săraca nu are nicio legătură cu restul. Și cum despre restul aș dori să vorbesc, am să vă povestesc despre o întâmplare scurtă, care de fapt e mai mult o observare. De la geam. De la geamul biroului muncii mele sclavagiste :). Îi pot spune și tragere cu ochiul pentru amuzament. Buun! Acum să vă descriu un pic decorul. Una bucată bancă situată confortabil la umbra unor castani superbi. Pe bancă, trei puștoaice proaspăt intrate în vacanță. Trei prietene, trei amice, trei … cu vreți să le zicem, așa le zicem.

Ce făceau ele. Socializau. Normal, nu? E vacanță, relaxare, nu mai trage nimeni de tine să mergi la școală, să înveți … chestii, socoteli. Da? Socializau, că doar de aia sunt prietene. Dar cum socializau ele? În tăcere. Zici că erau la biserică. Fiecare cu câte un smartphone în mâini. Fiecare privea în el, iar apoi butona. Să fim înțeleși, fiecare cu butoanele ei :). Bestial. 🙂

În rest … TĂCERE!!! Păsărelele ciripeau, soarele strălucea, umbra răcorea, slujba mergea ….

A venit vacanța, cu trenul din Franța!!!

Mr. Soare declară: un fleac … m-au ciuruit … :)

Bine v-am regăsit dragi blog-cititori. Nu mă mai încurc în introduceri și vă spun că Venus a trecut prin fața Soarelui. Frumos nu? Interesant. Așa am citit si eu zilele trecute în presă, că o să fie minunat, că e o sansă unică în viață. Fenomen unic, superb, bla, bla, bla … Păi Venus trecu, da pe unde trecu vere? Că m-am trezit ca prostu de la cinci dimineața, am adunat toți ochelarii de soare din casă, i-am pus unii peste alții și am ieșit afară la benoclat. Și m-am benoclat … și m-am tot benoclat până mi-au dat lacrimile, că domnu’ Soare mă cam ardea la retină cu toate straturile de lentile suprapuse de mine, iar Venus fu timidă și trecu prin altă parte :)))). Așa că de nervi m-am hotărât ca data viitoare când o mai trece, adică peste 105 ani, nu o să mai pun botul la ce scrie presa și nu o să mă mai trezesc ca prostu. Am să o ignor uite așa, să moară de ciudă că nu mă uit la ea.

Din toată benoclarea asta măcar am rămas și cu ceva pozitiv. Cântau așa de frumos păsărele de dimineață încât nu m-am supărat că zeița frumuseții s-a fofilat si s-a ascuns de privirea mea de muritor nepregătit corespunzător. Iar pentru că bănuiesc că nu am fost singurul care nu a reușit să o vadă pun și eu o poză luată de pe net via ziarul Gândul.

Vă mai scriu în 2117 despre fenomen. Pînă atunci, Gud bai!

Later update.

pe descopera.ro e o galerie foto frumoasa cu ceea ce ar fi trebuit sa vad eu.

Farmecul discret al antichităților

Salutare națiune! Long time no see! Nu fusei in chefuri de scriitură și nici acum nu mă prea înghesui. Dar fusei la un eveniment draguț, exact pe placul meu, adică cioburi. Bine, super cioburi, lipite si expuse frumos. Am participat la deschiderea unei expoziții dedicate ceramicii grecești. Expoziția prezintă o frântură din colecțiile Muzeului Național de Antichități și va poposi o vreme la muzeul din urbea noastră, pe numele lui, Muzeul Dunării de jos. Astăzi e noaptea muzeelor așa că nu ezitați să o vizitați. Ceramica din Grecia antică a atins la vremea ei cel mai înalt grad de artă și este o mărturie a vieții și culturii vechilor greci. Ei au pictat iar noi ne minunăm.

Nu vreau să întru în prea multe detalii, așa că vă spun pe scurt că arta decorării vaselor grecești a evoluat de la motive geometrice diverse spre reprezentări mai complexe și mai fine, antropomorfe și zoomorfe. Picturile zoomorfe de pe vase reprezintă grifoni, sfincși sau lei, iar cele antropomorfe abundă de scene de luptă sau de vânătoare. Pe lângă evoluția reprezentărilor asistăm și la o tranziție de la stilul negru, inventat în Corint, caracterizat prin reprezentarea figurilor cu negru pe fondul roșiatic al lutului spre stilul roșu pe fond negru. Temele sunt completate cu scene din viața cotidiană.

Și nu înainte de încheiere să va zic vreo două vorbe și despre Colecțiile Muzeului Național de Antichități (Institutul de Arheologie ”Vasile Pârvan” al Academiei Române) La baza colecțiilor stau donatori pasionați din secolul XIX – început de secol XX. Printre donatori se află generalul Nicolae Mavros – fost inspector general al carantinelor Dunării între 1829 – 1859 și secretar al domnitorului Alexandru Șuțu. Nu se știe de unde a achiziționat vasele. Alți mari pasionați de antichități care și-au doat colecțiile către Muzeul de antichități au fost Duiliu Zamfirescu, Lidia Filipescu, D. Papazoglu.

Vedeta colecției expuse la Călărași este o hydrie attică cu figuri roșii din sec. V î.Chr. cu scene reprezentând thyasos-ul dionysiac. Vasul a făcut parte din colecția lui Nicolae Ceaușescu și a fost recuperat după revoluție din Palatul primăverii. Umblă vorba că vasul i-a fost făcut cadou conducătorului iubit ce către mafia siciliană. Interesant, NU?

Fusei destul de scurt. Ar fi fost multe de spus, dar în locul vorbelor o să vă las o prezentare pe care am primit-o prin bunăvoința domnului Neagu, directorul muzeului nostru. Vizionare plăcută! Și nu uitați să profitați de noaptea muzeelor!

Farmecul discret al antichitatilor