Despre Cernobîl am auzit de cand mă ştiu. E un fel de monstrul din dulap. El e ”răspunzător” de toate boalele cunoscute sau necunoscute din ultimii douăzeci de ani. Nu neg că nu ar fi. E chiar foarte posibil. Mai ales că noi în deplinătatea facultăţilor mintale comuniste nu am ştiut să ne protejăm. La vreo două luni de la accident, toată românimea umplea litoralul.
OK, nimic nou până acum, o să spuneţi. Toată lumea ştie de Cernobîl. Stiu că ştiţi, nici măcar un moment nu mi-a trecut prin cap că nu aţi sti. Departe de mine gândul ăsta.
Totuşi, de la ce a pornit acest post? Ei bine, de la o amintire cu haiduci (Vali Sterian, nu te-am uitat, doar vinilul l-am vândut ca un …. pe beutură şi ţigări 🙂. AH!!! Colecţia mea de viniluri, IRIS, Sterian, Phoenix şi etcetera 🙁. Tinereţe zbuciumată de copil prost 🙂). Despre ce haiduci e vorba? Despre haiducii din Call of Duty 4. Până să joc acest FPS nu am înţeles tragedia de la Cernobîl. Singur, cu arma în mână (OMFG, chiar am trăit jocurile gen COD sau F.E.A.R. Și acum îmi apretează coama din cap 🙁) m-am târât printre ruinele orasului fantomă. Si aşa am descoperit tragedia de acolo.
Poate că imaginaţia mea a luat-o razna, fiind sub influenta fraţilor Strugatskiy, care au descris superb ”Zona” în a lor carticică ”Picnic la marginea drumului”, excelent ecranizată de un monstru al cinematografiei, Andrei Tarkovski în ”Călăuza” prin 1979, mult înainte de Cernobîl.
Aşa că azi m-am hotărât să scotocesc pe net şi să caut informaţii şi pozuri cât mai reprezentative. Stiu că moda este să plasezi un astfel de material în preajma unei aniversări ale unui eveniment, dar na, eu o postez într-o zi de miercuri. Şi o postez pentru că suntem oameni şi uităm. Transformăm emoţiile în ritualuri şi le depersonalizăm. Iar atunci cănd uităm suntem condamnati să repetăm.
Accidentul de la Cernobîl
Este şi azi cunoscut ca cel mai mare accident nuclear. Înainte de asta, centralele atomoelectrice erau considerate cel mai mare succes al ingineriei sovietice, propaganda comunistă folosindu-se de sloganul ”atomul paşnic”. Doar că acest atom paşnic, în 26 aprilie 1986 a reuşit să se împrăştie peste vestul fostei Uniuni Sovietice şi a Europei şi o ţâră din America de Nord. O mare parte din Ucraina, Belarus şi Rusia a fost puternic contaminată, fiind evacuate aproximativ 336 000 de persoane.
Totul a pornit de la un banal test al sistemelor de siguranţă a reactorului, prilejuit de o suspendare a activităţii temporare pentru întreţinere. Dar când îşi bagă necuratul coada, nimic nu mai e sigur sau uşor, drept pentru care, testul este un pic amânat, atât cât să fie înlocuită echipa de veterani cu una neexperimentată. Aceştia nu au ştiut să interpreteze datele preliminare ce sugerau abandonarea testării, considerând că sunt datorate unui echipament defect si au ales să meargă pînă la capăt cu experimentul. Nerespectarea regulilor de siguranţă a dus la explozia reactorului patru. La ora 01:23 noaptea iadul s-a pogorât peste Cernobîl, mândria sovietică. 
Mândria sau inconştienţa i-a făcut pe liderii comunişti să trateze dezastul ca pe un banal accident. Copiii defilau pe 1 Mai pe străzi. De asemenea, reactorul trei a fost închis abia în decembrie 2000 si asta la insistenţele comunităţii internaţionale contra unei sume substanţiale. A fost instituită o zonă de siguranţă de 30 de km, numită zona de alienaţie care inconjoară centrala şi teritoriile adiacente contaminate.
În această zonă de excludere se află Pripiat, oraşul construit împreună cu centrala atomoelectrică, casă pentru lucrătorii centralei, cu o populaţie de aproximativ 50.000 de locuitori, părăsit imediat după accident. Aici timpul s-a oprit în loc, oraşul devenind o fantomă. Probabil că nimeni nu o să se mai întoarcă vreodată aici şi să încerce să creeze o aşezare stabilă.
Lichidatorii
Aşa au fost numiţi muncitorii, pompierii si militarii mobilizaţi să intervină in evacuarea celor două oraşe afectate de radiaţii. Practic, ei au fost condamnaţi la moarte prin expunerea la radiaţii, deoarece au internevit cu mijloace rudimentare şi fără costume de protecţie.
În prima fază, pentru stingerea incendiului, au fost pompate fara succes 300 de tone de apă. Au fost turnate peste 2400 tone de plumb şi 800 de tone de nisip, folosindu-se 30 de elicoptere militare. Metodele nu au dat randament, ba chiar au înrăutăţit situaţia. Abia pe 6 mai s-a reuşit răcirea miezului cu azot. Construcţia ”sarcofagului” a durat peste şase luni.
Operaţiunile de decontaminare a zonei şi de ridicare a aşa numitului ”sarcofag” de beton care ecranează radiaţiile emise de reactorul avariat au durat până în 1989. În tot acest timp au fost au fost implicaţi 800.000 de ”lichidatori”.
Tragedia cea mai mare este că Centrul de cercetare asupra medicinei radiatiilor din Kiev a anunţat că rata mortalităţii lichidatorilor ucrainieni a crescut de sase ori în perioada 1988 – 2002, iar Ministrul situaţiilor de urgenţă din Ucraina declara că 94% dintre lichidatorii în viaţă suferă de maladii ale oaselor şi a sistemului nervos, 65 000 dintre ei fiind invalizi.
Final?
În zonă, nivelul radiaţiilor va ajunge la cote normale abia în 2525. Însă restricţiile au cam fost ridicate şi deja zona este vizitabilă. Personal eu prefer să o vizitez prin poze sau jocuri. Dar, fiecare face ce crede. Mai ales că ”sarcofagul” sub care doarme balaurul este încă cel provizoriu, cel final fiind încă in construcţie şi preconizat că va fi finalizat abia în 2015. Până atunci, natura şi-a reintrat în drepturi, ferită de intervenţia omului. Poate că asta este şansa ei. Sper să nu se gândească să generalizeze această soluţie şi să mute homo sapiens pe lista animalelor dispărute.
P.S. Pozele sunt realizate artistic, pentru a crea un mai mare tragism. Dar sa nu uităm că sunt reale.
1. Geaca de iarna purtata, in stare destul de buna.
3. Geanta de dama din material textil tivita cu blana sintetica.
