Seria „neagră” a articolelor dedicate abuzului domestic continuă.
Violența lasă în urmă semne vizibile, corporale, ce sunt tratate de urgență, pentru a îndepărta orice risc de complicare medicală. Odată pus bandajul peste, „problema” a dispărut. Nimeni nu se gândește însă la victimele colaterale, cei care au fost expuși în mod direct la efectele agresiunii. Aceştia vor avea, la rândul lor, amintiri recurente și coșmaruri legate de acel eveniment și încet, încet vor deveni mai temători, fiind mai tot timpul în alertă, dezvoltând astfel un comportament anxios. Copiii nu vor avea șansa dezvoltării unei personalități armonioase și vor deveni candidați serioși ai unui „destin compromis”.
Haideți să ne imaginăm puțin ce simte un copil expus frecvent amenințărilor. El nu va ști niciodată dacă persoana iubită, maltratată, va muri în urma actelor de violență și nici dacă furia se va revărsa asupra lui și când. Așa că doar gândul că se apropie momentul când părintele abuzator se va întoarce acasă îl face să intre în alertă.
Tot organismul intră în alertă, așa că inima începe să-i bată mai repede, crește tensiunea arterială, creşte și ritmul respirator, mușchii sunt hrăniți cu o cantitate mai mare de sânge pentru a putea face față efectelor fizice ale agresiunii. Per total, copilul este zbârlit tot, vigilent și cu atenția focalizată spre posibile indicii care să-i certifice dacă de data asta se va lăsa sau nu cu bătaie. Datorită adrenalinei secretate în exces, corpul este supus unei adevărate furtuni emoționale, formată din neputință, vinovăție, furie, ură, teamă și spaimă. În final, dacă a fost o zi „bună”, copilul rămâne cu o stare ambiguă formată din ușurare euforică, gen am scăpat și azi, dar și cu o stare de epuizare fizică și psihică, rămânând cu o senzație de golire. Iar acest scenariu se repetă zi de zi, an după an.
Frumos nu? Poate ați auzit, și numai o dată sau de la o singură persoană, un astfel de discurs: „Și am făcut mereu totul ca să îl apăr. Niciodată nu a ridicat mâna asupra copilului. Eu m-am sacrificat mereu pentru el. Chiar nu înțeleg ce se întâmplă, de ce e așa de sperios (anxios)” sau „Eu nu am fost bătut de către părinţi, ei aveau meciurile lor, însă pe mine nu m-au bătut niciodată, mă iubeau. Nu înțeleg totuși ce se întâmplă cu mine, de ce am mereu tendința de a deveni violent, de ce sunt sfâșiat de vină și de unde atacurile astea de panică”
Nicăieri nu-i ca acasă
Logic ar fi ca cei care au asistat la astfel de scene în copilărie și adolescență să fugă mâncând pământul, cât mai departe de acel mediu, însă ironia sorții face ca o mare parte din ei să se întoarcă frecvent „acasă” la cei care în copilărie îi abuzau într-o formă sau alta, iar acum îi critică și îi discreditează non stop. Dacă nu mai au cum să beneficieze de prezența lor fizică, fac tot posibilul să găsească pe cineva care să-i trateze la fel de rău precum părinții lor. Este o încercare sisifică de a se face iubiţi de către cei care i-au respins și abuzat în copilărie, o dorință de reparație agonizatoare. Nevoia de susținere este foarte mare, disfuncțională, în contradicție cu realitatea, deoarece la vârsta adultă, practic, se pot susține singuri fără efort, însă, niciodată nu au știut cât ar fi trebuit să fie susținuți și când.
P.S. Inițial, articolul l-am publicat în ziarul Observator de Călărași, și cu voia redacției îl postez după o perioadă rezonabilă de timp și pe site la mine.
sursă foto: http://fabrikantlaw.com
