Ieri după-amiază m-am întâlnit cu mine. La o distanță de aproape 17 ani. Nu aveam decât 22 de ani și multe visuri în cap. Întâlnirea a fost mult mai emoționantă decât aș fi crezut, însă mult mai frumoasă decât mi-aș fi închipuit. Pentru această întâlnire trebuie să-i mulțumesc lui Mihail Sebastian, care m-a inspirat odată cu citirea Jurnalului lui, să îmi pun câteva gânduri peste oarece foi de hârtie. Nu am scris eu foarte mult atunci, doar vreo zece pagini ce însumează câteva luni din viață, însă, am surprins o perioadă frumoasă din viața mea.
Vorbeam atunci de un nou capitol din viața mea, întebându-mă dacă ”un sfârșit, e un început”, precum Celelalte Cuvinte. Mi-ar plăcea să-mi pot răspunde mie, cel de acum 17 ani că a am luat o decizie bună și să-i spun să stea liniștit.
Asta mă face să mă gândesc că multe idei ce par nebunești la început, de fapt se dovedesc în timp a fi bune decizii. Cred că din când în când e nevoie să lăsăm deoparte instrumentele de măsură sau sondajele și să ne așezăm pentru câteva momente și să privim în noi, să ne întebăm sincer, dureros de sincer, ce ne place. Pe vremuri mai auzeam expresia ”și-a urmat instinctul”, acum nu o mai aud.
Eu știu sigur că mi-am urmat instinctul, chiar dacă la vremea respectivă am supărat multă lume lăsând la o parte o viitoare carieră, cea de medic și am luat-o de la zero, făcând ceva ce chiar îmi place, devenind psiholog.
Deci da, domnule 22, bine ai făcut!
P.S Totul sună precum un captain’s log din Star Trek :). Mai lipsește doar: Picard out!