Căutând într-o doară prin mansardă, am redescoperit într-o cutie cu vechituri de-ale mele râșnița de cafea manuală pe care într-o vreme o foloseam ca și suport de cărți de vizită. Pe atunci nici nu-mi imaginam că așa căzătură ar putea să mai meargă. În plus, Cris îmi spusese că bunică-sa râșnea pesmet în ea și cum băutul de pesmet cald dimineața nu face parte dintre pasiunile mele, la un moment dat am abandonat-o total.
Însă acum, alta era situația. Între timp Florin îmi băgase în cap viermele că cea mai bună cafea e cea râșnită de mână și făcea asta, normal, râșnind cafea într-o râșniță manuală. Păi cum să nu-ți vie. Bine, gărgăunii din cam mi i-a scos Cris dându-mi în cap una bucată de râșniță electrică nou-nouță, cică din zestrea ei. Până acum și aia zăcea. Era ca un fel de punct de reper gen:” vezi că piperul este după râșnița de cafea”. Mi-a dat-o cică să-mi râșnesc liniștit nervii, că ea nu are timp să stea după mine când are chef de o cafea. Auzi, să-mi mai toc tâmpeniile din cap, că așa poate mai scap de ele. Aiurea, EU? Tâmpenii… nu se există așa ceva. 🙂
Acum că mi-am regăsit jucăria a.k.a. râşnita manuală, m-am gândit să o mut înapoi în birou, că dă destul de bine. Dar coborând cu ea, mi-a venit o idee năstrușnică. Ia să arunc într-o doară vreo două boabe să văd ce face. Minune, mergea. Bine, jumătate era rugină, dar mergea. Etete la ea. Fericit pentru noua descoperire, i-am arătat-o și madamei. Ea ca o adevărată ne gospodină declarată :), mi-a arătat cu degetul jegul de pe mecanism și a declarat cu mâna pe corason că nu pune gura pe cafeaua ieșită din dânsa. (moldoveancă, de 🙂 ). Atâta așteptam. Imediat, pentru că astfel de chestii nu suferă nicio amânare, mă apucai să purced înspre demontarea și igienizarea obectului. În zece minute bucătăria arăta ca după W.W.II. Sânge și mațe peste tot, știți voi, rugină, mucigaiuri și noroiuri adunate de prin poduri și magazii obscure. Așa că dă-i pileală, poleială și lipeală, etcetera și ciocanul…
În final, ieși înapoi cutie și chiar mergea. Ceasurile, însă, arătau toate mânioase spre miez de noapte, că atunci când ai de rezolvat astfel de treburi, nu mai ții cont de oră. Atunci timpul se dilată și pe lung și pe lat. Așa că am renunțat temporar la ultima parte a planului meu, adică adăparea cu cafea proaspăt măcinată. M-am rezumat doar la frecarea e probă a boabelor, care se supuneau cam zgomotos procesului de transformare.
Văduvit de plăcerea cafelei, zisei să întru de curiozitate pi net să văd și pe la alții cum arată și o găsii. Nou nouță la vreo cincizeci de lei, că alea vechi erau și mai ieftine. Dar ce, se compară lucrul vechi cu ăla nou? Nu, niciodată. Ăla vechi e testat, e deja veteran. Și-a arătat puterile.
Acum am o mare dilemă. Văzui pe okazii una interesantă din aramă, la vreo 5 poli și tare îmi făcu cu ochiul. Aia e în stil turcesc, nu ca a mea în stil nemțesc. Mai ales că cea din poză seamănă perfect cu cea pe care o folosea bunica mea pentru a prepara licoarea de stat la sfatul bătrânilor.
Ochii văd, iminma cere … OF!