Tag: psihoterapie

Pas în … trei

cuplu EFTCând am început să practic psihoterapia, mă simţeam destul de intimidat de ideea de a primi în cabinet cupluri. Asta pentru că păreau să vină prea târziu, atunci când parcă nu mai era nimic de făcut. Veneau după ani de furtuni, cu toată relația pustiită. Dinspre nici unul nu părea să mai licăre speranța. Asta mă făcea și pe mine să mă întreb dacă mai are rost. Se auzeau doar acuze și era tentant să îţi focusezi atenția spre cel acuzat și să încerci să îl schimbi, pentru că părea vinovat. De multe ori chiar se declara vinovat.

Totuși ceva lipsea. Ei ajunseseră până în acel moment tocmai pentru că aşa funcționau împreună, însă tendința şi tentația era de a lucra cu durerile lor separat. Aşa spunea Bowlby, că aveau oarece deviații de la atașamentul acela securizat, pe care toți ni-l dorim. Dacă problemele lor veneau din copilărie sau adolescență ori, pur și simplu dinainte de acea relație, de ce să nu facă terapie separat? Și oamenii se apucau. Lucrurile începeau să se lege în viețile lor personale, dar viața de cuplu tot șchiopăta. Ba chiar oamenii mă întrebau dacă nu cumva terapia individuală o să îi îndepărteze și mai mult și în final o să-i împingă spre divorţ.

Așa că am început să tot caut informații pentru a putea veni în întâmpinarea nevoilor lor și pentru a găsi o soluție cât mai bună care să-i ajute cu adevărat să funcționeze mai bine, dar împreună.

Atunci prietena mea Laura mi-a povestit că merge la un workshop dedicat terapiei de cuplu. Cineva adusese în România o abordare terapeutică interesantă, EFT, diferită de terapia sistemică de cuplu pe care o aplicăm deja în cabinet, care aprofunda teoria ataşamentului lui Bowlby și o aplica cuplurilor. Suna interesant! Așa că l-am întrebat pe bunul meu prieten, Nea Goagle dacă el a auzit despre EFT. Normal că auzise, dar era despre ceva dubios, (EFT – Tehnici de eliberare emoțională), ceva despre auto vindecare și oameni care se ciocăneau prin diverse părți ale corpului. Am râs copios și am zis NU. Metoda asta nu părea să aibă nimic în comun cu psihoterapia. Dar prietena care îmi spusese despre EFT a insistat să mergem. Că ea auzise că e treabă serioasă. Am acceptat. Și așa nu mai văzusem de mult o comedie bună. Era un seminar de vreo 3-4 zile, dar am convenit că dacă e dubios, ieşim rapid şi ne cerem banii înapoi. Așa că am purces. În sală păreau să fie numai oameni serioşi, cu o parte din ei mă cunoșteam de pe la alte seminarii, așa că parcă am mai prins curaj să rămân.

Și a început externshipul!

„Eu sunt Simona Herb și vă voi prezenta o metodă dezvoltată în anii „80 de Dr. Susan Johnson. Pe englezește EFT era de fapt: Emotionally Focused Therapy, iar mai pe românește, Terapia Centrată pe Emoții. Total diferit de ceea ce îmi povestise Gogu. Dubioșenia s-a terminat de la primele cuvinte ale Simonei Herb, pentru că era treabă serioasă. Nea Goagle mi-a vândut brașoave. Erau două lucruri total diferite, acelaşi acronim. (De atunci lucrurile s-au schimbat. Dacă îl întrebi acum pe Gogu ce e EFT îţi oferă mai întâi informații despre metoda terapeutică, și apoi despre chestia aia cu ciocăneli) Din acel moment pot spune că totul s-a schimbat. Cele 4 zile de seminar s-au scurs instant. Informația era beton. Simona (cred că îi pot spune Simona aici pentru că între timp a devenit o persoană dragă sufletului meu, o prietenă adevărată) umplea acel gol resimțit de mine. Ce facem cu cei doi protagoniști ai cuplului? Sue Johnson vorbește despre acel „dans” al partenerilor și îl numește tango. De fapt, este un ciclu negativ de menținere a unei interacțiuni rigide între parteneri.

Ar fi mult de povestit, dar asta ar însemna să intru în detalii tehnice, iar Simona le știe și le explică foarte frumos și pe înțelesul tuturor. Acum la un click distanță sunt disponibile interviuri faine date de ea în care povesteşte despre relația de cuplu. Însă important este că eu am aflat despre ce se întâmplă de fapt în cuplu şi mi-a oferit un instrument superb pentru cupluri. Am aflat multe despre accesibilitate, disponibilitate și implicare emoţională. Despre „Ești acolo pentru mine? Și multe altele. De atunci povestea a tot continuat. Am participat la mai toate seminariile dedicate acestei formări terapeutice și mă regăsesc în totalitate în această formă de terapie, care a dat un suflu nou metodelor mele de lucru în cabinet. Acum pot spune că frica a dispărut și a fost înlocuită de speranță. Pot spune acum că DA, cuplurile au multe șanse!

Îţi mulțumesc mult pentru asta Simona Herb! Şi lui Sue Johnson! Fără ele încă m-aș fi luptat cu demonii cuplurilor!

P.S.: Sue Johnson are o carte superbă dedicată cuplurilor. Se numește „Hold me Tight” –” Ține-mă strâns în brațe”. Aduce multă lumină și speranță cuplurilor care se întreabă dacă mai au şanse.

Emoții … în oglindă

„Copiii voştri nu sunt copiii voştri.

Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.

Ei vin prin voi dar nu din voi

Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.”

”Profetul” – Kahlil Gibran

Copiii vin prin noi, fără să fie ai noștrii, însă noi suntem cei care le predăm ceea ce va deveni moștenirea lor. Așa că voi vorbi  despre rolul mamelor în formarea copiilor, rol care începe din momentul conceperii și durează până copiii se desprind și devin independenți. Special o să ignor în totalitate rolul taților și le voi dedica cu altă ocazie un articol, în care voi vorbi despre importanța lor în creșterea copiilor.

Biologic vorbind, corpul mamei îi pune la dispoziție fetusului tot ce acesta are nevoie, în așa fel încât viața să se dezvolte, însă foarte important este ca la nivel psihic mama să se conecteze cu noua viață ce crește pentru că prin intermediul ei copilul învață primele emoții. Tot ce percepe copilul este emanat de mamă, inclusiv tot ce o afectează pe ea fizic, emoțional și spiritual, iar pentru că el încă nu are formate propriile filtre, este expus direct și va primi din plin absolut tot ce vine spre mamă.

Putem spune că până la naștere, copilul nu are un Eu al său propriu și astfel nu poate deosebi dacă ceva este în interiorul său sau vine din exterior, și mai ales, el nu face distincție între corpul mamei și al lui.

Propriul Eu începe să se contureze abia după naștere, când începe să observe mediul prin proprii analizatori. Încet, încet, mama devine parte de sine stătătoare, iar el acum doar se oglindește în ea.

Următorul pas în dezvoltarea copilului se face tot cu ajutorul mamei, cu ajutorul ”neuronilor oglindă”. Ce sunt ei? Sunt neuronii responsabili de învățarea prin imitare. Pentru a imita cu un grad mare de precizie, copilul ”intră în pielea mamei” și adoptă fără rezerve punctul său de vedere. Așa reușește să învețe rapid într-un timp scurt. Deci, cu ajutorul sistemului neuronilor oglindă, copilul absoarbe informația, iar apoi, mai târziu, o proiectează înapoi în lume prin propriile abilități.

Rolul acestor ”celule inteligente” nu se mărginește doar la imitarea acțiunilor, ci și a emoțiilor și astfel dispare distincţia dintre a vedea și a face. Datorită lor, fericirea celorlalți radiază în interior și îi produce fericire și privitorului. Un chip furios produce la rândul său reacții interne, mai puternice și mai extinse decât cele pozitive.

Ce sunt aceste reacții? Empatia, despre care tot auzim în jurul nostru. Adică împărtășirea sentimentelor de tristețe sau de fericire,de durere sau frică, trăite de alte persoane care ne sunt dragi.

Neuro cercetătorul Marco Iacoboni, (profesor la Universitatea California din Los Angeles (UCLA)), concluziona că sistem de neuroni oglinda sănătos este crucial pentru dezvoltarea socială normală, iar „dacă ai „oglinzi sparte „sau un deficit în sistemul neuronilor oglindă, probabil vei sfârşi prin a avea probleme sociale, așa cum pacienţii cu autism au”.

Deci, dragi mămici, nu uitați de rolul important jucat de voi în primii ani de dezvoltare ai copiilor. Prin voi copiii își vor aduna informații cruciale, iar apoi își vor fundamenta structura lor emoțională.

Prin oglindire ei au acces direct la memoria strămoșilor lor, deoarece toți membrii familiilor s-au oglindit reciproc unii în ceilalți la vremea lor.

P.S. Inițial, articolul l-am publicat în ziarul Observator de Călărași, și cu voia redacției îl postez după o perioadă rezonabilă de timp și pe site la mine.

sursă foto: www.protectingchildren.org.au

Depresia, asasinul tăcut

Am simţit o Înmormântare în Creier,

Bocitoare se jeleau neîncetat,

 

Umblând – de colo colo – până când

Şi Judecata mi-au întunecat

Emily Dickinson

 

Ciudate versuri, poate o să ziceți, dar frumoase. Dar ce muză ar putea să-ți înmoaie penelul în visare, astfel încât să așterni în vorbe asemenea emoții? Unii ar spera să audă că este doar o banală melancolie, dar, ar fi prea frumos, prea poezie și mai deloc adevărat. Numele ei este Depresie, și este o problemă gravă de sănătate, pentru că lăsată netratată produce modificări permanente, schimbând drastic viziunea asupra persoanei și a vieții în general.

Depresia nu se rostește niciodată în gura mare, ea apare doar printre șoapte, ca o boală rușinoasă ce trece dacă dai cu gaz. Toți membrii familiei merg pe vârfuri în jurul depresivului, să nu-l deranjeze mai mult, că uite, iar suferă și nimeni nu știe ce are. Așa a fost mereu, un suflet de vioară.

Ce nu face depresia? Nu trece de la sine, pentru că nu este doar o tristețe trecătoare. Este mult mai mult, este o tulburare a prelucrării informației în sens negativ. Informațiile primite din mediu sunt prelucrate cu ajutorul schemelor cognitive, iar când acestea sunt filtrate doar pe negativ, informația este distorsionată și astfel nu trec decât gândurile si emoțiile negative, comportamentele de descurajare.

Astfel, aceste gânduri automate negative devin realitatea individului. De ce să ieși din casă, că sigur ceva neplăcut se va întâmpla, sau de ce să te mai ridici din pat, pentru ce? Oricum nu sunt bun de nimic. Ce rost mai are viața?

 15% dintre cei care suferă de depresie severă se sinucid

Să nu uităm că cel puțin 15% dintre cei care suferă de depresie severă se sinucid și 60% dintre depresivi se gândesc cel puțin odată să o facă. Procentul poate că nu pare foarte mare, însă, statistic vorbind, 25% dintre femei și 12% dintre bărbați suferă un episod depresiv major în timpul vieții. Parcă cei 15% nu mai sunt așa insignifianți acum, în condițiile în care în România numărul sinuciderilor este de cinci ori mai mare decât cel al omuciderilor.

Cum se iese din depresie?

 În primul rând, aflând că dacă eşti depresiv nu ești o persoană slabă și fără de voință. Poate că ai învățat cum să fii depresiv de la cineva din familie, însă nici el sau ea nu a fost vinovat sau vinovată, pentru că nimeni nu este vinovat că eşti depresiv. Important este să apelezi la ajutor de specialitate. Cu ajutorul specialistului, vei înțelege că toate gândurile tale sunt interpretări ale realității și nu realitatea însăși. Pas cu pas, prin terapie, în unele cazuri ajutată de o medicație corespunzătoare, persoana depresivă învață cum să-și dezvolte abilități funcționale și să scape de neajutorarea care este cel mai dureros simptom al depresiei. Ghinionul nu există, așteptările nerealiste Da. Renunțând la predicțiile negative despre viitor, trăiți în prezent.

P.S. Inițial, articolul l-am publicat în ziarul Observator de Călărași, și cu voia redacției îl postez după o perioadă rezonabilă de timp și pe site la mine.

Iubito, totul este în regulă?

qu09ccf6qvldedjudxtuCe nevoie avem să comunicăm? La ce ne trebuie?
Da, la ce? Se poate trăi și fără asta… Oare? Cum ar arăta lumea fără acest ingredient cheie? Cel mai probabil, fără elementele adăugate de noi, pentru că în lipsa comunicării, noi, ființele umane nu am fi putut supraviețui.
Poate cineva ar spune că există oameni care nu vorbesc și totuși supraviețuiesc. Da, însă comunicarea este parte limbaj verbal și parte limbaj nonverbal. În cazuri de urgență se poate folosi doar unul dintre ele, dar cu ce efort. Dacă vrei neapărat, reușești să te înțelegi cu un chinez fără să să-i cunoști limba, dar cu ce efort?
Ce te faci când chinezul este partenerul tău, și-ți dai seama că în principiu vorbiți aceeași limbă, dar fiecare înțelege altceva?

Comunicarea, cheia funcționării în cuplu

Din start, ar trebui spus că bărbații și femeile vorbesc două limbi diferite. Un aspect elementar al comunicări este înțelesul cuvintelor. Cel mai des, partenerii se încurcă unul pe celălalt, prin simplul fapt că primul folosește cuvântul într-un sens, iar celălalt îl interpretează cu un înțeles total diferit.
Cel mai simplu dialog între soți, finalizat printr-un taifun începe prin: „Iubito, totul este în regulă?” Întrebarea este pusă de soț, deoarece el simte ceva vag, limbajul ei nonverbal spunându-i că parcă ceva este în neregulă, dar, ea îl liniștește răspunzându-i sec: „totul este perfect!” Simplu, nu? Întrebare la obiect, răspuns succint. Totuși, ca un soț iubitor, mai încerci și a doua întrebare clarificatoare: „Am greșit cu ceva?” Răspunsul edificator nu întârzie să apară: „NU vreau să vorbim despre asta”. Deci, clar, nu este nimic serios, nu are rost să despicăm firul în patru într-o problemă care nu există. Iar apoi lovește taifunul.
Generalizând, putem spune că bărbații ignoră amănuntele, fiind centrați în principal pe mesajul de bază, verbal, încercând să rezolve logic problema, în timp ce femeile se bazează mult mai mult pe semnalele subtile, nonverbale, fiind mult mai analitice.
Dar, pentru că mai există un dar, în discuția imaginată mai sus mai apare încă un tip de limbaj, cel paraverbal, care din păcate reprezintă în jur de 38% din totalitatea limbajului. Cine mai este și acest paraverbal ce se bagă în relație? Păi, semnalele transmise prin tonul, volumul și ritmul vocii. Adică, una spui, și alta faci.
Atunci când devenim conștienți de faptul că partenerul sau partenera vorbesc altă limbă, renunțăm la mesajele criptate ce duc în timp la erodarea cuplului, deoarece atât emițătorul, cât și receptorul au nevoie de un limbaj comun, prin care să se exprime. Este necesar să-i spunem celuilalt ce se petrece în interiorul nostru, ce așteptări avem de la el, ce ne place sau ce ne displace, astfel încât să oprim sau să întărim un comportament.
Este esențial să răspundem funcțional la nevoile de clarificare ale partenerului, astfel încât mesajul să nu se distorsioneze și să stingă situația generatoare de conflict.
Dacă mesajul este distorsionat, sau nu este verbalizat se poate ajunge la situația imaginată mai sus. Dorințele au șanse mai mari să se îndeplinească aruncând un bănuț într-o fântână, decât să fie decriptate de partener, deoarece niciunul dintre ei nu deține un „glob de cristal”, cu ajutorul căruia să intre în mintea celuilalt și astfel să îi ghicească gândurile.
Atunci când mesajul este clar, exprimat limpede, verbal, celuilalt i se dă șansa să își facă o imagine clară asupra disensiunii și taifunul să fie anulat de banala frază: „OK, înțeleg ce te frământă, hai să vedem cum am ajuns fiecare să avem idei diferite despre același eveniment”
În concluzie, atunci când îți dorești ceva de la partener, cere-i, iar atunci când ai nevoie de o clarificare, întreabă-l.

P.S. Inițial, articolul l-am publicat în ziarul Observator de Călărași, și cu voia redacției îl postez după o perioadă rezonabilă de timp și pe site la mine.

O lume fără emoție, este o lume moartă

După lupte seculare care au durat aproape un an, am relansat site-ul, într-o haină nouă. De-a lungul anului, multe povești au rămas nespuse, dar, niciodată nu este prea târziu. Va fi timp pentru ele, însă, una dintre ele merită spusă acum:

 Anul trecut, cam pe vremea asta, pe o ploaie deasă, Ștefăniță Purcea, redactor la ”Zona de Reportaj” încărcat de aparate și trepiede intră la mine în cabinet și zice: ”Hai să facem o emisiune despre empatie”. (La acea vreme, se discuta în contradictoriu dacă este normal să solidarizăm sau nu cu durerea francezilor, cauzată de unul dintre cele mai sângeroase atentate teroriste comise în Europa).

Ideea unei emisiuni dedicată empatiei mi s-a părut interesantă, așa că l-am ajutat să-și aranjeze sculele și ne-am apucat de treabă. Rezultatul s-a văzut și încă se mai poate vedea pe site la el, sau aici.

Toţi avem nevoie de o mână de ajutor, câteodată

Instinctiv simţim că dacă vorbim cu cineva, reuşim să mai scădem din intensitatea problemelor ce ne apasă, aşa că apelăm la bunăvoinţa prietenilor, rudelor sau partenerilor noştrii atunci când nu mai găsim nicio soluţie pentru rezolvarea problemelor noastre. Însă, uneori e nevoie să apelăm la ajutorul unui profesionist pentru a ne sprijini să mergem mai departe.
Sunt psihoterapeut şi am pregătirea profesională şi abilităţile necesare pentru a te putea ajuta să înveţi să faci faţă mai eficient problemelor de viaţă, oricare ar fi ele.

Neuronii oglindă, apostoli ai civilizației

coperta-st-758x1024Ce ne face pe noi, oamenii, să fim atât de deosebiți față de restul ființelor de pe Pământ? Cine ne-a ajutat să evoluăm atât de rapid? Să fie oare vreo rasă extraterestră ”vinovată” de această transformare rapidă și radicală a noastră?

O descoperire destul de recentă, făcută la sfârşitul anilor ’90 la Universitatea din Parma – Italia de neuro cercetătorul Giacomo Rizzalotti împreună cu colegii săi Giuseppe Di Pellegrino, Luciano Fadiga și Vittorio Gallese a elucidat misterul evoluției rapide a omului.

Aceștia studiau circuitele neuronale din creierul unei maimuțe, și anume neuronii specifici funcțiilor motorii. Prin implantarea unor electrozi în lobii frontali, cercetătorii urmăreau efectele impulsurilor electrice din această zonă. Un impuls electric făcea ca maimuța să apuce o alună, altul iniția mișcarea de ducere a hranei spre gură, altul pentru a împinge un obiect, și așa mai departe. Acești neuroni erau responsabili pentru o funcție specifică și relativ simplă.

Însă, pe lângă acești neuroni, descoperiți și studiați de Vernon Mountcastle câteva decenii în urmă, echipa lui Giacomo Rizzalotti a făcut o descoperire interesantă. O parte din neuroni se activau nu numai când maimuța efectua o acțiune, ci și atunci când ea privea o altă maimuță efectuând o acțiune similară.

Era clar că aceștia nu erau simpli neuroni motorii, ci cu totul altceva. Ei ”citeau” mintea celeilalte maimuțe și îi descifrau intenția și scopul, iar astfel îi copiau comportamentul.

Acest tip de neuroni speciali, denumiți de cercetători ”neuroni oglindă” se pare că sunt responsabili pentru evoluția noastră. Apariția lor la nivelul cortexului cerebral i-a permis omului să învețe rapid prin imitare. Imitarea cu un grad de precizie mare a unei acțiuni executată de o altă persoană se face rapid doar dacă ”intri în pielea” celuilalt și îi adopți fără rezerve punctul său de vedere. Prin acest tip de imitare se obțin performanțe similare cu ale persoanei observate.[stextbox id=”info” image=”null”]Creierul uman a atins marimea și capacitatea sa intelectuală acum aproximativ 3 – 400 000 de ani în urmă, însă, apariția și răspândirea rapidă a unor abilități specifice umane, cum ar fi limbajul, întrebuințarea focului, inventarea și mînuirea uneltelor sau abilitatea de a interpreta rapid și complex comportamentul altor persoane au apărut relativ brusc acum aproximativ 75 000 de ani. Până atunci, creierul s-a aflat într-o inexplicabilă stare de latență, funcționănd mult sub capacitatea sa maximă. Aceste activități specifice îl diferențiază pe om de restul speciilor și îl fac atât de special și unic.[/stextbox]

Neuro cercetătorul Vilayanur Ramachandran, director al Centrului pentru Studiul Creierului şi Mecanismelor Cognitive de la Universitatea din San Diego, consideră că apariția acestui sistem complex, a făcut posibil ca orice descoperire a unui membru al unei comunități să poată fi copiată și răspândită rapid la nivel orizontal în cadrul grupului dar și transmisă vertical trans-generațional. Unul dintre exemplele oferite de el în sprijinul răspândirii rapide a informației prin copiere este cel al ursului polar care a avut nevoie de sute de mii de ani de evoluție pentru a-și dezvolta blană lungă și groasă, împreună cu ţesutul adipos pentru a supraviețui în condiții extreme. Acesta este ucis de un om ce descoperă accidental că după jupuire blana îi poate ține de cald. La rândul să acesta este observat și copiat de învățăcelul ce-și urmărește profesorul și astfel toate acele sute de mii de ani sunt practic comprimate într-o singură generație. Toată această transmitere a informației prin imitare s-a transmis într-o proporție geometrică în populație creând cultura, fundamentul civilizației.[stextbox id=”alert” image=”null”]Aproximativ 10% din totalitatea neuronilor senzoriali și pînă la 20% din cei motorii îndeplinesc în paralel și rolul de neuroni oglindă.[/stextbox]

Sistemul neuronilor oglindă este modalitatea prin care absorbim informația iar apoi o proiectăm și o răspîndim înapoi în lume prin propriile noastre abilități

 

De-a lungul timpului oamenii au devenit extrem de buni în a privi și a traduce ceea ce văd. Această abilitate poate fi observată în rândul fanilor sportivi. Ei se încordează și transpiră alături de jucătorii din teren, pentru că neuronii lor oglindă transmit impulsuri ca și când cel din fotoliu ar fi în mijlocul arenei luptând. Aceasta face parte din frumusețea de a fi fan.

Neuro cercetătorul Marco Iacoboni, profesor la Universitatea California din Los Angeles (UCLA) și unul dintre pionierii cercetării neuronilor oglindă, a făcut o altă descoperire interesantă. Micile circuite neuronale din cortexul premotor și cortexul parietal inferior sunt activate atât atunci când este efectuată o acțiune, sau când cineva zâmbeşte, dar și atunci când persoana observă pe altcineva făcând aceste acțiuni. Astfel, dispare distincția dintre a vedea și de a face.

Aceste „celule inteligente” din creierul nostru ne permit să-i înțelegem pe ceilalți. Cu ajutorul rezonanței magnetice acesta a demonstrat că rolul neuronilor oglindă nu este limitat doar la a copia o anumită acțiune. Aceștia copiază și ceea ce simte o persoană. Derularea unei serii de imagini cu chipuri ce exprimă fericirea, îi produc privitorului un sentiment de bucurie, la nivelul creierul apărând activitate în zona dedicată emoțiilor pozitive. Derularea unei serii de imagini cu chipuri furioase, provoacă o reacție mult mai extinsă în zona dedicată emoțiilor negative.

Conform cercetărilor acestuia, neuronii oglindă pot trimite mesaje spre sistemul limbic ce joacă un rol major în memorie și emoții și ne ajută să experimentăm emoții care se potrivesc cu emoțiile altei persoane. Prin empatie, împărtășim sentimentele de tristețe sau de fericire, dar și acelea de durere sau frică care sunt trăite de către o altă persoană, chiar dacă aceasta nu le exprimă explicit. Activitatea acestor neuroni poate fi influențată de factori diverși, cum ar fi profunzimea relației dintre cele două persoane sau comportamentul său din trecut și poate, chiar în funcție de cât de mult este plăcută sau displăcută cealaltă persoană.[stextbox id=”warning” image=”null”]Unul dintre studiile efectuate de către Iacoboni şi echipa să subliniază importanța neuronilor oglinda și rolul lor în dezvoltarea tulburării din spectrul autist (ASD). ASD este o tulburare de dezvoltare omniprezentă caracterizată prin deficiențe la nivelul interacțiunii sociale. Echipa de cercetători condusă de Iacoboni a folosit imagistica prin rezonanţă magnetică funcţională (fMRI) pentru a investiga activitatea neuronală a 10 copii cu autism înalt funcţional, cu ASD şi 10 copii cu o dezvoltare normală. Ambele grupuri au observat și imitat expresii emoționale faciale, însă, deși ambele grupuri și-au îndeplinit sarcinile, copiii cu autism au avut o activitate redusă a neuronilor oglindă, în special în zona de girus frontal inferior. Mai mult decât atât, gradul de reducere a acestor neuroni în oglindă a fost corelat cu severitatea simptomelor lor. Concluzia studiului lui Iacoboni este că un sistem de neuroni oglinda sănătos este crucial pentru dezvoltarea socială normală. „Dacă ai „oglinzi sparte „sau un deficit în sistemul neuronilor oglindă, probabil vei sfârşi prin a avea probleme sociale, așa cum pacienţii cu autism au”, spune Iacoboni.[/stextbox]

Sindromul membrului fantomă, un altfel de durere

 

Un alt tip de neuroni oglindă este studiat de către Vilayanur Ramachandran. Acesta a demonstrat existența unui tip de neuron oglindă implicat în procesul atingerii.

Acești neuroni oglindă pentru atingere situați în cortexul somatosenzorial se activează atunci cînd cineva este atins. Însă, același neuron se va activa în anumite situații atunci cînd o altă persoană din raza vizuală este atinsă, creându-se astfel empatia cu cealaltă personă. Pentru fiecare zonă atinsă se va activa un alt neuron, o parte din ei reacționînd empatic cînd o altă persoană este atinsă în același loc. Singura barieră în calea simțirii efective a atingerii, conform cercetărilor lui Ramachandran este rețeaua de receptori din piele. Aceștia sunt răspunzători pentru senzația de atingere și durere, iar ei transmit mesajul spre creier că totul este în regulă, că nu ești atins și astfel persoana nu devine confuză și nu sinte senzația de atingere prin simpla privire a celuilalt.

În momentul în care brațul dispare fizic, datorită unei amputări sau pur și simplu este anesteziat, în lipsa feedbackului dat de receptori, senzația de atingere devine reală. În acest caz, neuronii oglindă preiau controlul deoarece acea barieră a dispărut. V. Ramachandran consideră că dacă pielea cu toți senzorii ei este eliminată, se dizolvă și bariera dintre ființele umane. Datorită acestei caracteristici a acestui tip de neuroni de a empatiza, el îi numește neuroni Ghandi.

Aceste studii efectuate de el îi ajută în mod real pe cei ce au suferit o amputație. O mare parte din cei care și-au pierdut un membru într-un accident violent simt încă durerea dinainte de amputare deoarece de fiecare dată cînd cortexul motor trimite o comandă de mișcare a brațului, cortexul senzorial din lobul parietal va primi un feedback negativ de la muschi, piele, sau articulații. Toată această buclă de feedback este dată peste cap. Datorită acestei necorelări între cortexul motor și cel senzorial, creierul învață că membrul este paralizat și acționează ca atare, construind o imagine a membrului ca fiind traumatizat. După amputare, senzația de paralizie sau de durere poate rămîne, apărînd durerea membrului fantomă. Deoarece creierul continuă să rețină pe scoarța cerebrală reprezentarea membrului pierdut, o bună metodă de reducere a durerii dezvoltată de Ramachandran este cea a construirii unei cutii cu o oglindă. cutia lui RamachandranDesignul acesteia este simplu. Se îndepărtează partea frontală și superioară a unei cutii de carton, iar în centrul ei se plasează o oglindă, iar brațele sunt poziționate de fiecare parte a oglinzii. Pacientul va privi în jos spre membre, în unghi, în așa fel încât să vadă reflexia mâinii sănătoase suprapusă peste membrul amputat. Astfel acesta va avea iluzia că își privește ambele membre. Apoi acesta poate face exerciții simple cu mâna sănătoasă, sau o poate masa în așa fel încât membrul amputat să se relaxeze și durerea fantomă să dispară. Pe de altă parte, creierul rescrie în harta informațiile despre membru eliminînd senzația de durere.

Neuronii oglindă, mesaj peste generații

 

Studiul neuronilor oglindă este încă la început, însă rolul lor nu trebuie subestimat. Neuronii oglindă oferă indicii cu privire la modul în care copiii învaţă încă de la naștere să-și miște membrele. Un studiu publicat de Dr. Andrew Meltzoff de la Universitatea din Washington, a arătat că sugarii născuți de câteva minute vor scoate limba la adulții care fac același lucru. Spre deosebire de alte primate, copii sunt puternic înarmați cu acest sistem de imitare și învățare, aceștia observând în detaliu comportamentul adulților și practicarea lui automată.

În primii ani de dezvoltare, copilul se afla într-o relație simbiotică emoţională cu mama lui. Prin ea, copilul își culege toate informațiile prin intermediul neuronilor oglindă de toate tipurile. Tot acum, el își așează fundamentul structurii sale emoționale ce va sta la baza dezvoltării sale ulterioare. Prin oglindire, practic acesta are acces la informațiile furnizate de strămoșii săi ce s-au oglindit reciproc, având astfel acces la informațiile din cadrul familiei.

P.S. Acest material este al doilea din seria de articole concepute de mine special pentru rubrica Psihologie din revista Știință & Tehnică. El a fost deja publicat în numărul din octombrie 2014. Articolele vor fi postate pe blog la aproximativ o lună de la data apariției revistei. Am primit permisiunea de a le posta și pe blog deoarece revista este destul de greu de găsit.

Timid prin mintea depresivă

Stiință & Tehnică nr.39 Septembrie 2014

” Nimeni nu mă vrea”,” Sunt un ratat”,” Ce rost mai are”,” Viața mea e un deșert arid…”, toate acestea sunt șoapte ale asasinului tăcut numit depresie. Depresia este precum o gaură neagră în care cazi și cazi și tot cazi până când nu mai rămâne nimic în jurul tău, în afară de un hău negru, fără început și fără de sfârșit.

Chiar dacă este una dintre cele mai bine studiate probleme existente în lume, despre depresie se discută extrem de puțin, ea urcând în luminile rampei doar atunci când o vedetă sau personalitate publică se sinucide. Atunci apar șoaptele, printre ele apărând cuvântul depresie. În realitate depresia nu li se întâmplă doar persoanelor” ciudate” sau” nebune”, ci este un fenomen foarte des întâlnit. Anual, un număr impresionant de persoane cad pradă depresiei, 25% dintre femei și 12%dintre bărbați suferă un episod depresiv major în timpul vieții, iar șansele recăderii într-un al doilea episod depresiv sunt foarte mari.

Adevărul tragic este că foarte mulţi oameni ce suferă de depresie nu caută niciodată ajutorul specializat. Depresia este o tulburare ce se poate trata, și este important pentru cei care suferă de depresie să apeleze la ajutor de specialitate deoarece ea nu afectează doar persoana în cauză ci și familia și locul de muncă.

Ce este de fapt depresia? Este o tulburare a prelucrării informației prin scheme negative, rigide și excesive ce creează gânduri exagerat de negative care la rândul lor duc la emoții negative și un comportament de descurajare.

Un episod depresiv constă într-o varietate de simptome ce variază de la un individ la altul. Unele persoane pot simți depresia precum un văl negru și greu așezat peste viața lor, altele se pot simți secătuite de energie, neputându-se concentra, sau pot fi irascibile tot timpul fără niciun motiv. Depresia afectează persoana în totalitate, tulburându-i ritmul normal de funcționare până în profunzime, îi afectează modul în care aceasta doarme, mănâncă și mai ales felul în care aceasta se vede pe sine sau se gândește la diverse lucruri.

Depresia nu este o tristețe trecătoare

 

Depresia nu are legătură cu tristețea trecătoare, nu este un semn de slăbiciune și nici nu trece datorită unui act de voință a persoanei. Depresia presupune să fii trist atunci când în viață totul merge bine. Fără tratament, simptomele se pot prelungi săptămâni, luni sau ani.

În depresie apare un tipar al gândurilor negative cu referire la sine, ceilalţi sau viitor. Această gândire specifică depresiei ce produce schimbări majore în ritmul și performanța persoanei se numește ruminație și este considerat principalul mecanism de menținere al depresiei. Mintea care ruminează analizează la nesfârşit ce s-a întâmplat în trecut.

Prin ruminații persoana încearcă să găsească răspunsuri la întrebări care nu au un răspuns și astfel să dea un sens trecutului. Însă în momentul în care persoana se centrează pe întrebări de genul” De ce eu am pățit așa ceva?” ea își refuză dreptul de a mai trăi și alte experiențe și astfel își refuză dreptul la un viitor normal.

Gândurile despre sine sunt acelea de vinovăție, blamare și autocritică. Unele dintre cele mai frecvente gânduri autocritice sunt: „Nu sunt bun de nimic”, „Sunt un eșec”,” Trebuie să reuşesc tot ceea ce fac”,” Dacă las garda jos, mi se va întâmpla ceva rău”,” Nu trebuie să fiu niciodată confuz în legătură cu emoţiile mele faţă de ceilalţi”,” Dacă cineva va observa că sunt deprimat sau anxios, mă va respinge şi mă voi simţi umilit”,” Trebuie să fiu acceptat şi aprobat de toţi” sau” Eşecul este intolerabil şi inacceptabil”. Gândurile despre lume sunt concentrate selectiv numai asupra aspectelor negative ce apar în mod normal în viață, iar cele despre viitor sunt caracterizate prin pesimism și absența speranţei.

Persoanele depresive se simt neajutorate, având sentimentul că nimic bun nu se va mai întâmpla în viața lor, că și-au ratat viața și că nu mai există absolut nicio șansă să mai fie vreodată fericite, însă de fapt neajutorarea este doar un simptom al depresiei. Această percepție și interpretare a realității este una eronată deoarece predicțiile sunt făcute prin prisma minții afectate de depresie care are activate doar gândurile și filtrele negative iar evaluarea globală este făcută doar prin prisma acestora.

Suicidul, cea mai gravă consecință a depresiei

 

Riscul suicidar este crescut pentru toate persoanele aflate în depresie. Cel mai frecvent el apare la începutul şi la finalul episodului depresiv. În perioada ei maximă amplitudine, când persoana este scufundată în depresie, pulsiunea suicidară este anulată, însă odată cu primele semne de ameliorare, pulsiunea reapare. Riscul suicidal crește exponențial pe măsură ce persoana iese din depresie.

Statisticile arată că:

  • 15% din pacienţii cu depresie severă se sinucid

  • 60% din pacienţii depresivi se gândesc să o facă

  • Depresia afectează o femeie din 4 şi un bărbat din 10

  • Peste 80% din pacienţii depresivi pot să fie ajutaţi semnificativ de terapiile moderne antidepresive

Trebuiesc urmărite semnele de avertizare care ar putea să prevadă o tentativă de suicid. Acestea ar putea fi:

  • persoana vorbește sau se gândește mereu la moarte;

  • asumarea de riscuri care ar putea duce la moarte;

  • vorbeşte destul de des despre faptul că este neajutorat, fără speranță și fără valoare;

  • sentimente de resemnare completă și definitivă;

  • afirmă lucruri de genul „ar fi fost mai bine să nu exist” sau „vreau să se termine totul”

  • vorbeşte despre a-și lua viața sau despre suicid în general

Evenimentele negative apărute sunt atribuite unor factori stabili și globali având consecințe și implicații de durată ce afectează negativ stima de sine generând gânduri de tipul:” A fost doar vina mea”, „Întotdeauna dau greş în felul ăsta pentru că sunt un incapabil”. Orice eveniment pozitiv este exclus, minimalizat, acesta fiind atribuit unor factori temporali și specifici în general externi. Chiar dacă persoana realizează ceva important ea va considera că a avut noroc și că a reuşit doar pentru că a fost ajutată de alte persoane. Unele persoane suferind de depresie, datorită credinței eronate că modul în care se simt în acest moment nu se va mai schimba niciodată, ajung să comită suicid. Rata tentativei de suicid este mai crescută în cazul femeilor, însă suicidul este mai frecvent în cazul bărbaților deoarece aceștia folosesc metode letale de suicid, cum ar fi arme de foc sau spânzurare, spre deosebire de femei care folosesc supramedicaţia sau tăierea venelor.

Sunt persoane care întră în spirala depresiei datorită faptului că încep să se plângă. În prima fază acestea obțin atenție și încurajare, însă pe măsură ce aceștia continuă să se plângă și să refuze ajutorul și încurajările celorlalți, acestea încep să fie respinse de cei din jur. Prin scăderea recompenselor sociale și a suportului oferit de ceilalți, imaginea de sine negativă se întărește, aceasta accentuând starea depresivă. Acestei spirale comportamentale, i se adaugă gânduri secundare negative, persoana întrând într-o serie de cercuri vicioase ce îi mențin și-i amplifică și-i mențin starea depresivă. Aceste cercuri ar putea fi descrise în felul următor:

Primul cerc vicios este format din starea depresivă cu tendinţele negative, asociată cu interpretarea negativă a simptomelor ce duce la o concepţie negativă despre sine care amplifică starea depresivă.

În al doilea cerc vicios depresia generează o diminuare a activităţilor, astfel încât persoana se simte prea obosită și gândește că nu mai are niciun rost, astfel întărindu-și starea depresivă deoarece activităţile care anterior îi provocau plăcere dispar nemaifiind efectuate.

În cel de-al treilea cerc vicios tendinţele depresive pot duce la diminuarea drastică a încercărilor de a face faţa problemelor şi de a le gestiona, astfel apărând pierderea speranţei și pesimismul, iar depresia se adâncește.

Copiii cu părinți depresivi

 

Depresia cronică a unuia dintre părinți afectează într-o foarte mare măsură viața copiilor. O mamă depresivă își priveză copilul de suportul ei psihic și emoțional. Acesta, înțelege că pentru a fi iubit, trebuie să-și îngrijească permanent părintele, rămânând prizonier pentru toată viața în rolul de părinte grijuliu și suportiv.

Datorită acestei schimbări, copilului îi este afectată dezvoltarea fizică și psihică normală. El va deveni la răndul său un bun candidat pentru depresie, deoarece singura lecție de viață pe care părintele i-o predă este cum să devină un depresiv autentic.

Până la negrul absolut mai sunt 32 de nuanțe de gri

 

Prin intermediul terapiei ajutate și de o medicație corespunzătoare, persoana depresivă își poate dezvolta abilități și comportamente necesare rezolvării de probleme și astfel să nu își mai mențină sentimentul de neajutorare. Împreună cu terapeutul acesta își poate identifica frustrările și le poate transforma din plângeri în probleme ce se pot rezolva. Aceasta este o muncă de migală, însă cu răbdare și efort susținut, trecutul este lăsat în urmă, acolo unde îi și este locul, iar realitatea este acceptată pas cu pas. Transformând negrul absolut într-una dintre cele 32 de nuanțe de gri, prezentul poate fi privit în față, iar prin reducerea și modificarea ruminațiilor predicții negative despre viitor vor scădea și ele în intensitate.

P.S. Acest material este primul dintr-o serie de articole concepute de mine special pentru rubrica Psihologie din revista Știință & Tehnică. El a fost deja publicat în numărul din septembrie 2014. Articolele vor fi postate pe blog la aproximativ o lună de la data apariției revistei. Am primit permisiunea de a le posta și pe blog deoarece revista este destul de greu de găsit.