Zilele trecute a trebuit să mergem până la poliție împreună cu puștul nostru ca să-i refacem pașaportul. Din momentul în care i-am spus că mergem la poliție a început să tragă de timp. Spălatul, îmbrăcatul și mâncatul au devenit dintr-o dată interminabile. Apoi drumul la fel. Se oprea să vadă fiecare mașină, îl strângeau pantofii, ce să mai, devenise un expert în procrastinare. Când să intrăm în sediu, el s-a oferit să aștepte afară. Descoperise că de pe trepte putea vedea foarte bine mașinile abandonate în parcarea poliției. Cu greu l-am convins să intre, dar, când a ajuns în fața biroului pașapoarte, s-a blocat. Altă muncă de lămurire plus un animăluț de pluș oferit cu generozitate de doamna de la ghișeu l-a convins că totuși este în siguranță. Din câte am observat, doamna nu era la primul copil care refuza să intre. În final domnul s-a destins și poza e ieșit cu zâmbet.
Ca un părinte cu lecțiile la zi m-am tot întrebat de unde a prins el frică de poliție, noi fiind total împotriva sperierii copiilor cu diverse personaje pentru a sta liniștiți. Pe seară am aflat. La 5 minute după ce am intrat într-un magazin am auzit o voce caldă spunându-i: ”Drăguță, nu pune mâna pe ăla că vine poliția și te arestează”. În acel monent a venit rândul meu să îngheț. Doamna îmi zâmbea galeș gen: ”să spui merci că te-am ajutat, fraiere!”
Dragi părinți, bunici, prieteni, neprieteni, cunoscuți sau necunoscuți, oameni buni, în manualul nescris dar bine documentat al distrugerii personalității copilului și transformării lui într-un anxios de top, Bau-Bau are un rol important. Ar putea chiar să scrie el singur manualul, pentru că îi bate cu profesionalism la gluteus maximus pe toți ceilalți factori creatori de abuzuri emoționale.
Adică cum, nu ne-am făcut noi mari și frumoși datorită lui Bau-Bau? Nu, de asta se ocupă programarea noastră genetică, hormonii de creștere, etc. Nimeni nu a scos oameni din noi, pentru că, surpriză, oameni suntem, oricum am fi. Pentru o dezvoltare armonioasă, părinții le crează copiilor un spațiu de siguranță, însă, în cazul educației prin frică, părinții transformă lumea sigură într-o ameninţare pentru copil, chipurile pentru binele lui. Educația negativă de genul” pusului răului înainte” poate duce lejer la apariția fricii patologice, mai pe scurt, copilul se „îmbolnăvește de frică”.
Care sunt instrumentele de condiționare ale copilului? Câteodată este moșul cu sacul, altă dată, baba cloanța, câinele negru, poliția, doctorul care face injecții (dureroase) și tot așa, pentru că imaginația adulților poate naște feluriți monștrii. Iar apoi ne mirăm că începe brusc să urle când ajunge la medic sau când trece un câine pe stradă și ca să-l potolim îi zicem că dacă mai urlă, domnul doctor o să-i mai facă încă o injecție și nu o să-i mai dea voie să mănânce înghețată un an.
În cazul poliției (aviz amatorilor!) datorită imaginii negative implementate de adulţi, în caz de nevoie copilul, sau adultul speriat toată copilăria cu polițistul care vine și-l duce la închisoare, nu va apela la oficialii acestei instituții sau nu va reuși să deosebească o intervenție corectă de un abuz.
Dar să revenim la șeful șefilor, Bau-Bau, că doar el este personajul principal din această poveste. Cum arată el? E mic, mare, alb, negru? Are coarne? Miroase a pucioasă și e ca un fel de pâclă neagră?
Nu știe nimeni, pentru că nu s-a arătat în fapt niciodată. Însă copii tremură și îngheață la auzul amenințării. De multe ori nu se mai dezgheață decât după ore și ore petrecute pe canapeaua terapeutului. Dar când? Abia după de ajunge adult și asezonează totul și cu niște atacuri de panică.
În cazul moșului cu sacul sau a celorlalte sperietori care au formă, copilul mai are o șansă pentru că odată cu creșterea în vârstă poate să verifice dacă ceea ce a zis părintele este adevărat. Ca orice frică cu obiect, prin expunere repetată și fără ca amenințarea să fie pusă în fapt, ea dispare. Dacă moșul cu sacul se dovedește a fi un biet bătrânel care transportă diverse într-o sacoșă și nu face nimic amenințător, sau dacă câinele negru își vede de treaba lui, frica se estompează până dispare sau nu mai deranjează, însă, în cazul lui Bau-Bau lucrurile se complică.
De ce se complică? Pentru că amenințările reale ajută creierul să găsească soluții de scăpare, iar frica apare doar în momentul apariției stimulului. De exemplu, la vederea câinelui, copilul se poate cățăra pe ceva și animalul nu mai ajunge la el, sau aruncă cu un obiect, deci, creierul recunoaşte amenințarea și dă o soluție. Dar Bau-Bau este ceva ce creierul nu poate decodifica, pentru că nu îl găsește în baza de date și nu știe cum să reacționeze, așa că menține non-stop starea de alertă. Fără obiect, frica se transformă în anxietate, iar copilul și apoi adultul va simţi peste tot ameninţări și totul va fi ameninţare.
Simpatic nu? Dar cine e de vină? Nimeni. Bau-Bau este o prostie, cum să mai provoace efecte și la 20 de ani?
Da, dragi adulți care aveți un rol în creșterea și educarea copiilor. Voi știți că Bau-Bau nu are cum să devină o amenințare reală, pentru că în lumea voastră, a adulților această amenințare nu este reală, însă în mintea copilului da, pentru că vă crede pe cuvânt, doar sunteți responsabili de ei. Mai deunăzi un puşti îmi spunea că în mintea lui totul este posibil.
P.S. Procrastinarea este comportamentul caracterizat prin amânarea acțiunilor sau a sarcinilor pentru mai târziu. Este un mecanism de combatere a anxietății asociate cu începerea sau finalizarea unei sarcini sau a unei decizii.
P.P.S. O parte din articol a fost publicat în ziarul Observator de Călărași, și cu voia redacției l-am postat după o perioadă rezonabilă de timp și pe site la mine.
sursă foto: www.imdb.com
Luna trecută am fost invitat alături de alți profesioniști să încerc să fac un pic de lumină într-un subiect fierbinte. Educația sexuală în școli. Inițiativa a venit din partea echipei ”Romania te iubesc” și cutia Pandorei a fost deschisă …