Nu am mai scris de ceva vreme. Pentru că nu am mai făcut asta de mult, mă pregăteam să scriu ceva frumos. Însă, un articol citit azi în presă despre o ”super” învățătoare care formează în forță personalități m-a făcut să pun mâna pe toc și să scriu. Atunci când i-au descoperit ”super” metoda de formare, oamenii au rămas înmărmuriți. Doamna învățătoare era printre cele mai bine cotate în topul învățătoarelor. Normal că da. Clasele ei erau disciplinate pentru că dacă ne-am aduce aminte, am descoperi că la fel am fost și noi disciplinați. Cu forța!!! Conta vreodată ce voiam noi, ce gândeam, ce speram, ce visam. NU!!! Învățătoarea mea era la rândul ei super bine cotată. O viață dedicată copiilor. Aiurea! Am mâncat bătaie cu rigla peste degete la greu. De ce? Pentru că scriam cu stânga! Cât de grav era! Scriam cu stânga! Mama mă-sii! Eu îi spuneam lupoaica. Nu mișca nimeni în fața ei. Toți zâmbeam la comandă, iar părinții erau mândri că o să iasă oameni din noi. Nu povestesc despre cazul altora, pentru că nu e nevoie, iar voi aproape sigur vă aduceți aminte despre experiențele minunate adunate în primii ani de școală.
Partea proastă e că aceste experiențe nu se termină odată cu ciclul primar, sau cum s-o mai numi. În liceu am dat peste alți ”dascăli” minunați. Profesoara de biologie îmi prorocea că o să înfund pușcăria. De ce? Pentru că aveam părul lung și blugii rupți. Ea a făcut tot posibilul să ajung acolo, însă eu m-am ambiționat să intru la medicină. Iar apoi m-am abținut să nu o bat când am auzit că se lauda că datorită ei am ajuns eu la medicină. Datorită ei am învățat pe de rost manualul de Genetică, pentru că voia să nu mă lase să dau bacul și mă asculta non-stop, poate poate mă umple de doi. Mai am povești. O altă poveste este despre minunatul profesor de latină. Pot spune că iubeam latina dinainte să ajung să o învăț la școală. În prima oră de latină aveam deja căteva cunoștințe despre acea limbă și mari speranțe. După o săptămână aveam un doi. Profesorul nu suporta băieții. I se spunea Attila. Fetele copiau de la mine atunci când dădeam lucrări de control. Eu primeam doi iar ele zece cu felicitări.
Nu toți profesorii sunt așa. Unii dintre ei sunt adevărații dascăli. Sunt aceia care îți oblojesc rănile. Care știu că tu ești un suflet în plină afirmare și care nu încearcă să-ți frângă avântul, ci doar îți canalizează energia.
Doar că din păcate noi suntem produsul acelui amestec de bine și rău. Mă gândesc că dacă ar exista mai puțin rău în acest amestec,ar ieși de pe bâncile școlii mai mulți oameni echilibrați. Am văzut în liceu destule spirite frânte, am văzut și câștigători. Am avut un coleg de liceu care fusese exmatriculat de la 2 licee pentru că nu era respectuos, iar el a dat peste cap o întreagă catedră de română atunci când a comentat genial la un concurs național un text foarte greu. Era primul dintre mulți, și aici vorbim despre critici, care a avut acea viziune. Iar alții îl exmatriculau pentru că el cânta în veceu muzică de operă. Nesimțitul dracu!
Am zis!