Spuneam acum ceva vreme că sunt chestii de care aflu întâmplator și încep să mă bântuie. Așa s-a întâmplat și cu o știre pe care am citit-o acum ceva vreme și care nu se lasa deloc arhivată. Tot revine în prim plan, în planul meu mental, of course my horse :). Iar vioara asta stricată tot scârtâie de ceva vreme. Este vorba de ”Marea pata de gunoi din Oceanul Pacific”. Știți Pacificul, e ăla despre care tot cântam noi când eram mici: ”Din oceanul Pacific A iesit un peste mic. Si pe coada lui scria Iesi afara dum-nea-ta!”.
OK. Acum l-am localizat toți fără probleme. Cu Pacificul în minte, să ne imaginăm o suprafață de două ori mai mare decât țărișoara noastră și să o umplem de gunoaie (cei care nu își pot imagina draga noastră țară plină de gunoaie, să-si imagineze o suprafață aproape cat suprafața Texas-ul).
OAU!!! Imens nu? ESTE. Este atât de mare, că eu nu mă mai pot desprinde de ea. Nu îmi vine să cred că se poate ajunge la așa ceva. Tone și tone de gunoi plutitor infectează apele odată curate. Unii ar spune că avem noroc că ele sunt strânse în același loc datorită curentului subtropical al Pacificului de Nord care formează o spirală ce atrage în centrul ei aceste mizerii. Halal noroc! De acest ”noroc” au fost afectate viețuitoarele care nu deosebesc micile particule de plastic, descompuse în mici bucățele datorită acțiunii valurilor. Ele ingerează cu încredere aceste bucățele fiind convinse că și-au asigurat o masă copioasă. Iar atunci când mor, pentru că numai noi oamenii reușim să ne hrănim cu plastic și să nu murim, (cred că toți stim despre ce vorbesc aici) nu cred că fredonează niciuna dintre ele ”life in plastic is fantastic”
Tragic este că pentru această mega poluare, pentru că aici vorbim despre sute de milioane de tone de gunoi, nu există încă nicio soluție.
Chiar acum, înainte de închiderea ediției, am aflat că o pată similară se întinde și în Atlantic.