Tag: neolitic

A fost și Z.P.D. ediția a X-a

De ce Z.P.D.? Ce este Z.P.D.? NU este o formație de muzică Pop-Rock sau Hip-Hop, este doar o deschidere a unor porți. Porți virtuale ce ne invită să pășim măcar pentru câteva ore în apoi în trecut. Bunul meu prieten Tara, pe numele lui oficial Cătălin Lazăr, păzitorul porților dar și șef peste tarlaua neolitică a organizat ieri o nouă ediție a porților deschise la șantierul arheologic Sultana – Malu Rosu, situat la 14 km de Comuna Mânăstirea, jud. Călărași.

De cînd îl stiu, a fost interesat pe lîngă partea pură de arheologie și de partea de sociologie. Pe vremurile acelea oamenii se uitau cam strâmb la el, însă acum s-au cam schimbat treburile. Așa că, de vreo trei ani se tot chinuie să descopere măcar frânturi ale societății umane de prin mileniile VI-IV î. Iar pentru că omul e profesionist, a lansat un proiect îndrăzneț, Arhitectură & Arheologie Experimentală, intrat deja în cel de-al treilea an al lui. Bine, nu a făcut singur toate astea, a fost ajutat de diverse instituții pe care cred că o să le găsiți în comunicatul de presă. Despre începutul experimentului v-am mai povestit eu in Visa românul neolitic la o casă pe pământ … Atunci și-au construit casă. Acum că aveau casă s-au apucat să o și utileze. Voluntarii noștrii neolitici s-au apucat să prelucreze materii prime specifice perioadei respective. Adică tot ce aveau ei la îndemână, cum ar fi: lemn, os, corn, silex, piatră, lut, piele etc. Din mâinile lor au ieșit unelte, arme, piese de podoabă și accesorii vestimentare. La acest experiment a participat un alt bun prieten de-al meu, Florin Rădulescu, mare meșter. (Salutare maestre!!!) Da, știu, au participat și alții, dar eu nu îi cunosc. Dacă or să citească, îi rog să se treacă în
comentarii iar eu o să-i adaug în material. Buun! După ce făcură instrumentele, omuleții noștrii le-au și testat ca să vadă dacă sunt eficiente sau nu. Și fuseră. URAAA!!!

Să revenim la oițele noastre … că parcă vorbeam despre Z.P.D. Da, așa e. Cei care au ajuns acolo au reușit să vadă cam tot din ceea ce am povestit aici. Cei care nu au reușit să ajungă, să se uite la poze și așa poate că la anul or să vrea să le vadă pe viu. Mai ales că până la anul or să mai apară și alte rezultate, pentru că proiectul nu s-a încheiat. Iar pentru că, dacă vrei cu adevărat poți, o să vă spun că o tânără entuziastă a reusit să ajungă la Z.P.D. cu autostopul. Deci se poate! Unde există pasiune există și putiință, plus o poveste frumoasă.

La bună vedere!

P.S. Echipa de implementare a proiectului este rezultatul unui parteneriat între Muzeul Naţional de Istorie a României, Asociaţia Română de Arheologie, Primăria Comunei Mânăstirea (jud. Călăraşi), Muzeul Dunării de Jos Călărași şi Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional Călăraşi, cu sprijinul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu” Bucureşti.

Duios istoria trecea!!!

În liceu aveam un profesor care atunci cand ne livra informații importante ne zicea să luăm cu pâine, ca să intre mai ușor. Așa zic și eu astăzi, înainte de a mă apuca cu ambele mâini de monitor. De ce zic asta, pentru că vreau să facem un pic de ~~isterie~~ istorie. De fapt, acesta este doar un preambul la ceea ce o să vă las spre ascultare/vizionare (plăcută).

Să purcedem spre începuturi. În perioada interbelică, Vasile Pârvan întemeiază școala română de arheologie. Acesta lansează un mare program de cercetări sistematice, iar sub îndrumarea sa, în 1923, prof. Ion Andrieşescu începe cercetările de teren și săpăturile științifice la Sultana, o așezare de tip tell așezată pe malul înalt al Mostiștei. Deoarece prof. Andrieşescu era interesat cel mai mult de perioada clasică (antichitate), acesta a trecut un pic mai rapid peste descoperirile neolitice. În 1924, la numai un an de la descoperirea prof. Andrieşescu, prof. Vladimir Dumitrescu, asistentul Muzeului Național de Antichități, pune la dispoziția comunității științifice prima colecție de materiale specifice unei civilizaţii din ultima jumătate a mileniului V, îChr și o numește Gumelnița. Descoperirile dânsului au fost făcute la numai câţiva kilometri de situl de la Sultana, în măgura Gumelniței din apropierea orașului Oltenița. Așa s-a pierdut șansa Sultanei de a intra în manualele de școală. Dar nu-i bai, e bine și așa. Noi să știm ce e cu această cultură și să nu ne facem griji despre nume.

Și acum să vă explic. Astăzi vă invit să urmăriți o emisiune dealizată de dl. Alexandru Mironov, avându-l ca invitat pe dr. Cătălin Lazar, un arheolog pasionat de neolitic. Eu il consider un guru al neoliticului românesc. Sapă de o grămadă de ani în situl arheologic Sultana – Malu Roșu (jud. Călărași) pentru că în opinia dânsului așezarea eneolitică de la Sultana Malu – Roșu ocupă un rol important pentru eneolitic. Chiar dacă factorii subiectivi explicați mai sus au pus un pic în umbră acest sit, aceasă așezare este una dintre cele mai spectaculoasă din cadrul complexului cultural Gumelniţa – Karanovo VI– Kodjadermen. Despre cercetările și studiile d-lui lazăr am mai povestit și cu alte ocazii în ”Visa românul neolitic la o casă pe pământ …” și în ”Cu Scorsi si Tara prin neolitic” . Eu le consider la fel de interesante ca și ăsta. Dacă nu le-ați citit până acum, nu e timpul trecut. Merită!

Emisiunea Stiinta si spiritualitate, realizata de catre dl. Alexandru Mironov, invitat pe dl. dr. Catalin Lazar, muzeograf – arheolog și președintele Asociației Române de Arheologie.

Secretul epavei !!!

Doamnelor şi domnilor, bădişori şi bădişoare, am plăcerea să vă anunţ că am reuşit. 🙂 Am reuşit să particip la un eveniment considerat de mine, EXTRAORDINAR!!! Un eveniment ieşit din comună. Din comuna primitivă, normal, că eu cică sunt de la oraş! În timp ce tobele bat în ritm, eu o să anunţ marea mea reuşită!

Am participat în calitate de observator la o descoperire interesantă pentru unii şi extraordinară pentru mine, asta pentru că nu am mai participat până acum la aşa ceva.

Să încep cu începutul. În weekend, l-am însoţit la Coslogeni pe Florin Rădulescu, ofichial la Cultură şi Patrimoniu. El mergea cu treabă, pentru a verifica un sit arheologic, iar eu m-am lipit ca marca pe plic. Că de, mă consider pasionat (nu pasional:) ) de istorie şi alte vechituri, inclusiv bolovani. Pentru mine era o ocazie nemaipomenită de a-mi condimenta weekendul cu ceva cultură şi poate o relatare scurtă de la faţa locului. Cine ar fi rezistat la aşa ofertă? Mai ales că denumirea zonei în care mergeam era Crucea de leac. Cine ar rezista la aşa ispită?

Zis şi făcut. Dimineaţa eram echipat ”de scandal”, cum ar zice taică-miu. Adică echipamentul de pescuit pentru condiţii vitrege. O preaminunată şubă muncitorească dar călduroasă, polar, blugi de tăvăleală şi cizmele mele de lăptar :). De ce de lăptar, pentru că la magazinele de vânătoare şi pescuit nu se găseau într-o vreme decât cizme de la mărimea 45 în sus. Zici că te duceai să calci peştii, nu să-i pescuieşti cu undiţa. Nu eram eu cel mai chipeş astfel îmbrăcat, dar eram pregătit de tăvăleală şi aventură. Şi ferit de gura nevestii. Poate ştiţi şi voi povestea ţoalelor frumoase de oraş tăvălite prin coclauri. 🙂

Eei… Şi-am plecat şi am ajuns. La sit. El stătea frumos pe malul apei, parţial înfipt în nămol şi denumit generic fântână. Pe limba noastră, groapă de gunoi neolitică. Interesantă şi nu prea. Mai ales că prin ea mai găseai şi sticle de cheag sau peşti bibelou din sticlă. Ne – neolitică dar comunistă.

Şi aici intervine ochiul de mare maestru al lui Florin. Cum dădea el cu aparatul foto în cioburi şi peste ape, a surprins ceva interesant în obiectiv. O ţâră mai jos de obiectivul nostru. O insulă cam simetrică ieşită din Borcea. Probabil că ştiţi că braţul Borcea a ajuns ceva jalnic. Un fir de apă care se chinuie să sară peste mări şi oceane de nisip. Cei de la cotele apelor Dunării anunţau pentru acea zi, minus 122 cm. Ca să vă daţi seama, în mod normal cota este plus 200, dacă nu şi mai mult. Deci, cam vreo trei metri de apă lipseau. Şi vorbim de metri pe verticală.

Buun. Cizme aveam, aparat foto aveam, curiozitate slavă Domnului. Aşa că ne-am luat la revedere de la groapa noastră de gunoi şi am încercat marea cu degetul. Adică Borcea cu piciorul. Şi… VICTORIE. Am reuşit să ajungem pe insuliţă. Acolo eu am rămas fără cuvinte. Sunt nepot de marinar şi am mai văzut la viaţa mea ambarcaţiuni de lemn. Ba chiar am ajutat la construirea unora (lotci de Turtucaia pe numele lor)

Insula noastră era de fapt un OBN, adică Obiect Plutitor Neidentificat. Eşuat şi din lemn. Adică direct interesant. Nea obiectul era aşezat paralel cu malul, la vreo douăzeci de metri în apă. La un nivel normal al apei, ar fi fost mult în larg, la cel puţin cincizeci de metri de mal. Toată trebuşoara era îngropată sub depuneri de nisip, mâl şi piatră albă de carieră (posibil lest). Conturul ei se observa discret, resturile de coaste ieşind cam 10 – 20 de centimetri din nisip. Toată epava, cu tot cu depuneri iese în medie 30 de cm deasupra apei. Dacă trag nemţii apa la veceu mai des, gata se acoperă iar de ape.

Împreună cu Florin am făcut ceva măsurători şi ne-a rezultat că dimensiunile drăguţei de epave sunt cam aşa: 23,5 m lungime şi 5 lăţime. Nu am reuşit să ne dăm seama cât de adânc este îngropată pentru a-i stabili pescajul. În schimb am stabilit că distanţa dintre coaste este de aproximativ 40 cm interax. Lemnul pare destul de dur, cel mai probabil stejar, iar bordajul din ceva conifer şi destul de atacat de apă. În interior, pe lângă fiecare bordaj am descoperit câte un sulinar tot din ceva conifer, gros de cam 25 de cm. Am mai descoperit şi alţi doi sulinari în interiorul corpului, fraţi cu primii doi şi aşezaţi cam la 160 cm distanţă de primii.

În amonte am reuşit să zărim sub apă unul dintre capete. Era frumos arcuit către ax şi uşor ridicat şi retezat la capăt. Celălalt capăt nu l-am găsit, probabil fiind rupt şi dus de ape.

Interesant este că în amonte, cam în dreptul capătului, sunt înfipţi în apă perpendicular pe mal, trei ţăruşi la distanţe egale unul de altul. Nu ştiu ce reprezintă, dar nu par a fi lemne aduse de apă. Florin ca şi specialist a denumit epava corp plutitor. Eu vreau să visez şi o văd ba moară pe apă (ship mill) da corabie sau barjă. Am ajuns chiar la barjă romană cu visurile.

Orice ar fi, pentru mine a fost extraordinar. Am atins o epavă, care chiar dacă a ţinut strâns cu dinţii de secret, pe mine m-a făcut un om fericit. Îmi pare rău că poziţia nu prea lasă posibilitatea cercetării mai amănunţite, dar dacă vreodată se va putea, mă înscriu de acum salahor. Trăiesc cu speranţa că poate într-o zi o să şi aflu pe ce am pus piciorul. Poate pe un vas de peste 2000 de ani sau pe un amărât de bac din anii 50 – 60. Oricum ar fi, inedita experienţă nu mi-o poate lua nimeni. Şi nici pozele care sunt superbe. Mai ales ale lui Florin.

Şi ca să nu uit, dacă găsiţi în peregrinările voastre obiecte vechi sau ruine, Priviţi şi Fotografiaţi, NU DISTRUGEŢI!!! Poate mai vor şi alţii să vadă. Istoria ne aparţine tuturor!

P.S. Încerc să fac o colectie de poze pe flikr şi să o adaug aici.

Cu Scorsi si Tara prin neolitic

Acum cateva zile scriam despre experimentul lui Catalin Lazar, doctor in istorie si tatic in neolitic. Emisiunea lui Cristian Roman, Masina Timpului a picat extrem de bine. Ca o completare la scriitura mea. Pun link-ul catre emisiune si va las sa calatoriti impreuna cu Dr. Catalin Lazar si Adrian Nicolae in neolitic, la Sultana intr-un sit arheologic nemaipomenit.

Pe la minutul 18 se vorbeste de experimentul cu casuta de la Sultana – Malu Rosu.Gata, va las in compania lui Scorsi si Tara.

Visa românul neolitic la o casă pe pământ …

Vine iarna, bine-mi pare c-avem timp de istorioare :). Ca să zic așa. Păi nu cu asta v-am amenințat că mă ocup? Cu povestitul. O amică îmi spunea mai deunăzi că aș fi povestaș. Atunci așa să fie!!!

Acum că s-a lasat gerul peste Dobrogea și mi-a cam pierit cheful de plimbări prin coclauri, a venit timpul călătoriilor interioare așa cum bine spunea Mircea Eliade: ”Cea mai prețioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înșine.”

În această primă călătorie am redescoperit un proiect drag mie, Arhitectură & Arheologie Experimentală, realizat de o mână de oameni inimoși, prieteni de nădejde. Chiar dacă eu nu am reușit să particip efectiv, rezultatul și-a adjudecat luat un loc de cinste în suflet.

Să o luăm cu începutul … să fi fost prin vara lui 2010.

Au cercetat ei (arheologii) din vremurile acelea, vestigiie arheologice ale culturii Gumelnița descoperite în situl Sultana – Malu Roșu. Acestea constau din fragmente de pereți cu amprente ale materialelor de construcție, fragmente de pari carbonizați și alte chestii care fac meseria de arheolog interesantă. (au mai cercetat ei și altele, că din neolitic ne-au rămas o grămadă de bunătăți de descoperit si studiat, dar nu își au locul în povestea de astăzi)

Și au ajuns la o concluzie. Dom’le, nu ar fi super să reconstituim o locuință preistorică din neolitic? Să vedem și noi căt de greu era pe atunci să îți faci o casă, câte rude chemai să pună osul la treabă, ce tehnici de construcție foloseau, câte materiale intrau, etc, etc. Și nu în ultimul rând, cât rezista o astfel de casă? (că tot românul neolitic visa la o casă pe pământ 🙂

Păi vere, o astfel de idee nu te lasă să dormi sau să visezi la stele. Ea te cheamă, te cere … Se impune!!! Așa că ce mai tura – vura, s-a lăsat cu un proiect. Acesta a implicat mințile dechise și creatoare ale studenților de la Facultățile de Istorie şi Arhitectură și nu în ultimul rând mâinile lor dibace. Să nu credeți că doar ei au pus mâna, nu … toată lumea a ajutat, inclusiv primăria Mânăstirea cu locul de casă şi lemnul, că acum sunt scumpe vere, nu ca pe vremuri când erau moca.

Și uite așa s-a lăsat cu un experiment științific de toată frumusețea. Rezultatele obținute în urma reconstrucției locuinței din a doua jumătate a mileniului V î.Chr. au fos în măsură să le ofere specialiștilor din domeniu explicații plauzibile privind tehnicile de construcție preistorice. Acestea vor ajuta în procesul de interpretare a descoperirilor arheologice.

În vara asta (în perioada 17 iulie – 15 august 2011) s-au adunat iar și au evaluat gradul de degradare, au facut niscaiva reparații și au făcut o țâră de decoratiuni interioare și exterioare ca să se bucure și casa, nu numai ei. Oamenii și-au pus în cap să studieze până in 2014 casuța și să adune cât mai multe date până atunci. (eu le urez succeuri și spor în ~~munca socialistă~~ continuare)

Și acum am să vă prezint pălmașii ce au trudit pe plantație cu drag și spor. De la stânga la dreapta:

Dr. Cătălin Lazăr (Muzeul Național de Istorie a României), Theodor Ignat (Muzeul Municipiului Bucureşti), Florin Rădulescu (Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional Călăraşi), Sebastian Stan, Alina Filipoiu, Octavian Cazacu, Alexandru Năstase, Irina Ioniţoiu, Cătălin Ivanov, Vincent Babeş (Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu” Bucureşti), Marcian Enache-Poti (Swedish Trade Council).

… și s-a realizat în baza parteneriatului dintre Muzeul Naţional de Istorie a Romaniei, Asociaţia Română de Arheologie, Primăria comunei Mânăstirea jud. Călăraşi (Primar ing. Mocanu Aurel) şi Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional Călăraşi, cu sprijinul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu” Bucureşti.

Uf, gata, că mulți au fost, dar nu era frumos să-i omit dacă tot îi știam.

Responsabili cu pozurile de peste tot au fost Dr. Cătălin Lazăr și Florin Rădulescu și subsemnatul . Desenul nu știu cine l-a facut, dar mi-a plăcut. Daca autorul îmi spune, il trec și pe el, că e frumos (desenul :))