Acum mulți ani, cred că prin ’97 sau ’98 după o noapte de taină la Șhorley (pe vremea când avea mese de tablă prinse în șuruburi de beton:)) am stabilit de comun acord că e necesar și de urgență să mergem la munte, în momentul ăla, fără amânare. Așa că ne-am luat fiecare câte ceva pe noi, nu cine știe ce, și ne-am tirat la gară, direcția Petroșani. Eu eram destul de proaspăt picat în București, însă ei aveau un avans de cel puțin un an înaintea mea așa că am mers pe mâna lor. De știut unde merg, știam, pentru că nu odată am auzit despre Cabana Hidromin și al ei cabanier de pomină, Nea Liviu. Ajunși în Petroșani ne-am înghesuit toți într-un fel de microbuz și am mers până la Cabana Rusu de unde se lua telescaunul până sus, sub Parângul mic. Sus, prima cabană pe care am văzut-o a fost Căsuța din Povești, o altă cabană în care mi-am pierdut apoi multe nopți de pomină, însă acum mergeam undeva lângă ea, la o cabană micuță, cabana Hidromin. În prag ne aștepta Nea Liviu, un om masiv, mustăcios și parcă un pic furios. Dar nu, nu era așa, s-a dovedit că era doar o părere. Era ceea ce putem spune că ar trebui să fie toți cabanierii, de fapt, nu, toți oamenii, un om cu un suflet mare, mare. Era omul care dacă se umplea cabana, ne dădea și camera lui, el dormind pe o bancă în sala de mese, era omul care se copilărea cu noi, care ne învăța despre cum să respectăm muntele, cum să-l iubim, cum să avem grijă de el.
Acolo am învățat că dacă natura poate să-ți ofere ceva gratis, tu nu trebuie să te calicești și să ceri ceva în schimb. Celebrul ceai de” mătură” și acum îl mai simt în nări. Era de fapt un rug imens de zmeură, pus la uscat în bucătărie. Cine intra, la îndemnul lui Nea Liviu își lua o cană, o umplea cu apă care clocotea mereu pe sobă, și rupea o mână de frunze din mătură și și-o arunca în cană. Zahărul era și el gratis, lăsat la cabană de turiști. Mâncarea era din traistă, însă toată se împărțea cu cei de acolo, pentru că la Nea Liviu toți eram frați și surori. La Hidromin nu era loc de supărare sau de șmecherie. Acolo am cunoscut câțiva cavaleri ai aerului, Tomiță (Toma Coconea), Cioby, Iepuraș, George Coteţ și mulți, mulți alți prieteni.
Poveștile, ei, poveștile erau ceva de pomină. Au fost multe, au fost frumoase și ne-au umplut inimile. O să las mai jos vreo două povești scrise chiar de el, povestite în stilul lui unic.
Nu pot spune că mi-a știut vreodată numele, însă nici nu era asta cel mai important lucru. Pot spune sigur că mi-a sădit în suflet o mare pasiune, acea a hălăduielilor prin munți.
Drum bun, om bun. Zboară așa cum îți place ție mai mult.
Povești puse pe hârtie de Nea Liviu:
http://pilotmagazin.ro/2010/12/primul-sindicat-al-fracturatilor-cu-parapanta-la-petrosani/
http://pilotmagazin.ro/2010/12/intamplari-parapantistice-cum-era-tomy-coconea-sa-piarda-eclipsa-din-99/
