Frecventez destul de des biblioteca locală a urbei noastre prăfuite. Însă, de fiecare dată când intru acolo mă încearcă un fior. Redevin copil. Copil ce se încântă atunci când vede rafturi pline de mistere. Am zis mistere pentru că pe fiecare raft prăfuit stau aliniate, copertă lăngă copertă, povești. Povești mai mici, povești mai mari, unele știute și uitate, altele auzite dar necitite și mai ales multe, multe necunoscute. Plăcerea redescoperirii vreunei cărți ce ți-a bântuit adolescența sau studenția este incredibilă. Este ca și cum te-ai revedea cu un prieten pierdut. Te-nclini în fața lui și-l saluți parcă timid. ”Tu ești?” ”Îți mulțumesc prietene că m-ai luminat … ”
Câteodată îmi vine să mă așez acolo pe jos și să mă înconjur de cărți. Să ridic ziduri în jurul meu și să rezist astfel asaltului cotidianului. Cu o bună organizare poți rezista precum strămoșii noștrii asediilor barbarilor.
Oricât de mult ar evolua tehnica, ea nu îmi poate înlocui plăcerea răsfoitului. E imposibil să răsfoiești pe tabletă sau pe calculator o carte. Legătuta dintre tine și autor parcă se rupe, parcă te privește dintr-un acvariu. Așa că eu mă reîntorc mereu la bibliotecă, rămânînd adoratorul ei.
Mă-nclin!!!
