De foarte multă vreme vreau să vă povestesc despre așezările rupestre din munții Buzăului, răspândite între satele Nucu și Aluniș. Subiectul este frumos, dar cam greu de abordat si povestit în așa fel încât să atingă potențialul locurilor de acolo care sunt ”magice”. O să încerc să o fac cu puterile mele. Sper să vă placă.
Acum mulți ani, răsfoind o fițuică ordinară cu mistere, am găsit un articolaș micuț care menționa acele locuri. Cartea în sine era o porcărie, însă și-a făcut datoria. Mi-a atras atenția, iar eu mereu am vânat astfel de locuri. Trebuia să ajung neapărat la ele, iar statul român îmi oferea și oportunitatea. 1 Mai muncitoresc :). Pe atunci nea goagăl era mic, iar paginile în limba română puține. Dar, printre puținele informații am găsit numărul de telefon al unei pensiuni din Comuna Colți, cea mai apropiată de obiectivul vizat. Mi-am întrebat câțiva pretini dacă ar fi dispuși să participe la o mini aventură și am primit aviz pozitiv. Drept pentru care am sunat la pensiune și am rezervat câteva camere.
Eeee … cum le așează Dumnezeu drăguțul pe toate. În comuna Colți am descoperit muzeul chihlimbarului, celebra ambră din Jurassic Park (da, sunt fascinat de idee și mai ales de dinozauri). Colecția de chihlimbar era la vremea aceea unică în Romania (probabil că la fel este și acum) și era găzduită într-o clădire construită în stilul unei case tărănești cu trei nivele. Și cine era custodele muzeului? Tocmai gazda noastră, doamna prof. Viorica Nica. Eram în culmea fericirii. După ce am vizitat muzeul, ne-am interesat de un traseu spre așezările rupestre, iar dânsa ne-a recomandat un ghid. Ghidul era soțul doamnei, Dumitru Nica, profesor de istorie și pasionat de fenomenul așezărilor rupestre. Un om care și-a dedicat viața cercetării acestor vestigii. Poveștile lui vin din suflet și fac timpul să dispară.
A doua zi, ne-a trezit cu noaptea-n cap și am purces la drum. Așezările sunt multe, peste 20 și sunt răspândite în toată zona. Nu era timp de leneveală. Cea mai veche este grota Fundul Peșterii și prima la care am ajuns.
Domnul Nica ne-a arătat inscripțiile de pe pereți. O parte dintre inscripții erau într-un alfabet vechi, necunoscut. Probabil ceva local, sau poate într-o scriere pierdută în timp. Însă, vedetele erau pumnalele de tip ”akinakes”, pumnale scurte scitice specifice hallstatt-ului târziu (sec VI – IV î.Hr) ce apăreau palide din umbră cand luminam cu lanternele pereții. Se mai puteau observa cruci latine și bizantine din Evul mediu și inscripții în alfabetul chirilic cu nume de persoane. Peștera fusese locuită în diferite perioade de timp și în mod sigur de cel puțin un călugăr.
De aici, am plecat spre altă minunăție. Peștera lui Dionisie Torcătorul. Dacă nu știi locurile nu îl găsești. Într-un 
vârf de stâncă, departe de ochii curiosilor se vede o intrare mititică. (atât de mică încât am reusțit să intru cu greu. Împins :)) Schitul este săpat în stâncă la aproximativ patru metri față de sol, iar accesul se face doar pe o scară din lemn fixată în locașuri săpate anume. Încăperea micuță a fost dăltuită cu un târnăcop mic, numit ghionoaie și folosit în special în minerit de către Dionisie sihastrul. Își câștiga existența torcând lână, așa căpătându-și numele de ”torcătorul”. În această micuță chilie a răbdat și s-a rugat timp de 30 de ani. Sub scara de acces, pe peretele stâncii sunt incizate figuri umane formate din doua ovale, modul de execuție semănând cu cel preistoric.
Am plecat copleșiți de la chilia lui Dionisie torcătorul, iar ghidul nostru ne-a îndrumat pașii spre Peștera (bisericuța) lui Iosif. Dăltuită în piatră, aceasta a jucat un rol important în viața monahală din zona Buzăului. La o cercetaare mai atentă se observă că încăperea a fost inițial mult mai mică, 
probabil fiind folosită ca și locuința de către un sihastru, iar apoi mărită pentru a servi ca lăcaș de cult. Deasupra ușii și a ferestrei au fost săpate șanțuri ce amintesc de arta gotică, șanțuri ce au rolul de a drena apa scursă de pe stâncă și astfel de a proteja sihăstria de infiltrații. În ultima etapă i-a fost adăugat un pridvor din lemn. Acesta nu s-a păstrat, dar se pot observa cu ușurință adânciturile săpate pentru grinzi și acoperiș. Tencuiala din interior este similară cu cea din chilia lui Dionisie torcătorul, acesta putând fi un indiciu de contemporaneitate cu aceasta. La exterior sunt incizate reprezentări cuneiforme și un desen ce seamănă cu un pește. Simbolul paleocreștin ne duce cu gândul la primii creștini ce s-au retras în munți datorită persecuțiilor prin secolele IV-V. Însă, construcția este datată cu siguranță în secolul al XIII-lea.
Eiiii. De aici am purces spre ultimul nostru obiectiv. Ar mai fi fost multe de văzut, dar timpul nu ne-a permis mai mult. Așa că am luat drumul unei potecuțe și am ajuns la capătul periplului nostru. Sihăstria Aluniș. Aici practic este un complex format dintr-o bisericuță, pe lângă care au fost săpate locuri de închinăciune pe mai multe niveluri. La câțiva metri de bisericuță se află o chilie cu două încăperi, în care locuia probabil preotul ce slujea la această biserică. Partea cea mai frumoasă este că bisericuța este ”funcțională”, adică se mai slujește încă în ea. Naosul și altarul sunt săpate în stâncă, iar pridvorul este exterior, din lemn. În firide se mai pot observa inscripții chirilice cu datările 1548, 1736, 1745 și 1777. Icoanele sunt pictate pe bucăți de tablă. Din câte am înțeles, în acest fel pictura rezistă mult mai bine la umezeala din bisericuță, dar nu bag mâna în foc pentru veridicitatea informației. Deasupra complexului, pe culme, este dăltuit un altar precreștin, posibil dacic, la care se ajunge urcând câteva trepte săpate în piatră.
Locurile sunt magice, și când spun magice mă refer la frumusețea lor primitivă, pline de istorie, de mistere. Unii îi spun ”Țara Luanei” și deapănă tot felul de legende. Cert este că locul a atras sihaștrii veniți în căutarea liniștii atât de necesare ascezei.
Multe mai sunt de povestit. O parte le-am uitat. Altele nu le-am aflat. Dacă vreți să vedeți ceva frumos, recomand cu căldură aceste locuri. Eu mi-am propus să mă întorc acolo pentru a vizita și celelalte locuri.
Uf!!! Că mult a fost de spus. Sper să nu vă fi plictisit, dar merita spusa povestea acestor locuri. Și pe cuvântul meu că am spus pe scurt 🙂
Unii dintre noi încă ne mai întrebăm ce se întâmplă, de ce nu mai suntem apropiați unii cu ceilalți, de ce nu ne mai simțim uniți ca şi popor, de ce nu mai avem nimic care să ne reprezinte, înafară poate de blazare și nepăsare.
