De peste o lună mi-am pus pana după ureche și blogul înapoi în raft. Nu l-am pus pentru uitare ci pentru scurtă păstrare. Iar pentru că prea multă odihnă strică, azi am hotărât că e momentul să-l scot din raft, să scutur bruma de praf ce se asezase la repezeală pe el și să vă aduc aminte de ceva. De ceva bun. Amintirile le rezerv pentru cei care au deschis televizorul pe vremea lui Bălănel și Miaunel, prezenți în viața noastră doar câte 5- 10 minute pe zi.

Mirosul acela de pâmănt, amestecat cu ceva răcoritor al roșiilor naturale ce se simțea atunci când împușcatul ne scotea din școli și ne trimitea să muncim pe brânci prin diverse CAP-uri sau IAS-uri, așa ca să nu ne priască vacanța, care oricum din mare se făcea mică datorită infernalelor defilări. Îmi aduc foarte bine aminte cum urlau niste idioti semi-analfabeți la noi și ne îndemnau să muncim mai cu spor, că țara are nevoie de mâncare. Avea pe dracu.

Dar nu despre asta e vorba, idioți au fost și or să mai fie.

Îmi aduc foarte bine aminte de momentele de pauză, când, frânt de oboseală și cu o mare sete în mine apucam direct din grămadă câte o roșie, o ștergeam de tricou și mușcam din ea. Fără sare, fără nimic. În momentul ăla tot rahatul propagandist mi se ștergea din minte. Idioții, umilința, tăieturile din palme, murdăria de pe haine și de pe față. Nu mai rămânea decât gustul acela tare, al pământului care a pompat o vară întreagă viață în acea roșie. Viața merita trăită.

Ca să nu mă mai lungesc atât, acel miros l-am re-experimentat acum două zile în grădina unui prieten, harnic grădinar amator în puținul timp liber,Vio Ghiță. Mirosul roșiilor naturale, neaditivate plutea peste grădină. Poate din cauză că erau proaspăt udate. La plecare, pentru că am fost cuminți am primit cadou într-o sacoșică câteva exemplare. Unele dintr-un soi portocaliu și altele roz. Nu semănau cu cele de pe tarabe., însă arătau mult mai apetisant.

Nu m-am purtat la fel de spartan ca în copilărie. Nu am mușcat acolo din madam tomata. Am facut-o acasă împreună cu nevasta personală. Iar gustul, gustul, m-a împins înapoi în timp. Pe acolo pe la chichițele de care vorbea Marcelică Proust. Nu caut timpul trecut, însă sunt uimit că am mai putut simți încă odată gustul copilăriei.

Mulțumesc grădinare iscusit.

P.S. (doar pentru cei ce s-au născut sub semnul steagului găurit). Da, roșiile au gust, iar gustul lor nu este unul similar cu cel al cartonului 🙂