Daca prea tarziu nu este nici in ceasul al unsprezecelea, atunci cand este prea tarziu? Probabi ca dupa. Dupa tot ce este. Dupa “a fost”. Dar a fost nu mai intereseaza pe nimeni. Nici macar pe istorici. Ei sunt obsedati de aflarea unui „a fost” masluit dar spectaculos. Ce e curat nu-i intereseaza, e prea banal, prea plat. Istoria nu trebuie sa fie banala. Atunci de cei mici, de acei multi nimeni, cine se intereseaza? NIMENI!. Adica semenii lor, egalii lor, cei care inca nu stiu ca sunt nimeni. Vor muri fericiti pentru ca n-au aflat-o. Cei care afla, se zbat cu putere sa iasa din marele Nimeni. Dar oare pestele nu se zbate si el pe uscat? Zvacnirea lui oare cu ce seamana? A moarte sau a viata? Foamea de viata este mai puternica decat tot. Ea ne inghite si apoi ne scuipa dezgustata! Suntem amari. Mai amari decat ea. Cand ne nastem, primul lucru pe care-l invatam este foamea. Si ne ramane adanc infipta in memorie. Urla in noi. Musca din noi. Daca nu ii dai ce trebuie te mistuie, te aduce inapoi la stadiul de primitiv. De fiara. Deci, cine te invata sa urasit? Foamea! Toata viata asta faci. Te spetesti pentru a-ti hrani fiara. Si inveti sa urasti.
Cand crezi ca esti satul, iti vine alta pofta. Sa iubesti. Iubesti atata timp cat totul e in regula. Cat ai matul gros. Nu-ti sta mintea la altceva. E timpul odihnei. Esti satul, te-ai potolit. Nu te mai macina nicio grija. “La vie en rose”.
In jurul acestor doua nevoi se invarte totul. Insa, saraca iubire este mult prea mica, prea firava, ca sa-i faca fata urii. Niciodata nu-i rezista. EROS si THANATOS. Marele frate Thanatos intotdeauna si-a ucis sora.
Vrei sa iubesti? Atunci trebuie sa devii ascet, sa-ti doresti foarte putin, aproape nimic. Ea singura trebuie sa-ti ajunga. Sa te sature. Altfel, foamea te ia in marele carusel numit viata si iar te ameteste. Si devii pestele. Si devii MOARTE.
Atunci va suna ultima bataie din ceasul al doisprezecelea.
Si atunci “a fost” doar nimeni. Si restul e Nimic.