Aseară am fost lovit în moalele capului. Nu de hoți, nici de nevastă, ci de teatru. De fapt, nu de teatru, ci de actori. De tinerii actori (boboci) ai trupei de teatru TREPTE. Nimic nu m-a avertizat de ceea ce avea să urmeze, chiar dacă afișul avertiza că o să asistăm la premiera atelierului teatral ActorEști.
Poate că piesa s-a numit oficial ActorEști, însă eu am numit-o Emoţia visurilor. De fapt, asta am simțit timp de aproape două ore. Emoții, visuri, aripi întinse către necunoscut și multă dorință de mai mult. Senzația mea a fost că de la început mi-au golit sufletul de tot ce aveam acolo, amalgamul de bune sau rele, și mi-au umplut încet, încet sufletul de emoție. Pentru asta, sufletul mi s-a bucurat până la lacrimi.
A fost fascinant, a fost bine. A fost strigătul din sală a copilului care nu a mai suportat să audă întrebările obsedante din spatele măștilor atunci când se întrebau retoric” cine suntem?” -” SUNTEȚI OAMENI!!!!”. Câtă dreptate avea acel copil de grădiniță. În spatele măștilor suntem oameni. Doar oameni care poate că datorită debusolării și-au pierdut ținta și care poate strigă în gând” Cine sunt eu, cine mai sunt eu?”
Tot ei m-au învățat că da, ”În cercăm. Încercăm să progresăm cu fiecare repetiție, cu fiecare piesă. (…) Uneori reuşim, alteori… repetăm până când reușim!” Nu asta facem noi oare în fiecare zi? Nu încercăm să progresăm pe această scenă deschisă numită viață? Câți dintre noi încă se mai cramponează în repetare? Câți mai speră în reușită? De ce? Când?
Ei mi-au arătat că se merită să continui să visezi, să speri și să încerci, să ÎNCERCI!
Îți mulțumesc mult Ștefan Nițu pentru acest spectacol și vă mulțumesc vouă tuturor celor de pe scenă care ați demonstrat că da, se poate!
las și niște poze aici
