Tag: Dobrogea

Băiet fiind, coclauri cutreieram …

Boaba_la_sacrificiuZdrăveite camarazi de arme! De ce vă zic vorbe bulgărești? Păi așa, pentru că tocmai m-am intors de câteva zile dintr-o călatorie inițiatică, cum ne-a plăcut să o numim noi cei patru pionieri ai sudului sălbatic și Jeni. De întors ne-am întors toți, mai ales că la început de drum am sacrificat zeilor pentru siguranța călătoriei o pereche de blugi. Blugii erau ai lui Boabă, iar sacrificiul a fost bine primit (de el) 🙂 în condițiile în care la final a primit partea de sus a lor sub formă de pantaloni scurți, zeii păstrînd doar cracii :).

Vorbesc de sacrificiu, de călătorie inițiatică … dar poate că ar trebui să vorbesc și despre idee, pentru că totul a pornit de la o idee. Sau de fapt două. Prima idee a avut-o statul nostru bun și drept care ne-a oferit pe tavă ziua de luni sub formă de sărbătoare religioasă națională de nemuncă. Pornind de la ea ne-a venit ce-a de-a doua idee ce se tot balamucea prin capul lui Bob de ceva vreme, și anume să ne intoarcem la origini. În traducere liberă și apoi pusă în practică ea a sunat simplu: Avem trei zile la dispoziție să bântuim de nebuni prin coclauri în căutarea peșterilor tracice și a cultului lui Zamolxe, aflate la sud de Dunăre, la precinii bulgari. Așa că am bătut palma și sâmbătă dimineață am pornit cu cățel și purcel la drum. Trecurăm podul și le făcurâm cu mâna celor ce plecau spre preacunoscutele stațiuni bulgărești ce-i subțiază de bani pe conaționalii nostrii și fugirăm Basarbovo_1Basarbovo_2o țâră să vedem Manastirea rupestra de langa Basarbovo, mai ales că am aflat că a rămas singura manastire rupestra din Bulgaria in care se slujeste. Dovada că încă se slujește am primit-o pe loc, asistând la un botez live. Făcurăm poze, puparăm icoane (sau nu 🙂 ) și pe cai, 1,6 în V.

 

Tutrakan-(Turtucaia)_1Tutrakan-(Turtucaia)_TransmariskaUrmătoarea oprire, Turtucaia după cum îi zicea mamaia sau Tutrakan conform plăcuței de la intrare. De aici, inima se făcu cât un purice, pentru că sub picioare călcam pământul peste care au călcat și bunicii mei. Am pus pas după pas și ne-am trezit pe malul Dunării, în port. Acolo ne aștepta mândru fortul Transmariska clădit de romani prin secolul I. Stând și citind mi-am dat seama de ce bunica mea a refuzat să-și schimbe numele după ce a fost deportată de aici din Marițica în Maria. Dar să trecem și peste asta …

Hei, și de acum încolo a început aventura. După ce am trecut de Silistra am intrat în Valea sacră a lui Zamolxis. Este numită așa datorită multitudinii de peșteri situate pe valea râului secat (Suha Reka) Taban. Râul și-a făcut datoria și a tâiat adânc în calcar printre dealuri formând acest canion superb iar apoi s-a retras liniștit pe la sfârșitul secolului XVIII. La așa frumusețe săpată în piatră era și normal ca triburile de traci să fie atrase de ele și să le includă în religia lor transformându-le în sanctuare. Aceste formațiuni sunt unice în Dobrogea.  Din cele pesteri_tracice_1 pesteri_tracice_2 pesteri_tracice_3 pesteri_tracice_4 pesteri_tracice_5 pesteri_tracice_8cinci temple răspândite pe vale noi am reușit să vizităm trei dintre ele. Am intrat prin Voynovo și am campat temporar în fața primului sanctuar și am cinstit in fața lui ceva roșioare cu brânză plus nește alte nimicuri pe bază de carne. Încă odată zeii au fost mulțumiți și cu burțile puse la cale am urcat pe scările cam metalice puse la dispoziția turiștilor de mai marii Silistrei și am purces la vizitare. Ce să spun, vorbele sunt prea sărace ca să descrie peisagiul. Am să las multe pozuri spre delectare.

pesteri_tracice_6pesteri_tracice_7De acolo ne-am continuat drumul prin hățișuri încercând să ajungem direct la cel mai mare dintre temple, „Badjaliyata”, dar nu fu să fie. Pădurea fuse mai puternică decât noi. Așa că am întors caii și am luat-o la galop spre drum făcând un mic ocol până în Strelkovo. Aici, alte minuni. Dacă celelalte pareau mari, ăsta era bunicul lor. Cele două caverne străjuiau mândre peste vale. Peisajul parea mai blând ca în Voynovo, însă te îmbia să mai rămâi ceva vreme pe acolo. Din păcate noi nu am rămas pentru că se pare că nu putem rezista prea mult timp fără apă, sau cei care nu sunt șoferi, fără bere.

De acum încolo am pus cap compas spre Kamen Bryag, destinația noastră costieră. Acolo, un alt peisaj parcă desprins din cărțile cu pirați. Faleza înaltă era și ea bortelită de peșteri ce ofereau adăpost în vreme de restriște Kamen_Bryag_1 Kamen_Bryag_2 Kamen_Bryag_3sau … ceva romanțios acum când nu ne mai atacă nimeni. Interesant era că în buza falezei era o captare de gaze naturale frumos amenajată rustic. Eeeei, acolo era locul de taină, unde la un vin roze am finalizat planurile pentru ultima parte a călătoriei spre absolut, Rezervatia nationala arheologica Yailata.

Farul_din_SablaA doua zi, vremea a ținut cu noi, și ne-a lasat să ne continuăm periplul prin glod. Până să intrăm în rezervație am făcut un mic ocol în Shabla ca să facem pe paznicii farului și în acelaști timp să ne facem rost de ceva ”leușteni” necesari vizitării rezervației. Am decolat, dar via Tyulenovo unde iar ne-am zgâit la neste super pereți și unde am adunat pentru nebunia mea ceva pietricele.

De aici, gata, direct la Yailata pregătiți să admirăm orașul format din 101 peșteri, folosite prin secolul V î.Hr. La început ne băgarăm și prin câteva necropole de prin secolul al III-IV scobite în roci. După care, am pornit în za_vulpea_din_Yailata scaldatoarea_din_Yailata Yailata_1căutarea bastionului roman ridicat la sfârşitul secolului V. Până să ajungem la el, ne-am întâlnit cu o coană vulpe ce ne-a sfătuit să coborâm până la mare într-un golf liniștit și să ne răcorim o țâră într-o apă de vis. Dacă voiai, puteai să scufunzi o carte și să citești linistit din ea, așa era de clară apa.

Fortul_din_Yailataapus_in_YailataBuun, după baie găsirăm și cetățuia. Resturile unor turnuri ne așteptau cuminți cu înscripții explicative scrise în limba bulgară. Așa fuse să fie. La întoarcere dădurăm și peste niște vinării cam secate. Dacă ne lăsam în vaza lor beam doar Ayrian. Internetul zice că ar fi trebuit să găsim și niște peșteri folosite pe post de mânăstire, cruci și icoane din piatră. Noi nu le-am găsit, probabil pentru că mai trebuie să revenim cel puțin odată pentru că peisajul e de vis. Cum ziua nu are decât 24 de ore, seara ne pofti să ne retragem spre pensiune și să ne adunăm forțele pentru ultima zi de călătorie.

capul_Kaliacra_1 capul_Kaliacra_2Ziua plecării mereu mi-a displăcut profund, pentru că din păcate oricît aș încerca să o asezonez cu evenimente plăcute, umbra întoarcerii tot planează și parcă ia din plăcerea vizitatului. Așa că ce s-o mai lungesc. Am aburcat bagajele în căruța occidentală cu ABS din dotare și am pornit-o la repezeală spre capul Kaliacra. Acolo pac pac poze, ne-am coborât spre mare cât am putut pe niște trepte cam dărăpănate, am pupat o apă minerală carbogazoasă (gazirana voda) pe limba lor și intr-un final am zis să băgăm la ghiozdan și niște midii specialitatea lor, în Dalboka.

Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă la … nu, nu la Creangă și amintirile lui din copilărie :), doar când mă gândesc la midii nu simt nimic. În schimb, românașii noștrii se înghesuiau la mâncat scoici ca la pupat de moaște 🙂 Așa că am stat ca nebunii vreo două ore ca să mâncăm nește midii pane. Noroc că m-am orientat și mi-am comandat și niste hamsiu regulamentar, că muream dracu de foame pe acolo :). Să fie la ei …

De aici nu mai am ce povesti, că drumul de întoarcere fuse frumos, dar după cum am spus, trist. Așa că închei cu un vers din pretinu Alecsandri: „Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă…  

Ţinutul uitat de timp

Gata, fuse, fuse şi se duse şi weekendul ăsta. Pentru că am fost băiet harnic şi dibaci am reuşit să scap rapid de murăturile nevestii:). Paranteza rotundă (divagaţie scurtă, promit): Odată pe an o apucă nebuneala că trebuie să fim şi noi gospodari şi să punem murături. Of mama… ca la magazin nu or exista murături drăguţe, dar de… închid paranteza rotundă şi revin pe cursul principal al poveştii. După cum spuneam, ca să pot pleca în Dobrogea am pus murăturile vineri pe la 12 noaptea puneam murături ca nebunii:)

Sâmbătă dimineaţa eram pe metereze, adică în maşină şi maşina la shaormarie. Păi noi nu mâncăm nimic pe coclauri vere? O fi slăbeala, dar Dobrogea are dealuri şi dealurile provoacă foame. (cred că nici acum nu am închis paranteza – asta e, cine nu are răbdare să treacă la următorul alineat:) )

Buun, La 9 eram pe bac. (bac de apă, nu Bac de şcoală, ca de ăla am scăpat de mult). Dunărea a rămas mică de tot, şi bacul se chinuie să ocolească bancurile de nisip pentru a ne trece pe malul sudic. De aici am purces la drum pe vechea sosea ce ajunge la mare. În dreptul mănăstirii Dervent am părăsit şoseaua principală şi de aici a început aventură.

Dobrogea este un teritoriu ce se întinde între Dunăre şi Marea Neagră, fiind cunoscută în trecut ca şi Sciţia Minor sau Dacia Pontică. Face face parte din teritoriul României şi cel al Bulgariei, în România întinzându-se în judeţele Constanţa şi Tulcea, iar în Bulgaria peste Dobrici şi Silistra. Cu excepţia Deltei Dunării, este deluroasă, cu o altitudine medie de circa 200-300 de metri. Cel mai înalt punct este vârful Ţuţuiatu (Greci), în Munţii Măcin, având o înălţime de 467 m, însă Podişul Dobrogei acoperă cea mai mare parte din partea lui românească.

Originea termenului de Dobrogea este destul de disputată. Una dintre cele mai răspândite opinii este că numele provine de la despotul Dobrotici (1354 – 1386) care a condus pentru scurt timp în secolul al XIV-lea micul stat independent. Mai sunt cunoscute şi alte etimologii, dar mai puţin acceptate pe scară largă cum ar fi “terenuri bune” – derivat din slava (Dobro – bun) sau conectat cu numele bulgăresc Dobrice – teren stâncos şi neproductiv. (hm, dar cu strugurii ce facem? Ca vinuleţul de Dobrogea e tare bun)

Acum că am terminat cu isteria, să revenim la ţinutul uitat de timp, că aşa l-am denumit şi în titlu. Cum părăseşti drumul principal părăseşti şi secolul XXI. Satele de aici au uitat să treacă în secolul următor. Casele au rămas încremenite ca la începutul secolului. Nicio “vilă” făcută după noul trend, imensă şi de prost gust. Uliţe şi gâşte. Şi praf, mama ce de praf.

Din Galita ne-am luat un ghid. Cine putea să fie ghid decât un copil care bate toată vara cu piciorul zona. Ghidul la cei 10 – 11 ani ai lui, sfătos. Ştie tot ce mişcă în sat. Cine ce face, cum face şi mai ales de ce nu face. Aici telefonul mobil nu merge, dar nu cumva să te bată păcatul să faci ceva că nu ai nicio şansă în fata “radio-sant” -ului.

Şi ne-a dus ghidul. Ne-a dus la început chipurile pe un drum bun. Bun de căruţe sau de tractoare, ca pe noi ne-au disperat praful şi şleaurile. Bine ca la un moment dat i s-a făcut milă de noi şi ne-a propus să continuăm pe jos. O idee nemaipomenită. Am sărit toţi din maşină că dracii, pudraţi din cap până în picioare. Ghidul nici nu ne-a aşteptat prea bine să ne scuturăm şi să ne punem rucsacii în spate ca şi a zbughit-o prin porumb spre obiectivul nostru, malul stâncos al lacului Bugeac.

Şi am tot mers noi pe o cărare inexistentă, pe un drum ştiut doar de domnul ghid căruia nu-i stătea gura şi ne tot povestea despre una şi alta. Cu cât ne apropiam de lac un început să apară stânci ce străjuiau valea pe care coborâm noi. Aproape de lac ne aştepta primul obiectiv, peştera. Pompos spus peşteră. Ea săraca era mai mult un loc de refugiu pe timp de ploaie, însă drăguţă, cu vreo două cotloane prin care s-ar fi putut strecura un copil. Ghidul nostru ar fi vrut, dar îl aveam concesionat pe buletin, aşa că i-am înfrânat poftele de speolog.

De aici am pornit pe sub malul stâncos spre cel de-al doilea obiectiv, “La vapor”. Drumul spre el a fost frumos, însă de data asta ghidul a dat-o în bară. Între noi şi aşa zisul vapor care era o stâncă imensă, căzută în apă şi modelată de zei sub formă de vapor s-a pus lacul. Ca să ajungem la vapor trebuia să intrăm în apă, pentru că faleza s-a gândit că aşa e frumos, să intre ea până în lac şi să ne ude pe picioare.

Altă soluţie nu am fi avut decât să ne reîntoarcem mult înapoi şi de acolo să căutăm altă vale şi să coborâm la vapor. Aşa că ne-am gândit că peisajul e prea frumos ca să facem totul într-o zi şi ne-am lăsat restant obiectivul.

Deci, back, back, back, până la maşină, până în sat, până în Dervent… şi STOP. Idee ad hoc. Hai să dăm o raită şi până la cetate, la Păcuiul lui Soare (îl ştiţi, v-am mai povestit aici de el). Prietenii mei îl ştiau doar din poveşti şi pozuri aşa că am mai suportat încă trei kilometri de praf. Un tovarăş barcagiu a încuviinţat să ne treacă Dunărea veche şi să ne aştepte jumătate de oră, timp berechet de vizite şi şedinţa foto, cu zidurile pe post de fotomodel.

Ee, păi atât. Multe ar mai fi de spus şi de arătat, dar vorba lungă sărăcia omului.

Relic hunter

Daca tot vine weekendul si inca nu ploua (sper) am mai planuit o mica iesire. In Dobrogea. Frumoasa Dobrogea, superba Dobrogea. Deci, aparat foto, rucsac, bocanci, o geaca de ploaie, ceva de mancare (nu mult ca iar sunt la cura. Eterna cura :)) si hai la drum.

Pana ma intorc sa povestesc ce am facut va las in compania unor imagini superbe pe  peterlengyelZbor peste Dobrogea. Sper sa reusesc sa vizitez in timp cat mai mult din ceea ce a fotografiat el din avion.

Pe mai tarziu!!!