Dom’le , pot spune cu mâna pe inimă că anul acesta este anul peșterilor. Pentru mine, binențeles. Că habar nu am pe unde s-au preumblat alții. Dar știu sigur că anul acesta am rupt peșterile. Unele au fost mici, altele mari, unele gen Hell Hole, altele dumnezeiești, … au fost.
După cum am spus au fost și mi-au plăcut. Mai ales că într-una era să cam rămân pe post de ursus spelaeus, adică Mellecus exploratorus :). Am explorat pe pielea mea, știind că nu e o peșteră amenajată traversării ei și era cât pe ce să-mi rup gâtul. În plus, am pățit și rușinea de a fi pus în situația de a cere ajutor. Că mă prelingeam pe ditamai cataroiul ud ca limaxul beat 🙂 Mda, atunci nu-mi prea ardea de râs. Iar cei care m-au ajutat, trăgeau de mine ca de un sac de cartofi la ofertă în piață. 🙂
Halal montaniard speolog de apă dulce. He, he, he … ! Pfiu, bine că am scăpat.
Asta fu doar una din multele găuri naturale pe care le-am intromis anul ăsta. Nu mă apuc acum să le enumăr pe toate, însă, dacă vreodată aveți ocazia să ajungeți în Munții Apuseni, nu ezitați să vizitați Peștera Urșilor. Nu, nu e cea în care m-am zbătut eu ca peștele pe uscat. Aia fuse una dintre peșterile din Cetățile Ponorului. Peștera Urșilor este total amenajată pentru vizitare, cu balustrade, lumină și ghid. Mă pot lăuda că am stat în spatele aparatului de fotografiat care a imortalizat momentul în care nevasta mea zâmbea alături de Traian Curta, cel care a descoperit și explorat peștera în anii ’70.
Din punctul meu de vedere, toate peșterile pe care le-am vizitat sunt superbe, cu condiția să nu fii claustrofob. Atât am avut de spus.
Scris-am eu la lumina lămpașului aceste vorbe și le-am atărnat pe acest blog .
Noroc Bun!!!
