Tag: abuz

Încă un pumn… psihic

Seria neagră” a articolelor dedicate abuzului domestic continuă.

Violența lasă în urmă semne vizibile, corporale, ce sunt tratate de urgență, pentru a îndepărta orice risc de complicare medicală. Odată pus bandajul peste, problema” a dispărut. Nimeni nu se gândește însă la victimele colaterale, cei care au fost expuși în mod direct la efectele agresiunii. Aceştia vor avea, la rândul lor, amintiri recurente și coșmaruri legate de acel eveniment și încet, încet vor deveni mai temători, fiind mai tot timpul în alertă, dezvoltând astfel un comportament anxios. Copiii nu vor avea șansa dezvoltării unei personalități armonioase și vor deveni candidați serioși ai unui destin compromis”.

Haideți să ne imaginăm puțin ce simte un copil expus frecvent amenințărilor. El nu va ști niciodată dacă persoana iubită, maltratată, va muri în urma actelor de violență și nici dacă furia se va revărsa asupra lui și când. Așa că doar gândul că se apropie momentul când părintele abuzator se va întoarce acasă îl face să intre în alertă.

Tot organismul intră în alertă, așa că inima începe să-i bată mai repede, crește tensiunea arterială, creşte și ritmul respirator, mușchii sunt hrăniți cu o cantitate mai mare de sânge pentru a putea face față efectelor fizice ale agresiunii. Per total, copilul este zbârlit tot, vigilent și cu atenția focalizată spre posibile indicii care să-i certifice dacă de data asta se va lăsa sau nu cu bătaie. Datorită adrenalinei secretate în exces, corpul este supus unei adevărate furtuni emoționale, formată din neputință, vinovăție, furie, ură, teamă și spaimă. În final, dacă a fost o zi bună”, copilul rămâne cu o stare ambiguă formată din ușurare euforică, gen am scăpat și azi, dar și cu o stare de epuizare fizică și psihică, rămânând cu o senzație de golire. Iar acest scenariu se repetă zi de zi, an după an.

Frumos nu? Poate ați auzit, și numai o dată sau de la o singură persoană, un astfel de discurs: „Și am făcut mereu totul ca să îl apăr. Niciodată nu a ridicat mâna asupra copilului. Eu m-am sacrificat mereu pentru el. Chiar nu înțeleg ce se întâmplă, de ce e așa de sperios (anxios)” sau „Eu nu am fost bătut de către părinţi, ei aveau meciurile lor, însă pe mine nu m-au bătut niciodată, mă iubeau. Nu înțeleg totuși ce se întâmplă cu mine, de ce am mereu tendința de a deveni violent, de ce sunt sfâșiat de vină și de unde atacurile astea de panică

 Nicăieri nu-i ca acasă

Logic ar fi ca cei care au asistat la astfel de scene în copilărie și adolescență să fugă mâncând pământul, cât mai departe de acel mediu, însă ironia sorții face ca o mare parte din ei să se întoarcă frecvent acasă” la cei care în copilărie îi abuzau într-o formă sau alta, iar acum îi critică și îi discreditează non stop. Dacă nu mai au cum să beneficieze de prezența lor fizică, fac tot posibilul să găsească pe cineva care să-i trateze la fel de rău precum părinții lor. Este o încercare sisifică de a se face iubiţi de către cei care i-au respins și abuzat în copilărie, o dorință de reparație agonizatoare. Nevoia de susținere este foarte mare, disfuncțională, în contradicție cu realitatea, deoarece la vârsta adultă, practic, se pot susține singuri fără efort, însă, niciodată nu au știut cât ar fi trebuit să fie susținuți și când.

 

P.S. Inițial, articolul l-am publicat în ziarul Observator de Călărași, și cu voia redacției îl postez după o perioadă rezonabilă de timp și pe site la mine.

sursă foto: http://fabrikantlaw.com

Legea pumnului… în cuplu

Violența domestică este cea mai bine ascunsă formă de agresiune asupra altei persoane. Mulți dintre noi au auzit cel puțin în viață despre celebrele căzături în baie, sau lovituri în ușă. Nu conta că povestea era subțire și neplauzibilă. Nimeni nu credea că ușa se poate închide brusc de cel puțin trei ori peste față și de două ori peste coaste, însă povestea era luată ca atare pentru că o palmă dată în familie nu face gaură în cer și apoi, poate că o merita. Apoi, majoritatea persoanelor abuzate aveau mai multă încredere în agresorii lor decât în ceilalți, iar încercarea de a le veni în ajutor era privită cu suspiciune și cu furie.

Ce este de fapt violența domestică? Ce se poate înscrie sub această denumire? Prima și cea mai vizibilă este violența fizică, adică loviturile cu pumnii sau cu diverse obiecte, pălmuiri, strangulări sau alte forme imaginate de agresor, care aduc vătămare celeilalte persoane.

Abuzul sexual este și el o formă de violență domestică. Chiar dacă cei doi sunt soț şi soție, relația intimă trebuie să fie consimțită de ambii parteneri, oricare dintre ei având libertatea să refuze atunci când comportamentul sexual al celuilalt nu este acceptat. Și aici, violența fizică poate fi folosită ca atu în acceptarea actului sexual nedorit.

Un alt tip de abuz este cel psihologic, de data aceasta armele fiind invizibile, dar la fel de tăioase și distructive, deoarece amenințările verbale sau intimidarea fac la fel de rău persoanei. De asemenea, învinovățirea sau umilirea partenerului intră și ele în sfera abuzului. Abuzatorul îi încalcă drepturile celuilat prin control, urmărire sau prin manipularea copiilor, aceștia fiind transformați în monedă de schimb.

Nimeni nu merită să fie lovit sau înjosit, oricare ar fi circumstanțele!

 Ce se întâmplă totuși? De ce femeile abuzate nu ies din acele relații toxice, pentru că de obicei ele sunt partea vătămată. De ce se întorc mereu? Unul dintre răspunsuri ar fi: „Că este mai ușor să fii abuzat decât abandonat”. În prima perioadă a vieții, toți suntem dependenți de părinți. Fără ei am avea prea puține șanse de supraviețuire, așa că teama de abandon este poate mai puternică decât cea de moarte. Agonia poate fi lungă și sfâșietoare.

Apoi, asistarea în prima parte a vieții la abuzuri în familie duce la o dezvolatare defectuoasă a Eului pe de o parte, iar pe de altă parte, îi transformă pe abuzatori în potențiali parteneri optimi, datorită percepției distorsionate a realității, deoarece, cel care te abuzează nu te abandonează.

Din păcate, societatea se focusează încă preponderent pe drepturile părinților și valorizează prea puțin copiii, permițându-le în continuare adulților să maltrateze copiii și să-i depriveze emoțional.

Fiind un subiect amplu, săptămâna viitoare voi continua prezentarea modelelor și scenariilor de maltratare și voi face o radiografie a abuzatului și cea a abuzatorului. Înțelegerea mecanismelor va duce, sper, la prevenirea acestor tragedii.

 

P.S. Inițial, articolul l-am publicat în ziarul Observator de Călărași, și cu voia redacției îl postez după o perioadă rezonabilă de timp și pe site la mine.

sursa foto: http://theburtonwire.com

Ce de-a educație vere!!!

Nu am mai scris de ceva vreme. Pentru că nu am mai făcut asta de mult, mă pregăteam să scriu ceva frumos. Însă, un articol citit azi în presă despre o ”super” învățătoare care formează în forță personalități m-a făcut să pun mâna pe toc și să scriu. Atunci când i-au descoperit ”super” metoda de formare, oamenii au rămas înmărmuriți. Doamna învățătoare era printre cele mai bine cotate în topul învățătoarelor. Normal că da. Clasele ei erau disciplinate pentru că dacă ne-am aduce aminte, am descoperi că la fel am fost și noi disciplinați. Cu forța!!! Conta vreodată ce voiam noi, ce gândeam, ce speram, ce visam. NU!!! Învățătoarea mea era la rândul ei super bine cotată. O viață dedicată copiilor. Aiurea! Am mâncat bătaie cu rigla peste degete la greu. De ce? Pentru că scriam cu stânga! Cât de grav era! Scriam cu stânga! Mama mă-sii! Eu îi spuneam lupoaica. Nu  mișca nimeni în fața ei. Toți zâmbeam la comandă, iar părinții erau mândri că o să iasă oameni din noi. Nu povestesc despre cazul altora, pentru că nu e nevoie, iar voi aproape sigur vă aduceți aminte despre experiențele minunate adunate în primii ani de școală.

Partea proastă e că aceste experiențe nu se termină odată cu ciclul primar, sau cum s-o mai numi. În liceu am dat peste alți ”dascăli” minunați. Profesoara de biologie îmi prorocea că o să înfund pușcăria. De ce? Pentru că aveam părul lung și blugii rupți. Ea a făcut tot posibilul să ajung acolo, însă eu m-am ambiționat să intru la medicină. Iar apoi m-am abținut să nu o bat când am auzit că se lauda că datorită ei am ajuns eu la medicină. Datorită ei am învățat pe de rost manualul de Genetică, pentru că voia să nu mă lase să dau bacul și mă asculta non-stop, poate poate mă umple de doi. Mai am povești. O altă poveste este despre minunatul profesor de latină. Pot spune că iubeam latina dinainte să ajung să o învăț la școală. În prima oră de latină aveam deja căteva cunoștințe despre acea limbă și mari speranțe. După o săptămână aveam un doi. Profesorul nu suporta băieții. I se spunea Attila. Fetele copiau de la mine atunci când dădeam lucrări de control. Eu primeam doi iar ele zece cu felicitări.

Nu toți profesorii sunt așa. Unii dintre ei sunt adevărații dascăli. Sunt aceia care îți oblojesc rănile. Care știu că tu ești un suflet în plină afirmare și care nu încearcă să-ți frângă avântul, ci doar îți canalizează energia.

Doar că din păcate noi suntem produsul acelui amestec de bine și rău. Mă gândesc că dacă ar exista mai puțin rău în acest amestec,ar ieși de pe bâncile școlii mai mulți oameni echilibrați. Am văzut în liceu destule spirite frânte, am văzut și câștigători. Am avut un coleg de liceu care fusese exmatriculat de la 2 licee pentru că nu era respectuos, iar el a dat peste cap o întreagă catedră de română atunci când a comentat genial la un concurs național un  text foarte greu. Era primul dintre mulți, și aici vorbim despre critici, care a avut acea viziune. Iar alții îl exmatriculau pentru că el cânta în veceu muzică de operă. Nesimțitul dracu!

Am zis!