Categorie: Povestiri Istorice

Amintirile uitate de la Cernobîl. (Să nu uiti, Darie!)

Despre Cernobîl am auzit de cand mă ştiu. E un fel de monstrul din dulap. El e ”răspunzător” de toate boalele cunoscute sau necunoscute din ultimii douăzeci de ani. Nu neg că nu ar fi. E chiar foarte posibil. Mai ales că noi în deplinătatea facultăţilor mintale comuniste nu am ştiut să ne protejăm. La vreo două luni de la accident, toată românimea umplea litoralul.

OK, nimic nou până acum, o să spuneţi. Toată lumea ştie de Cernobîl. Stiu că ştiţi, nici măcar un moment nu mi-a trecut prin cap că nu aţi sti. Departe de mine gândul ăsta.

Totuşi, de la ce a pornit acest post? Ei bine, de la o amintire cu haiduci (Vali Sterian, nu te-am uitat, doar vinilul l-am vândut ca un …. pe beutură şi ţigări 🙂. AH!!! Colecţia mea de viniluri, IRIS, Sterian, Phoenix şi etcetera 🙁. Tinereţe zbuciumată de copil prost 🙂). Despre ce haiduci e vorba? Despre haiducii din Call of Duty 4. Până să joc acest FPS nu am înţeles tragedia de la Cernobîl. Singur, cu arma în mână (OMFG, chiar am trăit jocurile gen COD sau F.E.A.R. Și acum îmi apretează coama din cap 🙁) m-am târât printre ruinele orasului fantomă. Si aşa am descoperit tragedia de acolo.

Poate că imaginaţia mea a luat-o razna, fiind sub influenta fraţilor Strugatskiy, care au descris superb ”Zona” în a lor carticică ”Picnic la marginea drumului”, excelent ecranizată de un monstru al cinematografiei, Andrei Tarkovski în ”Călăuza” prin 1979, mult înainte de Cernobîl.

Aşa că azi m-am hotărât să scotocesc pe net şi să caut informaţii şi pozuri cât mai reprezentative. Stiu că moda este să plasezi un astfel de material în preajma unei aniversări ale unui eveniment, dar na, eu o postez într-o zi de miercuri. Şi o postez pentru că suntem oameni şi uităm. Transformăm emoţiile în ritualuri şi le depersonalizăm. Iar atunci cănd uităm suntem condamnati să repetăm.

Accidentul de la Cernobîl

Este şi azi cunoscut ca cel mai mare accident nuclear. Înainte de asta, centralele atomoelectrice erau considerate cel mai mare succes al ingineriei sovietice, propaganda comunistă folosindu-se de sloganul ”atomul paşnic”. Doar că acest atom paşnic, în 26 aprilie 1986 a reuşit să se împrăştie peste vestul fostei Uniuni Sovietice şi a Europei şi o ţâră din America de Nord. O mare parte din Ucraina, Belarus şi Rusia a fost puternic contaminată, fiind evacuate aproximativ 336 000 de persoane.

Totul a pornit de la un banal test al sistemelor de siguranţă a reactorului, prilejuit de o suspendare a activităţii temporare pentru întreţinere. Dar când îşi bagă necuratul coada, nimic nu mai e sigur sau uşor, drept pentru care, testul este un pic amânat, atât cât să fie înlocuită echipa de veterani cu una neexperimentată. Aceştia nu au ştiut să interpreteze datele preliminare ce sugerau abandonarea testării, considerând că sunt datorate unui echipament defect si au ales să meargă pînă la capăt cu experimentul. Nerespectarea regulilor de siguranţă a dus la explozia reactorului patru. La ora 01:23 noaptea iadul s-a pogorât peste Cernobîl, mândria sovietică. Mândria sau inconştienţa i-a făcut pe liderii comunişti să trateze dezastul ca pe un banal accident. Copiii defilau pe 1 Mai pe străzi. De asemenea, reactorul trei a fost închis abia în decembrie 2000 si asta la insistenţele comunităţii internaţionale contra unei sume substanţiale. A fost instituită o zonă de siguranţă de 30 de km, numită zona de alienaţie care inconjoară centrala şi teritoriile adiacente contaminate.

În această zonă de excludere se află Pripiat, oraşul construit împreună cu centrala atomoelectrică, casă pentru lucrătorii centralei, cu o populaţie de aproximativ 50.000 de locuitori, părăsit imediat după accident. Aici timpul s-a oprit în loc, oraşul devenind o fantomă. Probabil că nimeni nu o să se mai întoarcă vreodată aici şi să încerce să creeze o aşezare stabilă.

Lichidatorii

Aşa au fost numiţi muncitorii, pompierii si militarii mobilizaţi să intervină in evacuarea celor două oraşe afectate de radiaţii. Practic, ei au fost condamnaţi la moarte prin expunerea la radiaţii, deoarece au internevit cu mijloace rudimentare şi fără costume de protecţie.

În prima fază, pentru stingerea incendiului, au fost pompate fara succes 300 de tone de apă. Au fost turnate peste 2400 tone de plumb şi 800 de tone de nisip, folosindu-se 30 de elicoptere militare. Metodele nu au dat randament, ba chiar au înrăutăţit situaţia. Abia pe 6 mai s-a reuşit răcirea miezului cu azot. Construcţia ”sarcofagului” a durat peste şase luni.

Operaţiunile de decontaminare a zonei şi de ridicare a aşa numitului ”sarcofag” de beton care ecranează radiaţiile emise de reactorul avariat au durat până în 1989. În tot acest timp au fost au fost implicaţi 800.000 de ”lichidatori”.

Tragedia cea mai mare este că Centrul de cercetare asupra medicinei radiatiilor din Kiev a anunţat că rata mortalităţii lichidatorilor ucrainieni a crescut de sase ori în perioada 1988 – 2002, iar Ministrul situaţiilor de urgenţă din Ucraina declara că 94% dintre lichidatorii în viaţă suferă de maladii ale oaselor şi a sistemului nervos, 65 000 dintre ei fiind invalizi.

Final?

În zonă, nivelul radiaţiilor va ajunge la cote normale abia în 2525. Însă restricţiile au cam fost ridicate şi deja zona este vizitabilă. Personal eu prefer să o vizitez prin poze sau jocuri. Dar, fiecare face ce crede. Mai ales că ”sarcofagul” sub care doarme balaurul este încă cel provizoriu, cel final fiind încă in construcţie şi preconizat că va fi finalizat abia în 2015. Până atunci, natura şi-a reintrat în drepturi, ferită de intervenţia omului. Poate că asta este şansa ei. Sper să nu se gândească să generalizeze această soluţie şi să mute homo sapiens pe lista animalelor dispărute.

P.S. Pozele sunt realizate artistic, pentru a crea un mai mare tragism. Dar sa nu uităm că sunt reale.

Toate drumurile duc la Roma… via Dacia

Săptămâna trecută, în timp ce scotoceam pe net pentru a aduna şi centraliza vorbe despre Capidava, castrul roman de lângă Cernavodă, am dat peste o informaţie pe care nu am menţionat-o în post. În Seimenii Mici a fost descoperit un stâlp militar din anul 160 pe care era menţionat că acel drum a fost reparat până la Axiopolis (actuala Cernavodă) şi că cetatea Capidava se află la 18.000 de paşi (în jur de 27 km) distanţă de ea. Tot acolo se menţiona că Axiopolis este indicat şi în Tabula Peutingeriana.

Mi s-a aprins un beculeţ. Parcă am mai auzit de această tabula. Aşa că am căutat mai multe detalii şi am aflat că Tabula Peutingeriana este o hartă antică ce indică cele mai importante drumuri din imperiul Roman. Interesant. Şi că noi am fost menţionaţi acolo.

Frumos, foarte frumos. Mai ales că în 2011 nu mai apărem nici în AutoRoute map.:) (poate că nu mai e folosit ca înainte, dar tot ruşinos e) Dar totuşi, lăsând gluma la o parte, ce e această Tabula Peutingeriana?

Este o copie a unei hărţi romane, realizată cel mai probabil în secolele II – III d.H. Acest document, descoperit în 1507 într-o bibliotecă din Worms a fost realizat prin secolul al XIII-lea. Se presupune că autorul copiei este un călugăr din Colmar. Acesta a redesenat harta pe 11 bucăţi de pergament, care unite măsoară aproximativ 34 cm înălţime şi peste 6 metri lungime (aproximativ 6,75m). Harta a fost numită după cel care a achiziţionat-o, Konrad Peutinger – renumit colecţionar şi filolog german.

Cel mai interesant este că această hartă este de fapt un ghid de călătorie, folosit de către curieri şi negustori. Drumurile sunt prezentate lizibil, fără a lua în considerare amploarea sau corectitudinea lor geografică, fiind esenţiale pentru a afişa distanţele şi răscrucile de drumuri, nu toponimia terenului. Harta a fost optimizata în aşa fel încât cei care călătoreau, ghidându-se după ea să localizeze cu uşurinţă locurile de popas sau aprovizionare, precum şi pentru a calcula distanţele ce urmau să le parcurgă zilnic.

Roma este punctul central al hărţii, reprezentată grafic printr-o personalitate încoronată şi aşezată pe tron. Aceeaşi grafică elaborată o au şi alte două oraşe importante ale imperiului, Constantinopol (Bizantium) şi Antiohia. Celelalte cetăţi sunt reprezentate sub forma unor aşezări medievale, mărimea pictogramelor fiind dată de importanţa lor.

Harta poate fi asemuită cu un plan modern de itinerarii ale metroului, datorită formei sale unice (întinsă şi aplatizată) şi este realizată de la vest la est, redând întreaga lume cunoscută – din Spania până în India. Din păcate, primul segment al hărţii, cel care prezenta Britania, Hispania şi nordul Africii lipseşte, însă a fost refăcut pe baza datelor istorice.

De ce toate drumurile duc la Roma, via Dacia?

Pentru că avem onoarea de a fi prezenţi în două segmente ale Tabulei Peutingeriana, segmentele 7 şi 8. (noroc că am fost cuceriţi de romani). Cine are răbdare să privească cu atenţie, o să descopere la o privire rapidă, o multitudine de oraşe şi cetăţi de-a lungul Dunării. (Durostorum, Sucidava, Axiopolis, Capidava, Troesmis, Tomis, Callatis, etc)

Cei care vor să privească harta în toată splendoarea ei pot intra aici

Ţinutul uitat de timp

Gata, fuse, fuse şi se duse şi weekendul ăsta. Pentru că am fost băiet harnic şi dibaci am reuşit să scap rapid de murăturile nevestii:). Paranteza rotundă (divagaţie scurtă, promit): Odată pe an o apucă nebuneala că trebuie să fim şi noi gospodari şi să punem murături. Of mama… ca la magazin nu or exista murături drăguţe, dar de… închid paranteza rotundă şi revin pe cursul principal al poveştii. După cum spuneam, ca să pot pleca în Dobrogea am pus murăturile vineri pe la 12 noaptea puneam murături ca nebunii:)

Sâmbătă dimineaţa eram pe metereze, adică în maşină şi maşina la shaormarie. Păi noi nu mâncăm nimic pe coclauri vere? O fi slăbeala, dar Dobrogea are dealuri şi dealurile provoacă foame. (cred că nici acum nu am închis paranteza – asta e, cine nu are răbdare să treacă la următorul alineat:) )

Buun, La 9 eram pe bac. (bac de apă, nu Bac de şcoală, ca de ăla am scăpat de mult). Dunărea a rămas mică de tot, şi bacul se chinuie să ocolească bancurile de nisip pentru a ne trece pe malul sudic. De aici am purces la drum pe vechea sosea ce ajunge la mare. În dreptul mănăstirii Dervent am părăsit şoseaua principală şi de aici a început aventură.

Dobrogea este un teritoriu ce se întinde între Dunăre şi Marea Neagră, fiind cunoscută în trecut ca şi Sciţia Minor sau Dacia Pontică. Face face parte din teritoriul României şi cel al Bulgariei, în România întinzându-se în judeţele Constanţa şi Tulcea, iar în Bulgaria peste Dobrici şi Silistra. Cu excepţia Deltei Dunării, este deluroasă, cu o altitudine medie de circa 200-300 de metri. Cel mai înalt punct este vârful Ţuţuiatu (Greci), în Munţii Măcin, având o înălţime de 467 m, însă Podişul Dobrogei acoperă cea mai mare parte din partea lui românească.

Originea termenului de Dobrogea este destul de disputată. Una dintre cele mai răspândite opinii este că numele provine de la despotul Dobrotici (1354 – 1386) care a condus pentru scurt timp în secolul al XIV-lea micul stat independent. Mai sunt cunoscute şi alte etimologii, dar mai puţin acceptate pe scară largă cum ar fi “terenuri bune” – derivat din slava (Dobro – bun) sau conectat cu numele bulgăresc Dobrice – teren stâncos şi neproductiv. (hm, dar cu strugurii ce facem? Ca vinuleţul de Dobrogea e tare bun)

Acum că am terminat cu isteria, să revenim la ţinutul uitat de timp, că aşa l-am denumit şi în titlu. Cum părăseşti drumul principal părăseşti şi secolul XXI. Satele de aici au uitat să treacă în secolul următor. Casele au rămas încremenite ca la începutul secolului. Nicio “vilă” făcută după noul trend, imensă şi de prost gust. Uliţe şi gâşte. Şi praf, mama ce de praf.

Din Galita ne-am luat un ghid. Cine putea să fie ghid decât un copil care bate toată vara cu piciorul zona. Ghidul la cei 10 – 11 ani ai lui, sfătos. Ştie tot ce mişcă în sat. Cine ce face, cum face şi mai ales de ce nu face. Aici telefonul mobil nu merge, dar nu cumva să te bată păcatul să faci ceva că nu ai nicio şansă în fata “radio-sant” -ului.

Şi ne-a dus ghidul. Ne-a dus la început chipurile pe un drum bun. Bun de căruţe sau de tractoare, ca pe noi ne-au disperat praful şi şleaurile. Bine ca la un moment dat i s-a făcut milă de noi şi ne-a propus să continuăm pe jos. O idee nemaipomenită. Am sărit toţi din maşină că dracii, pudraţi din cap până în picioare. Ghidul nici nu ne-a aşteptat prea bine să ne scuturăm şi să ne punem rucsacii în spate ca şi a zbughit-o prin porumb spre obiectivul nostru, malul stâncos al lacului Bugeac.

Şi am tot mers noi pe o cărare inexistentă, pe un drum ştiut doar de domnul ghid căruia nu-i stătea gura şi ne tot povestea despre una şi alta. Cu cât ne apropiam de lac un început să apară stânci ce străjuiau valea pe care coborâm noi. Aproape de lac ne aştepta primul obiectiv, peştera. Pompos spus peşteră. Ea săraca era mai mult un loc de refugiu pe timp de ploaie, însă drăguţă, cu vreo două cotloane prin care s-ar fi putut strecura un copil. Ghidul nostru ar fi vrut, dar îl aveam concesionat pe buletin, aşa că i-am înfrânat poftele de speolog.

De aici am pornit pe sub malul stâncos spre cel de-al doilea obiectiv, “La vapor”. Drumul spre el a fost frumos, însă de data asta ghidul a dat-o în bară. Între noi şi aşa zisul vapor care era o stâncă imensă, căzută în apă şi modelată de zei sub formă de vapor s-a pus lacul. Ca să ajungem la vapor trebuia să intrăm în apă, pentru că faleza s-a gândit că aşa e frumos, să intre ea până în lac şi să ne ude pe picioare.

Altă soluţie nu am fi avut decât să ne reîntoarcem mult înapoi şi de acolo să căutăm altă vale şi să coborâm la vapor. Aşa că ne-am gândit că peisajul e prea frumos ca să facem totul într-o zi şi ne-am lăsat restant obiectivul.

Deci, back, back, back, până la maşină, până în sat, până în Dervent… şi STOP. Idee ad hoc. Hai să dăm o raită şi până la cetate, la Păcuiul lui Soare (îl ştiţi, v-am mai povestit aici de el). Prietenii mei îl ştiau doar din poveşti şi pozuri aşa că am mai suportat încă trei kilometri de praf. Un tovarăş barcagiu a încuviinţat să ne treacă Dunărea veche şi să ne aştepte jumătate de oră, timp berechet de vizite şi şedinţa foto, cu zidurile pe post de fotomodel.

Ee, păi atât. Multe ar mai fi de spus şi de arătat, dar vorba lungă sărăcia omului.

Bătălia de la Posada – acum şi pentru roşii

Acum vreo două săptămâni discutam cu nevasta personală despre metodele de predare din învăţământ şi am ajuns la concluzia că sunt cam învechite. Ea lucrează în domeniu si îmi tot povesteşte despre situaţia din învăţământ.

Buun. Profesorii nu fac nimic. Programa, curriculum scolar, blabla bla. Probabil.

Insa, vă tot povesteam că am prieteni nebuni. Nebuni da buni. Imaginaţia pe ei cât China :). Aşa că s-au apucat să explice ei marile evenimente din istoria noastră, a românilor. Cum au reuşit ei? ei bine, priviti:

Băieţi, continuaţi!

Cetatea de la cotitură

Ce nu face omul când stă în cârciumă la o cafea and stuff. Nu, nu face prostii. Stă la palavre şi face planuri de weekend cu prietenii. Face şi desface. Deocamdată a desfăcut planul cu vizita la peşterile de lângă Silistra. Şi dacă peşterile de lângă Silistra au picat, a fost ales câştigător la puncte şi persoane un alt plan, mai vechi, Capidava. Așa că a doua zi am pornit la drum.

La început am fost să vedem fostul drum pe care se ajungea la cetate. Dunărea a avut nevoie de el aşa că s-a dus. Din fericire s-a construit o rută ocolitoare, iar noi am reuşit să ajungem fără probleme.

Să vă povestesc un pic despre Capidava. Unele le mai ştiam şi eu, altele le-am aflat de la prieteni şi de la nea guugle, băiat învăţat, doldora de informaţii.

Capidava a fost un castru roman, construit pe la începutul secolului al II lea pe malul drept al Dunării, în vremea Împăratului Traian. Construcţia a fost realizată peste o aşezare fortificată geto-daca, romanii păstrîndu-i numele, toponimul getic de Capidava însemnând ”cetatea de la cotitură” . Probabil că scopul lui a fost de a controla vadul din această zonă şi pentru a-l folosi în invazia sa asupra Daciei, în primul război dacic din 101 d. Chr. Totodată făcea parte din strategia de fortificare a frontierei Imperiului Roman la Dunăre. Cetatea era dotată şi cu un cheu, iar cu ajutorul flotei făcea de gardă pe fluviu.

Locul era foarte bine ales, deoarece aici, la aproximativ 20 de km de actuala Cernavoda, Dunărea face o mare cotitură, săpând în malul dobrogean într-o faleză înaltă din calcar. Pe de altă parte, un sanț natural pornea din Dunăre şi ocolea masivul ajungând până în colţul estic al cetăţii, oferindu-i un bun avantaj strategic. De aici se putea supraveghea malul celălalt al Dunării, mult mai jos şi împădurit.

În secolul III castrul este atacat de goţi şi distrus aproape în totalitate. La sfârşitul sec. V cetatea este refăcută în întregime, iar în nordul ei se dezvoltă o aşezare civilă. După invazia cutrigurilor din 559 cetatea este părăsită. În secolul IX peste ruinele vechii aşezări romane se construieşte o cetate ţărănească şi Capidava reintra în sistemul defensiv bizantin. Din păcate, nimic nu putea să ţină piept atacurilor violente ale popoarelor migratoare. Acestea vor distruge aşezarea fortificată, iar cetatea va fi dată uitării.

Pe la sfârşitul secolului XIX Mihai Ionescu-Dobrogeanu şi Grigore Tocilescu au fost primii care au semnalat fortificaţia din vecinătatea satului turcesc Kale-köy, adică „satul cetăţii”. Însă, cel care o identifica este Vasile Pârvan. În 1924 săpăturile sunt iniţiate de Grigore Florescu, unul dintre asistenţii lui Vasile Pârvan, acesta lucrând singur până în 1954, ajutat episodic de câte unul dintre studenţii săi. Acesta a condus cercetările de la Capidava până în 1960, când a trecut în nefiinţă. I-au urmat o seamă de cercetători şi oameni de cultură dedicaţi, cercetările ne oprindu-se nici acum.

Situl este impresionat, iar priveliştea merită orice efort. Noi am ales să rămânem peste noapte în apropierea cetăţii şi nu ne-a părut rău. Pentru că Dunărea este foarte scăzută am reuşit să trecem cu maşina printr-un vad şi să campăm pe o insulă din apropiere. Nu ştiu dacă este insula pe care se tot adună Ufologii, însă ştiu sigur că este superbă.

Locul pare propice şi pentru pescuit dar, dacă am fi venit cu o săptămână mai devreme, sau poate cu una mai târziu…:). Se pare că nu suntem super pescari, aşa ca peştele a rămas liniştit în apă.

Asta a fost povestea Capidavei, spusă cu vorbe şi imagini.

Un documentar interesant despre Capidava puteti vedea aici

Cetatea Scufuntata …

Am facut o promisiune saptamana trecuta referitoare la Cetatea de pe insula Pacuiul lui Soare. Ei bine, acum a venit momentul.

Cetatea de ieri

portul esuat

In timpul imparatului bizantin Ioan Tzimiskes, pe la 971, in partea de nord-est a insulei Pacuiul lui Soare pe o micuta insula ce despica apele Dunarii din dreptul actualei comune Ostrov pana in fata dealului Dervent, incepe sa se zideasca o puternica fortificatie. Datorita terenului aluvionar pe care se facea constructia, bizantinii au folosit o tehnica speciala, construind zidul in sistemul „blocaj” si sprijindu-l pe o substructie din lemn de stejar.

poarta cetatii

Insa de cine se temeau oare bizantinii atat de tare incat sa ridice aceasta mare fortareata nemaivazuta pana acum pe Dunarea de jos? Se pare ca vinovatii erau kievienii care se aliasera cu drujinele varege si terorizau de ceva vreme Imperiul bizantin cu atacurile lor navale. Asa ca puternica fortareata de pe insula Pacuiu lui Soare era menita sa protejeze capitala regiunii – orasul Durostorum de orice atac naval venit de la gurile Dunarii.

Odata construita, ea a gazduit o mare garnizoana militara. Tot aici se afla si sediul flotei de razboi imperiale de la Dunare. Astfel ca, in timpul stapanirii bizantine in Dobrogea, cetatea a avut un rol de o importanta deosebita in regiunea ce purta denumirea de Thema Paristrion

Biata cetate construita cu atata truda nu si-a indeplinit scopul foarte multi ani pentru ca domnii bulgari s-au rasculat si pentru o vreme cetatea a fost dezafectata.

Dupa recucerirea teritoriilor din nord-estul Bulgariei si Dobrogei de catre bizantini, cetatea de la Pacuiul lui Soare se repopuleaza, insa nu mai are un asa important rol militar deoarece de data aceasta atacatorii erau pecenegii, iar ei nu atacau pe ape ci de pe uscat, putand foarte bine sa traverseze Dunarea iarna pe gheata.

zidul scufundat

Pentru o vreme cetatea are noroc deoarece pecenegii sunt infranti de catre kievieni si asfel puterea acestora slabeste un timp, lasand loc regenerarii vietii economice din zona. Insa norocul ei se cam termina pe la jumatatea secolului al XI-lea deoarece pecenegii revin in forta si pe la 1048 are loc o mare invazie, ei trecand in sudul Dunarii si luand in stapanire Dobrogea si nu numai. In acea perioada a fost atacata si distrusa de un puternic incendiu si cetatea noastra.

Din cauza deselor navaliri barbare cetatea va fi parasita si timp de 150 de ani natura o va narui partial. Dupa anii 1200 viata in interiorul cetatii se reia, dar ea nu mai e decat o umbra a falnicei fortarete bizantine, activitatea fiind totalmente comerciala. Locuitorii mai ridica un zid si ii confera asezarii insulare caracter de oras.

Doar ca, pe la 1422 asezarea este din nou parasita in mod misterios si de acum incolo incepe legenda.

Cetatea de azi

"talpa" cetatii

Mare a fost cetatea, dar mai mare este Dunarea. Nu stiu sa va spun de ce, insa ea s-a suparat pe draga noastra insulita si a acoperit-o de ape. Acum daca vrei sa traiesti in mijlocul istoriei nu mai ai la dispozitie decat o mica suprafata din cetate, deoarece pestii strajuiesc cam trei sferturi din ea. Si asa, ceea ce a ramas neacoperit de ape este superb. Iar acest putin ramas a incins spiritele istoricesti.

Pai ce a facut ea saraca de a ajuns sa supere atata lume? A facut, pentru ca multi o asocieaza acum cu mareata cetate bizantina Vicina, leagan al ortodoxiei romane. Aici se presupune ca ar fi fost sediul Mitropoliei Ortodoxe Vicina. Aceasta ipoteza a fost lansata de regretatul profesor Petre Diaconu, care si-a dedicat intreaga activitate cercetarilor de pe insula Pacuiul lui Soare.

pazitorii

Doar ca intr-o controversa mereu exista doua tabere. Cea de-a doua tabara sustine ca genovezii care au construit cetatea Vicina aveau acceptul Bizantului de a construi doar in nordul Dobrogei la gurile Dunarii. Astfel ei combat concluziile profesorului Diaconu si localizeaza cetatea Vicina undeva pe la Isaccea, alaturi de alte doua cetati venetiene, Cetatea Alba si Chilia.

Vicina sau nu, cetatea ce stajuieste inca deasupra apelor Dunarii este superba. Zidurile ei ce ies amenintatoare din apa, portul esuat in padurea salbatica, poarta ce duce catre nicaieri, totul te duce cu gandul la o cetate a zanelor.

Batranul nostru leu

Cat de multe stim despre hartiile noastre valorice din portofel? Eu cred ca putin. Si poate ca nici nu ne intereseaza istoria lor, ci doar valoarea. Insa, cum mie imi place tare mult sa scotocesc, am scotocit si prin istoria lui, a LEULUI. Asa ca am aflat cand si cum a aparut si a evoluat.

Sa va povestesc atunci …

Sa o luam cu inceputul, ca si cu viata. S-a nascut in 22 aprilie 1867 odata cu infiintarea sistemului monetar romanesc, venind ca o masura de stopare a haosului generat de circulatia monedelor straine de tot soiul. Deci, leul nostru a implinit venerabila varsta de 144 de ani.

Pe la inceputul secolului al XIX-lea pe teritoriul Principatelor Romane circulau cateva zeci de monede de toate felurile, cele mai folosite fiind cele austriece, turcesti sau rusesti.

Zarafii (valutistii de astazi) erau cei care beneficiau cel mai mult de acest haos, deoarece erau singurii care cunosteau valoarea reala a monedelor in circulatie. Astfel, ei impuneau cursul de schimb valutar si speculau pe diferentele de schimb. Valoarea cursului inregistra diferente foarte mari de la o localitate la alta. Nicolae Sutu (1798 – 1817) remarca: „Galbenul umbla 32 de lei la Braila dar ajunge la Galati la 46 de lei”

Dupa Marea Unire, ca semn de recunoastere a insemnatatii ei, Alexandru Ioan Cuza propune baterea unei monede nationale. El sugera ca moneda sa se numeasca român, sau romanat, insa fara succes, deoarece denumirea monedei a generat dispute.

Prima varianta, inspirata din denumirea monedei franceze, atribuia numele de ‘român‘ monedei nationale. Heliade Radulescu atragea, insa, atentia ca numele de ‘român’ ar putea naste confuzii si echivocuri. „Auzul românului nu sufere a se zice: s-a dat o suta de români (ca o suta de franci) pe un bou (Spiritul siu materia, 1959)”. Dionisie Pop Martian sublinia si el acest lucru in ‘Analele Economice (1860)’: „ar fi nostim la intrebari precum ‘Cu cat ai cumparat magarul acesta?’ sa se raspunda ‘Cu 20 de români!’. Franc nu inseamna francez. Sa lasam numirea leu pentru unitatea monetara”. Pana la urma a fost adoptata denumirea de ‘romanat’ dupa etimologia similarului ‘ducat’. Cu aceasta denumire au fost batute prototipuri din argint si aur, insa planurile privind baterea monedei nu au putut fi puse in aplicare. Lipsa de fonduri necesare infaptuirii acesteia precum si conjunctura internationala nefavorabila initiativelor care sugerau independenta Romaniei au facut imposibila materializarea acestui proiect ambitios.

Talerul-leu, stramosul leului romanesc si al dolarului

Prima moneda nationala a vazut lunina zilei in timpul domniei lui Carol I, dupa promulgarea legii noului sistem monetar din 1867. Denumirea monedei (leu) a avut ca sursa de inspiratie talerul olandez ‘lowenthaler’ (foto), care a dominat circulatia monetara in Tarile Romane intre 1650-1700. Moneda avea pe fata efigia unui leu ridicat in doua labe care i-a adus denumirea de taler-leu. Desi a existat ca moneda fizica in jur de 100 de ani, talerul-leu a ramas multa vreme unitate de calcul si de masura a valorii marfurilor precum si a altor monede. Talerul-leu a mai inspirat denumirile altor monede nationale din sud-estul continentului european cum ar fi leva bulgareasca sau leka albaneza. Dolarul isi datoreaza si el numele tot talerului-leu. Emigrantii olandezi l-au dus in Lumea Noua unde din leeuwendaalder (denumirea in limba olandeza) a devenit dhaler si apoi dolar.

Se bate primul leu romanesc, polul

Stradaniile domnitorului Alexandru Ioan Cuza s-au concretizat in anul plecarii acestuia de la domnie. Noul domnitor (Carol I) primeste aprobarea de la guvernul turc de a bate moneda proprie cu conditia ca aceasta sa poarte un semn al imperiului (semiluna sau semiluna cu stelele). Insemnele suzeranitatii turcesti trebuiau imprimate doar pe monedele de aur sau de argint, moneda divizionara din bronz fiind scutita de acest lucru Pentru a evita inscriptionarea insemnelor de suzeranitate, guvernul Bratianu, invocand motive financiare a ales sa bata doar monede de bronz.

Din dorinta de afirmare a suveranitatii romanesti, in 1868 Carol I a batut in secret la o monetarie neidentificata o in jur de 100 de monede din aur cu valoarea de 20 de lei (un pol). Aceasta avea pe fata efigia regelui, iar pe cealalta, inscriptia valorii nominale, anul baterii (1868) si legenda “Carol I Domnulu Romaniloru”(foto). Datorita legendei, aceasta moneda a adus protestele turcilor si a austro-ungarilor iar monedele nu au mai fost puse in circulatie. Legenda spune ca jumatate din monedele emise sunt ingropate la temelia castelului Peles, restul fiind facute cadou apropiatilor si curtenilor, ajungand in colectiile numismatilor sau sa fie purtate ca bijuterii.

Dupa multe eforturi, in 1870 la Bucuresti, se deschide Monetaria Statului. Aici va fi batut in acelasi an primul leu romanesc. Monedele au fost denumite caroli, dupa numele regelui a carui efigie aparea pe fata monedei. Pana la inceperea Primului Razboi Mondial leul a cunoscut o perioada de glorie. El a avut cea mai mare stabilitate din toata istoria economica a tarii, fiind una dintre cele mai puternice monede ale Europei. Primele bancnote romanesti au aparut odata cu declansarea Razboiului de Independenta (1877-1878). Acesta a condus la o criza de numerar ce a fost solutionata prin emiterea de bilete ipotecare (foto).

Cam asta este istoria leutului nostru, batran si rebegit.

Nu mai este el ce a fost, DAR, pana cand domnul euroi o sa vina sa-i dea ultima impartasanie, inca ne mangaie buzunarele si cardurile.