Categorie: Povestiri Istorice

A fost și Z.P.D. ediția a X-a

De ce Z.P.D.? Ce este Z.P.D.? NU este o formație de muzică Pop-Rock sau Hip-Hop, este doar o deschidere a unor porți. Porți virtuale ce ne invită să pășim măcar pentru câteva ore în apoi în trecut. Bunul meu prieten Tara, pe numele lui oficial Cătălin Lazăr, păzitorul porților dar și șef peste tarlaua neolitică a organizat ieri o nouă ediție a porților deschise la șantierul arheologic Sultana – Malu Rosu, situat la 14 km de Comuna Mânăstirea, jud. Călărași.

De cînd îl stiu, a fost interesat pe lîngă partea pură de arheologie și de partea de sociologie. Pe vremurile acelea oamenii se uitau cam strâmb la el, însă acum s-au cam schimbat treburile. Așa că, de vreo trei ani se tot chinuie să descopere măcar frânturi ale societății umane de prin mileniile VI-IV î. Iar pentru că omul e profesionist, a lansat un proiect îndrăzneț, Arhitectură & Arheologie Experimentală, intrat deja în cel de-al treilea an al lui. Bine, nu a făcut singur toate astea, a fost ajutat de diverse instituții pe care cred că o să le găsiți în comunicatul de presă. Despre începutul experimentului v-am mai povestit eu in Visa românul neolitic la o casă pe pământ … Atunci și-au construit casă. Acum că aveau casă s-au apucat să o și utileze. Voluntarii noștrii neolitici s-au apucat să prelucreze materii prime specifice perioadei respective. Adică tot ce aveau ei la îndemână, cum ar fi: lemn, os, corn, silex, piatră, lut, piele etc. Din mâinile lor au ieșit unelte, arme, piese de podoabă și accesorii vestimentare. La acest experiment a participat un alt bun prieten de-al meu, Florin Rădulescu, mare meșter. (Salutare maestre!!!) Da, știu, au participat și alții, dar eu nu îi cunosc. Dacă or să citească, îi rog să se treacă în
comentarii iar eu o să-i adaug în material. Buun! După ce făcură instrumentele, omuleții noștrii le-au și testat ca să vadă dacă sunt eficiente sau nu. Și fuseră. URAAA!!!

Să revenim la oițele noastre … că parcă vorbeam despre Z.P.D. Da, așa e. Cei care au ajuns acolo au reușit să vadă cam tot din ceea ce am povestit aici. Cei care nu au reușit să ajungă, să se uite la poze și așa poate că la anul or să vrea să le vadă pe viu. Mai ales că până la anul or să mai apară și alte rezultate, pentru că proiectul nu s-a încheiat. Iar pentru că, dacă vrei cu adevărat poți, o să vă spun că o tânără entuziastă a reusit să ajungă la Z.P.D. cu autostopul. Deci se poate! Unde există pasiune există și putiință, plus o poveste frumoasă.

La bună vedere!

P.S. Echipa de implementare a proiectului este rezultatul unui parteneriat între Muzeul Naţional de Istorie a României, Asociaţia Română de Arheologie, Primăria Comunei Mânăstirea (jud. Călăraşi), Muzeul Dunării de Jos Călărași şi Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional Călăraşi, cu sprijinul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu” Bucureşti.

Farmecul discret al antichităților

Salutare națiune! Long time no see! Nu fusei in chefuri de scriitură și nici acum nu mă prea înghesui. Dar fusei la un eveniment draguț, exact pe placul meu, adică cioburi. Bine, super cioburi, lipite si expuse frumos. Am participat la deschiderea unei expoziții dedicate ceramicii grecești. Expoziția prezintă o frântură din colecțiile Muzeului Național de Antichități  și va poposi o vreme la muzeul din urbea noastră, pe numele lui, Muzeul Dunării de jos. Astăzi e noaptea muzeelor așa că nu ezitați să o vizitați. Ceramica din Grecia antică a atins la vremea ei cel mai înalt grad de artă și este o mărturie a vieții și culturii vechilor greci. Ei au pictat iar noi ne minunăm.

Nu vreau să întru în prea multe detalii, așa că vă spun pe scurt că arta decorării vaselor grecești a evoluat de la motive geometrice diverse spre reprezentări mai complexe și mai fine, antropomorfe și zoomorfe. Picturile zoomorfe de pe vase reprezintă grifoni, sfincși sau lei, iar cele antropomorfe abundă de scene de luptă sau de vânătoare. Pe lângă evoluția reprezentărilor asistăm și la o tranziție de la stilul negru, inventat în Corint, caracterizat prin reprezentarea figurilor cu negru pe fondul roșiatic al lutului spre stilul roșu pe fond negru. Temele sunt completate cu scene din viața cotidiană.

Și nu înainte de încheiere să va zic vreo două vorbe și despre Colecțiile Muzeului Național de Antichități (Institutul de Arheologie ”Vasile Pârvan” al Academiei Române) La baza colecțiilor stau donatori pasionați din secolul XIX – început de secol XX. Printre donatori se află generalul Nicolae Mavros – fost inspector general al carantinelor Dunării între 1829 – 1859 și secretar al domnitorului Alexandru Șuțu. Nu se știe de unde a achiziționat vasele. Alți mari pasionați de antichități care și-au doat colecțiile către Muzeul de antichități au fost Duiliu Zamfirescu, Lidia Filipescu, D. Papazoglu.

Vedeta colecției expuse la Călărași este o hydrie attică cu figuri roșii din sec. V î.Chr. cu scene reprezentând thyasos-ul dionysiac. Vasul a făcut parte din colecția lui Nicolae Ceaușescu și a fost recuperat după revoluție din Palatul primăverii. Umblă vorba că vasul i-a fost făcut cadou conducătorului iubit ce către mafia siciliană. Interesant, NU?

Fusei destul de scurt. Ar fi fost multe de spus, dar în locul vorbelor o să vă las o prezentare pe care am primit-o prin bunăvoința domnului Neagu, directorul muzeului nostru. Vizionare plăcută! Și nu uitați să profitați de noaptea muzeelor!

Farmecul discret al antichitatilor

Tezaurul de la Pietroasa by Adrian Nicolae

Prietenul meu Adrian Nicolae, redactor la revista Știință și Tehnică este un adevărat sac fără fund atunci cînd vine vorba de povești. Binențeles că pe mine mă încântă cu povestirile istorice. Fiind un om ocupat, unele dintre poveștile lui îmi parvin pe calea undelor.

Astăzi l-am prins într-o emisiune la radio Lynks. În această ediție a emisiunii Mașina Timpului, alături de domnul Cristian Romîn, Scorsi ne povestește despre misterele faimosului tezaur de la Pietroasa. Aveți răbdare și ascultați-l pentru că o să aflați multe lucruri inedite. Garantez!!!

Nu o să-i stric povestea dezvăluind eu mai multe. Așa că îi predau legătura. Merge banda maestre!!!

Povestea bisericilor rupestre din munții Buzăului

De foarte multă vreme vreau să vă povestesc despre așezările rupestre din munții Buzăului, răspândite între satele Nucu și Aluniș. Subiectul este frumos, dar cam greu de abordat si povestit în așa fel încât să atingă potențialul locurilor de acolo care sunt ”magice”. O să încerc să o fac cu puterile mele. Sper să vă placă.

Acum mulți ani, răsfoind o fițuică ordinară cu mistere, am găsit un articolaș micuț care menționa acele locuri. Cartea în sine era o porcărie, însă și-a făcut datoria. Mi-a atras atenția, iar eu mereu am vânat astfel de locuri. Trebuia să ajung neapărat la ele, iar statul român îmi oferea și oportunitatea. 1 Mai muncitoresc :). Pe atunci  nea goagăl era mic, iar paginile în limba română puține. Dar, printre puținele informații am găsit numărul de telefon al unei pensiuni din Comuna Colți, cea mai apropiată de obiectivul vizat. Mi-am întrebat câțiva pretini dacă ar fi dispuși să participe la o mini aventură și am primit aviz pozitiv. Drept pentru care am sunat la pensiune și am rezervat câteva camere.

Eeee … cum le așează Dumnezeu drăguțul pe toate. În comuna Colți am descoperit muzeul chihlimbarului, celebra ambră din Jurassic Park (da, sunt fascinat de idee și mai ales de dinozauri). Colecția de chihlimbar era la vremea aceea unică în Romania (probabil că la fel este și acum) și era găzduită într-o clădire construită în stilul unei case tărănești cu trei nivele. Și cine era custodele muzeului? Tocmai gazda noastră, doamna prof. Viorica Nica. Eram în culmea fericirii. După ce am vizitat muzeul, ne-am interesat de un traseu spre așezările rupestre, iar dânsa ne-a recomandat un ghid. Ghidul era soțul doamnei, Dumitru Nica, profesor de istorie și pasionat de fenomenul așezărilor rupestre. Un om care și-a dedicat viața cercetării acestor vestigii. Poveștile lui vin din suflet și fac timpul să dispară.

A doua zi, ne-a trezit cu noaptea-n cap și am purces la drum. Așezările sunt multe, peste 20 și sunt răspândite în toată zona. Nu era timp de leneveală. Cea mai veche este grota Fundul Peșterii și prima la care am ajuns.
Domnul Nica  ne-a arătat inscripțiile de pe pereți. O parte dintre inscripții erau într-un alfabet vechi, necunoscut. Probabil ceva local, sau poate într-o scriere pierdută în timp. Însă, vedetele erau pumnalele de tip ”akinakes”, pumnale scurte scitice specifice hallstatt-ului târziu (sec VI – IV î.Hr) ce apăreau palide din umbră cand luminam cu lanternele pereții. Se mai puteau observa cruci latine și bizantine din Evul mediu și inscripții în alfabetul chirilic cu nume de persoane. Peștera fusese locuită în diferite perioade de timp și în mod sigur de cel puțin un călugăr.

De aici, am plecat spre altă minunăție. Peștera lui Dionisie Torcătorul. Dacă nu știi locurile nu îl găsești. Într-un vârf de stâncă, departe de ochii curiosilor se vede o intrare mititică. (atât de mică încât am reusțit să intru cu greu. Împins :)) Schitul este săpat în stâncă la aproximativ patru metri față de sol, iar accesul se face doar pe o scară din lemn fixată în locașuri săpate anume. Încăperea micuță a fost dăltuită cu un târnăcop mic, numit ghionoaie și folosit în special în minerit de către Dionisie sihastrul.  Își câștiga existența torcând lână, așa căpătându-și numele de ”torcătorul”. În această micuță chilie a răbdat și s-a rugat timp de 30 de ani. Sub scara de acces, pe peretele stâncii sunt incizate figuri umane formate din doua ovale, modul de execuție semănând cu cel preistoric.

Am plecat copleșiți de la chilia lui Dionisie torcătorul, iar ghidul nostru ne-a îndrumat pașii spre Peștera (bisericuța) lui Iosif. Dăltuită în piatră, aceasta a jucat un rol important în viața monahală din zona Buzăului. La o cercetaare mai atentă se observă că încăperea a fost inițial mult mai mică, probabil fiind folosită ca și locuința de către un sihastru, iar apoi mărită pentru a servi ca lăcaș de cult. Deasupra ușii și a ferestrei au fost săpate șanțuri ce amintesc de arta gotică, șanțuri ce au rolul de a drena apa scursă de pe stâncă și astfel de a proteja sihăstria de infiltrații. În ultima etapă i-a fost adăugat un pridvor din lemn. Acesta nu s-a păstrat, dar se pot observa cu ușurință adânciturile săpate pentru grinzi și acoperiș. Tencuiala din interior este similară cu cea din chilia lui Dionisie torcătorul, acesta putând fi un indiciu de contemporaneitate cu aceasta. La exterior sunt incizate reprezentări cuneiforme și un desen ce seamănă cu un pește. Simbolul paleocreștin ne duce cu gândul la primii creștini ce s-au retras în munți datorită persecuțiilor prin secolele IV-V. Însă, construcția este datată cu siguranță în secolul al XIII-lea.

Eiiii. De aici am purces spre ultimul nostru obiectiv. Ar mai fi fost multe de văzut, dar timpul nu ne-a permis mai mult. Așa că am luat drumul unei potecuțe și am ajuns la capătul periplului nostru. Sihăstria Aluniș. Aici practic este un complex format dintr-o bisericuță, pe lângă care au fost săpate locuri de închinăciune pe mai multe niveluri. La câțiva metri de bisericuță se află o chilie cu două încăperi, în care locuia probabil preotul ce slujea la această biserică. Partea cea mai frumoasă este că bisericuța este ”funcțională”, adică se mai slujește încă în ea. Naosul și altarul sunt săpate în stâncă, iar pridvorul este exterior, din lemn. În firide se mai pot observa inscripții chirilice cu datările 1548, 1736, 1745 și 1777. Icoanele sunt pictate pe bucăți de tablă. Din câte am înțeles, în acest fel pictura rezistă mult mai bine la umezeala din bisericuță, dar nu bag mâna în foc pentru veridicitatea informației.  Deasupra complexului, pe culme, este dăltuit un altar precreștin, posibil dacic, la care se ajunge urcând câteva trepte săpate în piatră.

Locurile sunt magice, și când spun magice mă refer la frumusețea lor primitivă, pline de istorie, de mistere. Unii îi spun ”Țara Luanei” și deapănă tot felul de legende. Cert este că locul a atras sihaștrii veniți în căutarea liniștii atât de necesare ascezei.

Multe mai sunt de povestit. O parte le-am uitat. Altele nu le-am aflat. Dacă vreți să vedeți ceva frumos, recomand cu căldură aceste locuri. Eu mi-am propus să mă întorc acolo pentru a vizita și celelalte locuri.

Uf!!! Că mult a fost de spus. Sper să nu vă fi plictisit, dar merita spusa povestea acestor locuri. Și pe cuvântul meu că am spus pe scurt 🙂

Bun îi vinul ghiurghiuliu

După o absență seculară care a durat vreo două săptămâni :), am băgat gaz și am dat iar drumul motoarelor tiparniței din cutia cu maimuțe. 🙂 Așa că:  Pe locuri… Fiți gata … Start!!! … Motor … Acțiune!!!! 

Stimați cititori, stimate cititoare, îngăduiți-mi să vă fac o confidență. Am o nouă dragoste, Iubesc vinul. 🙂 * Nu degeaba cânta Maria Tănase ”Bun îi vinul, mie-mi place …” așa cum nici Păstorel Teodoreanu nu mințea când spunea că ”Vinul este o ființă … vie, pentru că se naște, trăiește și moare. Păcat că nu se reproduce.”

Nu, nu m-am trezit dintr-o dată că îmi place vinul. Pot spune că m-am întâlnit ce câteva ori cu el în viața mea. Soarta, de… 🙂 până la urmă, cine nu s-a întâlnit cu el măcar odată în viață? Și cine nu s-a întâlnit, să se ducă măcar la muzeu dom’le. Păi da, nu am glumit când am zis că e lucru serios cu el, drept pentru care, are muzeu la Drăgășani. (și nu cred că este singurul din țară).

Și DA, dacă îți place vinul, ți se poate ridica statuie. Martor stă ”Nea Ghiță chelarul” , o statuetă cocoțată pe o balustradă la Carul cu Bere. Nea Ghiță și-a dedicat viața îngrijirii vinurilor din pivniță, știind exact ce vin se poate consuma sau care mai trebuie să mai stea la învechit ca să prindă buchet.

De ce m-am ridicat în picioare și am declarat ferm că iubesc vinul? Pentru că, iar aici afirm cu timiditate, am început să înțeleg despre ce e vorba în această ecuație. Cum am reușit? Am participat la un eveniment extraordinar, la o întâlnire cu un ”virtuoz” al vinurilor, Maestrul somelier, Sergiu Nedelea. Cum s-ar zice, un om de vinuri :). Spusă de el, povestea vinului este ”spumoasă” și foarte interesantă.

Cum să nu fie interesantă când am aflat că Feteasca Neagră, băută și răsbăută, a fost cultivată tocmai din neolitic. Da fraților, acest vin, este legendă. La Cucuteni s-au găsit semințe de Fetească neagră, vechi de 7000 de ani. OMFG!!! Așa că dacă beți un pahar de Fetească Neagră de Cotnari, să știți că e înobilat cu o vână groasă de istorie.

Și încă una, dar de data asta e doar o presupunere. Dar de ce să nu ne lăudăm, că e la liber. Botanistul A.  Griesbach susține că  ,,patria viței de vie trebuie căutată în ținuturile păduroase, bogate în liane ale Pontului și ale Traciei, până dincolo de Dunăre”. Chiar și în Iliada lui Homer se menționează că războinicii greci s-au dus în Tracia să găsească vinul. Așa că fraților, producem și bem vin dinainte să știm să plugărim :). Să mai zică cineva că nu suntem buni la nimic. Acum nu știu ce să zic, cei care se consideră urmașii romanilor or fi băutori de bere. Dar ăștia cu lobul urechii mai mic și lipit bem vin vere, nu vrăjeli :). Și ca să duc lauda până la capăt, locul de naștere al lui Dionysos, zeul vinului, este Tracia. Hip Hip, URA!!!

Ce să o mai lungim cu istoria, de băut știm să cultivăm, ca să zic așa. Închei partea de poveștiri istorice cu spusele lui Dimitrie Cantemir care consemna că vinurile produse în Moldova se vindeau pe la Țaringrad, Varșovia, Viena, iar cele muntenești le erau dragi turcilor și egiptenilor. Frumos, nu? Cred și eu. Mai ales când auzi că Napoleon bea vin de Cotnari? Se umflă pieptul de mândrie. 🙂

S-a adunat ceva scriere și eu nu am spus mai nimic de cum se bea. Cred ca nu o sa ma mai lungesc și o să las trei somelieri celebri să vă povestească despre cum se bea vinul.

Dacă o să fie cerere, o să mai scriu și despre clasificări, gusturi și moduri de servire, care ce și cum.

La bună vedere. Dublă sau triplă. Asta acum nu mai depinde decât de portofel.

Gud bai!!!

*adaptare după Așa-i în tenis – Toma Caragiu

P.S. Îi mulțumesc domnului Sergiu Nedelea pentru filmuleț. Mai multe informații pe acest subiect puteți găsi pe site-ul dânsului, WineTaste

Independența României – Răsboiul Româno Ruso -Turc 1877

În 2008, Nae Caramfil ne prezenta ”Restul e tăcere”. Un film super despre un film epocal, adică, despre un prim film românesc și anume, ”Independența României”. Povestea, în mare parte adevărată, prezintă zbaterea regizorului român, Grigore Brezianu, finanțat de Leon Popescu, un moșier cam nebun, în a crea o operă de artă. Cei doi au reușit să realizeze o reconstituire aproape fidelă a războiului cu turcii, război prin care România își cucerise independența.

Filmul lor a rezistat peste ani, iar acum îmi revine cinstea să vi-l prezint prin intermediul unor oameni care s-au chinuit să-l posteze pe rețelele sociale. Merci ”istorie româneasă în fotografii” pentru străduința ta.

P.S. conacul lui Leon Popescu este în Călărași. E o construcție super, care a fost salvată de la ruinare de un bun prieten de-al meu. Salutări și lui.

Duios istoria trecea!!!

În liceu aveam un profesor care atunci cand ne livra informații importante ne zicea să luăm cu pâine, ca să intre mai ușor. Așa zic și eu astăzi, înainte de a mă apuca cu ambele mâini de monitor. De ce zic asta, pentru că vreau să facem un pic de isterie istorie. De fapt, acesta este doar un preambul la ceea ce o să vă las spre ascultare/vizionare (plăcută).

Să purcedem spre începuturi. În perioada interbelică, Vasile Pârvan întemeiază școala română de arheologie. Acesta lansează un mare program de cercetări sistematice, iar sub îndrumarea sa, în 1923, prof. Ion Andrieşescu începe cercetările de teren și săpăturile științifice la Sultana, o așezare de tip tell așezată pe malul înalt al Mostiștei. Deoarece prof. Andrieşescu era interesat cel mai mult de perioada clasică (antichitate), acesta a trecut un pic mai rapid peste descoperirile neolitice. În 1924, la numai un an de la descoperirea prof. Andrieşescu, prof. Vladimir Dumitrescu, asistentul Muzeului Național de Antichități, pune la dispoziția comunității științifice prima colecție de materiale specifice unei civilizaţii din ultima jumătate a mileniului V, îChr și o numește Gumelnița.  Descoperirile dânsului au fost făcute la numai câţiva kilometri de situl de la Sultana, în măgura Gumelniței din apropierea orașului Oltenița. Așa s-a pierdut șansa Sultanei de a intra în manualele de școală. Dar nu-i bai, e bine și așa. Noi să știm ce e cu această cultură și să nu ne facem griji despre nume.

Și acum să vă explic. Astăzi vă invit să urmăriți o emisiune dealizată de dl. Alexandru Mironov, avându-l ca invitat pe dr. Cătălin Lazar, un arheolog pasionat de neolitic. Eu il consider un guru al neoliticului românesc. Sapă de o grămadă de ani în situl arheologic Sultana – Malu Roșu (jud. Călărași) pentru că în opinia dânsului așezarea eneolitică de la Sultana Malu – Roșu ocupă un rol important pentru eneolitic. Chiar dacă factorii subiectivi explicați mai sus au pus un pic în umbră acest sit, aceasă așezare este una dintre cele mai spectaculoasă din cadrul complexului cultural  Gumelniţa – Karanovo VI– Kodjadermen. Despre cercetările și studiile d-lui lazăr am mai povestit și cu alte ocazii în ”Visa românul neolitic la o casă pe pământ …” și în ”Cu Scorsi si Tara prin neolitic” . Eu le consider la fel de interesante ca și ăsta. Dacă nu le-ați citit până acum, nu e timpul trecut.  Merită!

Emisiunea Stiinta si spiritualitate, realizata de catre dl. Alexandru Mironov, invitat pe dl. dr. Catalin Lazar, muzeograf – arheolog și președintele Asociației Române de Arheologie.

Hai la școală!!!

E bună și vacanța , dar dacă nu mă mobilizez, numai scriu nimic și pun lacăt pe blog. Că omul, greu se învață cu un ritm, dar și mai rapid se dezvață. Așa că am pus mâna pe condei și la treabă. Am început să scriu răspunzând unei întrebări nerostite, dar prezentă prin amintiri, ”Copii cum v-ați petrecut vacanța?”

Păi cum să o petrec? Cum îmi place mie mai mult. În altă parte decât acasă. De data asta, altă parte a fost Brașovul, un oraș de care încep să mă îndrăgostesc. Pare un loc în care dacă ai bunăvoință nu te plictisești niciodată. Ce să mai spun de peisagii. (o voce din planul secund îmi spune să pun ghilimele la peisagii ca să se prindă lumea că l-am scris la oha. Ete că nu pun, să râdă lumea. Sâc! :)) Gata cu încălzirea. Să trecem la lucruri serioase … sau nu.

Despre ce voiam să vă povestesc? Despre sistemul de învățământ românesc. Sună plictisitor, a subiect de talk-show obosit. Ei bine, Nu! Într-adevăr, despre el voiam să vă povestesc, dar nu despre sistemul de învățământ actual este povestea. Ea este despre începuturile școlii românești și anume despre ”Prima școală românească”. Acu parcă sună mai bine. Cine mi-a spus povestea? Preot prof. Vasile Oltean, poate cel mai erudit om pe care l-am cunoscut până acum. (altă dată o să vă povestesc despre Nicolae Scăunaș, un om în fața căruia Google își scotea pălăria!) Vasile Oltean are har de povestitor. Când începe să vorbească, timpul se așează încet în bancă și începe să-l asculte. El trăiește pentru acest lăcaș de cult și de învățătură care adăpostește circa 4 000 de cărți vechi și peste 30 000 de documente care nu ne lasă să ne uităm istoria. De peste 42 de ani, aproape o viață de om, Vasile Oltean studiază această comoară culturală.

Așa că am să întind mâna peste taste și am să vă spun pe scurt despre școala din Șchei, cea mai veche școală românească din întreaga Românie. Pe Vasile Oltean l-am ascultat stând în băncile sălii de clasă ”Anton Pann”. Am intrat cam greu, dar senzația a fost nemaipomenită. Stăteam într-o bancă de la începutul sec. XIX -lea. Iar în fața noastră, profesorul, a început să ne deslușească lecția. Cronica locală spune că ”s-au zidit școala și biserica la 1495”. Dar,  Bula papală a lui Bonifaciu al IX-lea de la 1399, prin care se adresa schizmaticilor care primeau învățătură de la pseudo dascăli, demonstrează că aici se făcea școală. Dascălii erau preoții înșiși. Ei alcătuiau manuale de școală, scriau cărți și protejau școala. Cea mai recentă descoperire, Omiliarul (manual școlar) din sec. XI-XII lasă de înțeles că dacă exista manual, clar exista și școală.

Cum se făcea școală aici? Ne explică tot profesorul nostru: „Din nici o localitate nu veneau doi elevi, unul singur – alesul satului venea la şcoală pentru a deveni dascăl sau notar în sat sau poate chiar preot în sat. Preoţii noştri nu studiau pe la academii înalte, erau doar oameni mai răsăriţi din lumea satului, ai căror bunici sau taţi fuseseră preoţii şi în felul acesta se păstra în familie această tradiţie a preoţiei în lumea satului. Ca să vină la şcoală, aduceau o găleată cu grâu, un car cu lemne şi 4 florini, bani cu care cumpărai cam 3-4 boi, vă daţi seama ce statut aveau elevii pe acea vreme.” Are și dovezi. A descoperit printre documentele Bisericii ”Sf. Nicolae” un catalog de școală de la 1730. Profesorul, Ioan Duma, avea 110 ciraci (elevi). Cel mai tânăr elev avea 20 de ani :). În școală stătea trei luni și devenea notar. Dacă voia să devină dascăl, stătea șase luni. Cel mai mult stăteau cei care voiau să devină preoti. Nouă luni bătute pe muchie. Pe atunci popa făcea tot. Era si doctor și veterinar, omul bun la toate.

Ne-am ridicat copleșiși din bănci și am purces spre ce-a de-a doua comoară a școlii. Tiparnița diaconului Coresi. În 1559 asistăm la un moment de cotitură. Diaconul Coresi, se leapadă de cuvintele slavone și scrie prima carte în limba română. Astfel că, la 12 martie 1559, Judele Brașovean asistă la ceremonialul de predare a Manualul de catehism în școala românească din Șchei. De acum, limba română a devenit limbă școlară. Coresi scria așa ”Dacă am cetit, bine am socotit şi am aflat că toate tâlcuiesc şi mie toate plăcură şi am scris cu tiparul vouă fraţilor românilor să vă fie pre învăţătură şi vă rog fraţii mei să cetiţi şi bine să socotiţi că veţi vedea voi înşivă că e mărgăritarul şi comoara ascunsă întrânsele”. Cum tipărea el cărțile? Cu sudoarea frunții. Cioplea matrițele cu briceagul in lemn dur, de corn. Cioplirea se făcea invers, ca în oglindă și dura doi – trei ani. Astfel a cioplit 39 de cărți împreună cu câțiva ucenici. Ghidul nostru ne explică de ce a venit Coresi în Ardeal: ”Coresi a venit în Ardeal pentru că era nevoie de cărţi în limba română pentru rezistenţa ortodoxă în faţa invaziei sectelor religioase  (…)  Cărţile nu circulau pe graniţe politice ci pe graniţe religioase. Acolo unde era o biserică ortodoxă, ajungeau şi cărţile. Un tiraj de 100 sau 200 de cărţi de-ale lui Coresi acoperea toată necesitatea de cărţi pentru bisericile din ţara asta. De aceea Coresi stă la temelia limbii şi culturii noastre naţionale.” Din păcate aproape nimeni nu mai stie cine a fost acela care ne-a redat limba. Până și manualele școlare l-au uitat.

Prof. Oltean ne-a făcut o demonstrație simplă a modului de funcționare a tiparniței. Simplu, dar în același timp năucitor de migălos. 700 de pagini de carte, 700 de plăci sculptate. El a și încercat-o. A tiparit o foaie volantă. Cronica școlii. Am cumpărat-o. Un leu. Clilipir! Dar totuși o comoară.

Muzeul mai ascunde o mulțime de comori. Aici se poate admira Cronica Transilvaniei din vremea lui Mihai Viteazul, scrisă la Nurenberg, prima Biblie a ruşilor (1581), Biblia lui Andrei Şaguna (se făcea pușcărie pe vremurile lui nea Nicu dacă o dețineai), sau Biblia lui Ion Heliade Rădulescu tiparită la Paris.  O adevărată raritate este  Tetraevanghel cu foiţă de aur, scris pe piele de ied nenăscut, dăruit braşovenilor la 1561 de către Alexandru Lăpuşneanu. Metoda confecționării lui este destul de neortodoxă. Datorită structurii speciale a pielii care nu era pe deplin formată, foița de aur se lipea fără alte lipiciuri și nici nu se mai desprindea. Rezultatul … impresionant!

Sunt multe de spus. Și o să mai spun. Dar cu altă ocazie. Poveștile prof. Vasile Oltean sunt multe și interesante, iar luna asta sigur or să-și facă loc pe aici.

Gata, am vorbit deja prea mult.

Documentar video despre „Prima Scoala Roamneasca” realizat de Springer &Jacoby Romania cu sprijinul Electromagnetica Bucuresti. 

La bună vedere, auzire, comentare, etc. Știți voi. Pa!!!

Secretul epavei !!!

Doamnelor şi domnilor, bădişori şi bădişoare, am plăcerea să vă anunţ că am reuşit. 🙂 Am reuşit să particip la un eveniment considerat de mine, EXTRAORDINAR!!! Un eveniment ieşit din comună. Din comuna primitivă, normal, că eu cică sunt de la oraş! În timp ce tobele bat în ritm, eu o să anunţ marea mea reuşită!

Am participat în calitate de observator la o descoperire interesantă pentru unii şi extraordinară pentru mine, asta pentru că nu am mai participat până acum la aşa ceva.

Să încep cu începutul. În weekend, l-am însoţit la Coslogeni pe Florin Rădulescu, ofichial la Cultură şi Patrimoniu. El mergea cu treabă, pentru a verifica un sit arheologic, iar eu m-am lipit ca marca pe plic. Că de, mă consider pasionat (nu pasional:) ) de istorie şi alte vechituri, inclusiv bolovani. Pentru mine era o ocazie nemaipomenită de a-mi condimenta weekendul cu ceva cultură şi poate o relatare scurtă de la faţa locului. Cine ar fi rezistat la aşa ofertă? Mai ales că denumirea zonei în care mergeam era Crucea de leac. Cine ar rezista la aşa ispită?

Zis şi făcut. Dimineaţa eram echipat ”de scandal”, cum ar zice taică-miu. Adică echipamentul de pescuit pentru condiţii vitrege. O preaminunată şubă muncitorească dar călduroasă, polar, blugi de tăvăleală şi cizmele mele de lăptar :). De ce de lăptar, pentru că la magazinele de vânătoare şi pescuit nu se găseau într-o vreme decât cizme de la mărimea 45 în sus. Zici că te duceai să calci peştii, nu să-i pescuieşti cu undiţa. Nu eram eu cel mai chipeş astfel îmbrăcat, dar eram pregătit de tăvăleală şi aventură. Şi ferit de gura nevestii. Poate ştiţi şi voi povestea ţoalelor frumoase de oraş tăvălite prin coclauri. 🙂

Eei… Şi-am plecat şi am ajuns. La sit. El stătea frumos pe malul apei, parţial înfipt în nămol şi denumit generic fântână. Pe limba noastră, groapă de gunoi neolitică. Interesantă şi nu prea. Mai ales că prin ea mai găseai şi sticle de cheag sau peşti bibelou din sticlă. Ne – neolitică dar comunistă.

Şi aici intervine ochiul de mare maestru al lui Florin. Cum dădea el cu aparatul foto în cioburi şi peste ape, a surprins ceva interesant în obiectiv. O ţâră mai jos de obiectivul nostru. O insulă cam simetrică ieşită din Borcea. Probabil că ştiţi că braţul Borcea a ajuns ceva jalnic. Un fir de apă care se chinuie să sară peste mări şi oceane de nisip. Cei de la cotele apelor Dunării anunţau pentru acea zi, minus 122 cm. Ca să vă daţi seama, în mod normal cota este plus 200, dacă nu şi mai mult. Deci, cam vreo trei metri de apă lipseau. Şi vorbim de metri pe verticală.

Buun. Cizme aveam, aparat foto aveam, curiozitate slavă Domnului. Aşa că ne-am luat la revedere de la groapa noastră de gunoi şi am încercat marea cu degetul. Adică Borcea cu piciorul. Şi… VICTORIE. Am reuşit să ajungem pe insuliţă. Acolo eu am rămas fără cuvinte. Sunt nepot de marinar şi am mai văzut la viaţa mea ambarcaţiuni de lemn. Ba chiar am ajutat la construirea unora (lotci de Turtucaia pe numele lor)

Insula noastră era de fapt un OBN, adică Obiect Plutitor Neidentificat. Eşuat şi din lemn. Adică direct interesant. Nea obiectul era aşezat paralel cu malul, la vreo douăzeci de metri în apă. La un nivel normal al apei, ar fi fost mult în larg, la cel puţin cincizeci de metri de mal. Toată trebuşoara era îngropată sub depuneri de nisip, mâl şi piatră albă de carieră (posibil lest). Conturul ei se observa discret, resturile de coaste ieşind cam 10 – 20 de centimetri din nisip. Toată epava, cu tot cu depuneri iese în medie 30 de cm deasupra apei. Dacă trag nemţii apa la veceu mai des, gata se acoperă iar de ape.

Împreună cu Florin am făcut ceva măsurători şi ne-a rezultat că dimensiunile drăguţei de epave sunt cam aşa: 23,5 m lungime şi 5 lăţime. Nu am reuşit să ne dăm seama cât de adânc este îngropată pentru a-i stabili pescajul. În schimb am stabilit că distanţa dintre coaste este de aproximativ 40 cm interax. Lemnul pare destul de dur, cel mai probabil stejar, iar bordajul din ceva conifer şi destul de atacat de apă. În interior, pe lângă fiecare bordaj am descoperit câte un sulinar tot din ceva conifer, gros de cam 25 de cm. Am mai descoperit şi alţi doi sulinari în interiorul corpului, fraţi cu primii doi şi aşezaţi cam la 160 cm distanţă de primii.

În amonte am reuşit să zărim sub apă unul dintre capete. Era frumos arcuit către ax şi uşor ridicat şi retezat la capăt. Celălalt capăt nu l-am găsit, probabil fiind rupt şi dus de ape.

Interesant este că în amonte, cam în dreptul capătului, sunt înfipţi în apă perpendicular pe mal, trei ţăruşi la distanţe egale unul de altul. Nu ştiu ce reprezintă, dar nu par a fi lemne aduse de apă. Florin ca şi specialist a denumit epava corp plutitor. Eu vreau să visez şi o văd ba moară pe apă (ship mill) da corabie sau barjă. Am ajuns chiar la barjă romană cu visurile.

Orice ar fi, pentru mine a fost extraordinar. Am atins o epavă, care chiar dacă a ţinut strâns cu dinţii de secret, pe mine m-a făcut un om fericit. Îmi pare rău că poziţia nu prea lasă posibilitatea cercetării mai amănunţite, dar dacă vreodată se va putea, mă înscriu de acum salahor. Trăiesc cu speranţa că poate într-o zi o să şi aflu pe ce am pus piciorul. Poate pe un vas de peste 2000 de ani sau pe un amărât de bac din anii 50 – 60. Oricum ar fi, inedita experienţă nu mi-o poate lua nimeni. Şi nici pozele care sunt superbe. Mai ales ale lui Florin.

Şi ca să nu uit, dacă găsiţi în peregrinările voastre obiecte vechi sau ruine, Priviţi şi Fotografiaţi, NU DISTRUGEŢI!!! Poate mai vor şi alţii să vadă. Istoria ne aparţine tuturor!

P.S. Încerc să fac o colectie de poze pe flikr şi să o adaug aici.

Cu Scorsi si Tara prin neolitic

Acum cateva zile scriam despre experimentul lui Catalin Lazar, doctor in istorie si tatic in neolitic. Emisiunea lui Cristian Roman, Masina Timpului a picat extrem de bine.  Ca o completare la scriitura mea. Pun link-ul catre emisiune si va las sa calatoriti impreuna cu Dr. Catalin Lazar si Adrian Nicolae in neolitic, la Sultana intr-un sit arheologic nemaipomenit.

Pe la minutul 18 se vorbeste de experimentul cu casuta de la Sultana – Malu Rosu.
Gata, va las in compania lui Scorsi si Tara.  

Visa românul neolitic la o casă pe pământ …

Vine iarna, bine-mi pare c-avem timp de istorioare :). Ca să zic așa. Păi nu cu asta v-am amenințat că mă ocup? Cu povestitul. O amică îmi spunea mai deunăzi că aș fi povestaș. Atunci așa să fie!!!

Acum că s-a lasat gerul peste Dobrogea și mi-a cam pierit cheful de plimbări prin coclauri, a venit timpul călătoriilor interioare așa cum bine spunea Mircea Eliade: ”Cea mai prețioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înșine.”

În această primă călătorie am redescoperit un proiect drag mie, Arhitectură & Arheologie Experimentală, realizat de o mână de oameni inimoși, prieteni de nădejde. Chiar dacă eu nu am reușit să particip efectiv, rezultatul  și-a adjudecat luat un loc de cinste în suflet.

Să o luăm cu începutul … să fi fost prin vara lui 2010.

Au cercetat ei (arheologii) din vremurile acelea, vestigiie arheologice ale culturii Gumelnița descoperite în situl Sultana – Malu Roșu. Acestea constau din fragmente de pereți cu amprente ale materialelor de construcție, fragmente de pari carbonizați și alte chestii care fac meseria de arheolog interesantă. (au mai cercetat ei și altele, că din neolitic ne-au rămas o grămadă de bunătăți de descoperit si studiat, dar nu își au locul în povestea de astăzi)

Și au ajuns la o concluzie. Dom’le, nu ar fi super să reconstituim o locuință preistorică din neolitic? Să vedem și noi căt de greu era pe atunci să îți faci o casă, câte rude chemai să pună osul la treabă, ce tehnici de construcție foloseau, câte materiale intrau, etc, etc. Și nu în ultimul rând, cât rezista o astfel de casă? (că tot românul neolitic visa la o casă pe pământ 🙂

Păi vere, o astfel de idee nu te lasă să dormi sau să visezi la stele. Ea te cheamă, te cere … Se impune!!! Așa că ce mai tura – vura, s-a lăsat cu un proiect. Acesta a implicat mințile dechise și creatoare ale studenților de la Facultățile de Istorie şi Arhitectură și nu în ultimul rând mâinile lor dibace. Să nu credeți că doar ei au pus mâna, nu … toată lumea a ajutat, inclusiv primăria Mânăstirea cu locul de casă şi lemnul, că acum sunt scumpe vere, nu ca pe vremuri când erau moca.

Și uite așa s-a lăsat cu un experiment științific de toată frumusețea. Rezultatele obținute în urma reconstrucției locuinței din a doua jumătate a mileniului V î.Chr. au fos în măsură să le ofere specialiștilor din domeniu explicații plauzibile privind tehnicile de construcție preistorice. Acestea vor ajuta în procesul de interpretare a descoperirilor arheologice.

În vara asta (în perioada 17 iulie – 15 august 2011) s-au adunat iar și au evaluat gradul de degradare, au facut niscaiva reparații și au făcut o țâră de decoratiuni interioare și exterioare ca să se bucure și casa, nu numai ei. Oamenii și-au pus în cap să studieze până in 2014 casuța și să adune cât mai multe date până atunci. (eu le urez succeuri și spor în munca socialistă continuare)

Și acum am să vă prezint pălmașii ce au trudit pe plantație cu drag și spor. De la stânga la dreapta:

Dr. Cătălin Lazăr (Muzeul Național de Istorie a României), Theodor Ignat (Muzeul Municipiului Bucureşti), Florin Rădulescu (Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional Călăraşi), Sebastian Stan, Alina Filipoiu, Octavian Cazacu, Alexandru Năstase, Irina Ioniţoiu, Cătălin Ivanov, Vincent Babeş (Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu” Bucureşti), Marcian Enache-Poti (Swedish Trade Council).

… și s-a realizat în baza parteneriatului dintre Muzeul Naţional de Istorie a Romaniei, Asociaţia Română de Arheologie, Primăria comunei Mânăstirea jud. Călăraşi (Primar ing. Mocanu Aurel) şi Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional Călăraşi, cu sprijinul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu” Bucureşti.

Uf, gata, că mulți au fost, dar nu era frumos să-i omit dacă tot îi știam.

Responsabili cu pozurile de peste tot au fost Dr. Cătălin Lazăr și Florin Rădulescu și subsemnatul . Desenul nu știu cine l-a facut, dar mi-a plăcut. Daca autorul îmi spune, il trec și pe el, că e frumos (desenul :))

P.S. Casa a fost încondeiată” artistic de Florin Râdulescu.  Jos pălăria maestre !!! (sau jobenul:))