Categorie: Mai serioase

Dunărea dezlănțuită

Nu-mi place să dau titluri apocaliptice, dar cam ăsta este adevărul. După o perioadă în care Dunărea ne-a oferit un spectacol alb, încremenit, a venit vremea ca ea să ne arate ce putere are. Așa că s-a hotărât să spargă aceast scut ce o acoperea și să facă ordine în matca ei. Din păcate în calea ei s-au așezat diverse utilaje navale, ca să zic așa, iar ea nu e într-o perioadă politicoasă. Drept pentru care a început să ia cu ea absolut tot ce îi împiedică curgerea. Adică, bărci, barje, pontoane, vapoare și multe alte obiecte ce își aveau sălașul pe malul ei. Partea proastă e că abia a început. Acum doar ne arată că poate. Probabil că abia în vreo două zile o să dezlănțuie urgia. Imaginile nu reușesc să descrie ceea ce am văzut. Par chiar prea calme. Dar din păcate nu prea sunt. Dar asta e. Natura își vede de ale ei. Noi stăm în calea ei, nu ea în calea noastră. Așa că noi doar contemplăm.

Las mai jos un filmuleț și vreo două poze. Promit că o să fac și un album foto. Am câteva poze nemaipomenite.

la bună vedere!


Am avut la dispoziție un aparat foto care știe să facă panoramare. Așa că atașez două panorame.

 

 

Independența României – Răsboiul Româno Ruso -Turc 1877

În 2008, Nae Caramfil ne prezenta ”Restul e tăcere”. Un film super despre un film epocal, adică, despre un prim film românesc și anume, ”Independența României”. Povestea, în mare parte adevărată, prezintă zbaterea regizorului român, Grigore Brezianu, finanțat de Leon Popescu, un moșier cam nebun, în a crea o operă de artă. Cei doi au reușit să realizeze o reconstituire aproape fidelă a războiului cu turcii, război prin care România își cucerise independența.

Filmul lor a rezistat peste ani, iar acum îmi revine cinstea să vi-l prezint prin intermediul unor oameni care s-au chinuit să-l posteze pe rețelele sociale. Merci ”istorie româneasă în fotografii” pentru străduința ta.

P.S. conacul lui Leon Popescu este în Călărași. E o construcție super, care a fost salvată de la ruinare de un bun prieten de-al meu. Salutări și lui.

Duios istoria trecea!!!

În liceu aveam un profesor care atunci cand ne livra informații importante ne zicea să luăm cu pâine, ca să intre mai ușor. Așa zic și eu astăzi, înainte de a mă apuca cu ambele mâini de monitor. De ce zic asta, pentru că vreau să facem un pic de isterie istorie. De fapt, acesta este doar un preambul la ceea ce o să vă las spre ascultare/vizionare (plăcută).

Să purcedem spre începuturi. În perioada interbelică, Vasile Pârvan întemeiază școala română de arheologie. Acesta lansează un mare program de cercetări sistematice, iar sub îndrumarea sa, în 1923, prof. Ion Andrieşescu începe cercetările de teren și săpăturile științifice la Sultana, o așezare de tip tell așezată pe malul înalt al Mostiștei. Deoarece prof. Andrieşescu era interesat cel mai mult de perioada clasică (antichitate), acesta a trecut un pic mai rapid peste descoperirile neolitice. În 1924, la numai un an de la descoperirea prof. Andrieşescu, prof. Vladimir Dumitrescu, asistentul Muzeului Național de Antichități, pune la dispoziția comunității științifice prima colecție de materiale specifice unei civilizaţii din ultima jumătate a mileniului V, îChr și o numește Gumelnița.  Descoperirile dânsului au fost făcute la numai câţiva kilometri de situl de la Sultana, în măgura Gumelniței din apropierea orașului Oltenița. Așa s-a pierdut șansa Sultanei de a intra în manualele de școală. Dar nu-i bai, e bine și așa. Noi să știm ce e cu această cultură și să nu ne facem griji despre nume.

Și acum să vă explic. Astăzi vă invit să urmăriți o emisiune dealizată de dl. Alexandru Mironov, avându-l ca invitat pe dr. Cătălin Lazar, un arheolog pasionat de neolitic. Eu il consider un guru al neoliticului românesc. Sapă de o grămadă de ani în situl arheologic Sultana – Malu Roșu (jud. Călărași) pentru că în opinia dânsului așezarea eneolitică de la Sultana Malu – Roșu ocupă un rol important pentru eneolitic. Chiar dacă factorii subiectivi explicați mai sus au pus un pic în umbră acest sit, aceasă așezare este una dintre cele mai spectaculoasă din cadrul complexului cultural  Gumelniţa – Karanovo VI– Kodjadermen. Despre cercetările și studiile d-lui lazăr am mai povestit și cu alte ocazii în ”Visa românul neolitic la o casă pe pământ …” și în ”Cu Scorsi si Tara prin neolitic” . Eu le consider la fel de interesante ca și ăsta. Dacă nu le-ați citit până acum, nu e timpul trecut.  Merită!

Emisiunea Stiinta si spiritualitate, realizata de catre dl. Alexandru Mironov, invitat pe dl. dr. Catalin Lazar, muzeograf – arheolog și președintele Asociației Române de Arheologie.

Hai la școală!!!

E bună și vacanța , dar dacă nu mă mobilizez, numai scriu nimic și pun lacăt pe blog. Că omul, greu se învață cu un ritm, dar și mai rapid se dezvață. Așa că am pus mâna pe condei și la treabă. Am început să scriu răspunzând unei întrebări nerostite, dar prezentă prin amintiri, ”Copii cum v-ați petrecut vacanța?”

Păi cum să o petrec? Cum îmi place mie mai mult. În altă parte decât acasă. De data asta, altă parte a fost Brașovul, un oraș de care încep să mă îndrăgostesc. Pare un loc în care dacă ai bunăvoință nu te plictisești niciodată. Ce să mai spun de peisagii. (o voce din planul secund îmi spune să pun ghilimele la peisagii ca să se prindă lumea că l-am scris la oha. Ete că nu pun, să râdă lumea. Sâc! :)) Gata cu încălzirea. Să trecem la lucruri serioase … sau nu.

Despre ce voiam să vă povestesc? Despre sistemul de învățământ românesc. Sună plictisitor, a subiect de talk-show obosit. Ei bine, Nu! Într-adevăr, despre el voiam să vă povestesc, dar nu despre sistemul de învățământ actual este povestea. Ea este despre începuturile școlii românești și anume despre ”Prima școală românească”. Acu parcă sună mai bine. Cine mi-a spus povestea? Preot prof. Vasile Oltean, poate cel mai erudit om pe care l-am cunoscut până acum. (altă dată o să vă povestesc despre Nicolae Scăunaș, un om în fața căruia Google își scotea pălăria!) Vasile Oltean are har de povestitor. Când începe să vorbească, timpul se așează încet în bancă și începe să-l asculte. El trăiește pentru acest lăcaș de cult și de învățătură care adăpostește circa 4 000 de cărți vechi și peste 30 000 de documente care nu ne lasă să ne uităm istoria. De peste 42 de ani, aproape o viață de om, Vasile Oltean studiază această comoară culturală.

Așa că am să întind mâna peste taste și am să vă spun pe scurt despre școala din Șchei, cea mai veche școală românească din întreaga Românie. Pe Vasile Oltean l-am ascultat stând în băncile sălii de clasă ”Anton Pann”. Am intrat cam greu, dar senzația a fost nemaipomenită. Stăteam într-o bancă de la începutul sec. XIX -lea. Iar în fața noastră, profesorul, a început să ne deslușească lecția. Cronica locală spune că ”s-au zidit școala și biserica la 1495”. Dar,  Bula papală a lui Bonifaciu al IX-lea de la 1399, prin care se adresa schizmaticilor care primeau învățătură de la pseudo dascăli, demonstrează că aici se făcea școală. Dascălii erau preoții înșiși. Ei alcătuiau manuale de școală, scriau cărți și protejau școala. Cea mai recentă descoperire, Omiliarul (manual școlar) din sec. XI-XII lasă de înțeles că dacă exista manual, clar exista și școală.

Cum se făcea școală aici? Ne explică tot profesorul nostru: „Din nici o localitate nu veneau doi elevi, unul singur – alesul satului venea la şcoală pentru a deveni dascăl sau notar în sat sau poate chiar preot în sat. Preoţii noştri nu studiau pe la academii înalte, erau doar oameni mai răsăriţi din lumea satului, ai căror bunici sau taţi fuseseră preoţii şi în felul acesta se păstra în familie această tradiţie a preoţiei în lumea satului. Ca să vină la şcoală, aduceau o găleată cu grâu, un car cu lemne şi 4 florini, bani cu care cumpărai cam 3-4 boi, vă daţi seama ce statut aveau elevii pe acea vreme.” Are și dovezi. A descoperit printre documentele Bisericii ”Sf. Nicolae” un catalog de școală de la 1730. Profesorul, Ioan Duma, avea 110 ciraci (elevi). Cel mai tânăr elev avea 20 de ani :). În școală stătea trei luni și devenea notar. Dacă voia să devină dascăl, stătea șase luni. Cel mai mult stăteau cei care voiau să devină preoti. Nouă luni bătute pe muchie. Pe atunci popa făcea tot. Era si doctor și veterinar, omul bun la toate.

Ne-am ridicat copleșiși din bănci și am purces spre ce-a de-a doua comoară a școlii. Tiparnița diaconului Coresi. În 1559 asistăm la un moment de cotitură. Diaconul Coresi, se leapadă de cuvintele slavone și scrie prima carte în limba română. Astfel că, la 12 martie 1559, Judele Brașovean asistă la ceremonialul de predare a Manualul de catehism în școala românească din Șchei. De acum, limba română a devenit limbă școlară. Coresi scria așa ”Dacă am cetit, bine am socotit şi am aflat că toate tâlcuiesc şi mie toate plăcură şi am scris cu tiparul vouă fraţilor românilor să vă fie pre învăţătură şi vă rog fraţii mei să cetiţi şi bine să socotiţi că veţi vedea voi înşivă că e mărgăritarul şi comoara ascunsă întrânsele”. Cum tipărea el cărțile? Cu sudoarea frunții. Cioplea matrițele cu briceagul in lemn dur, de corn. Cioplirea se făcea invers, ca în oglindă și dura doi – trei ani. Astfel a cioplit 39 de cărți împreună cu câțiva ucenici. Ghidul nostru ne explică de ce a venit Coresi în Ardeal: ”Coresi a venit în Ardeal pentru că era nevoie de cărţi în limba română pentru rezistenţa ortodoxă în faţa invaziei sectelor religioase  (…)  Cărţile nu circulau pe graniţe politice ci pe graniţe religioase. Acolo unde era o biserică ortodoxă, ajungeau şi cărţile. Un tiraj de 100 sau 200 de cărţi de-ale lui Coresi acoperea toată necesitatea de cărţi pentru bisericile din ţara asta. De aceea Coresi stă la temelia limbii şi culturii noastre naţionale.” Din păcate aproape nimeni nu mai stie cine a fost acela care ne-a redat limba. Până și manualele școlare l-au uitat.

Prof. Oltean ne-a făcut o demonstrație simplă a modului de funcționare a tiparniței. Simplu, dar în același timp năucitor de migălos. 700 de pagini de carte, 700 de plăci sculptate. El a și încercat-o. A tiparit o foaie volantă. Cronica școlii. Am cumpărat-o. Un leu. Clilipir! Dar totuși o comoară.

Muzeul mai ascunde o mulțime de comori. Aici se poate admira Cronica Transilvaniei din vremea lui Mihai Viteazul, scrisă la Nurenberg, prima Biblie a ruşilor (1581), Biblia lui Andrei Şaguna (se făcea pușcărie pe vremurile lui nea Nicu dacă o dețineai), sau Biblia lui Ion Heliade Rădulescu tiparită la Paris.  O adevărată raritate este  Tetraevanghel cu foiţă de aur, scris pe piele de ied nenăscut, dăruit braşovenilor la 1561 de către Alexandru Lăpuşneanu. Metoda confecționării lui este destul de neortodoxă. Datorită structurii speciale a pielii care nu era pe deplin formată, foița de aur se lipea fără alte lipiciuri și nici nu se mai desprindea. Rezultatul … impresionant!

Sunt multe de spus. Și o să mai spun. Dar cu altă ocazie. Poveștile prof. Vasile Oltean sunt multe și interesante, iar luna asta sigur or să-și facă loc pe aici.

Gata, am vorbit deja prea mult.

Documentar video despre „Prima Scoala Roamneasca” realizat de Springer &Jacoby Romania cu sprijinul Electromagnetica Bucuresti. 

La bună vedere, auzire, comentare, etc. Știți voi. Pa!!!

Secretul epavei !!!

Doamnelor şi domnilor, bădişori şi bădişoare, am plăcerea să vă anunţ că am reuşit. 🙂 Am reuşit să particip la un eveniment considerat de mine, EXTRAORDINAR!!! Un eveniment ieşit din comună. Din comuna primitivă, normal, că eu cică sunt de la oraş! În timp ce tobele bat în ritm, eu o să anunţ marea mea reuşită!

Am participat în calitate de observator la o descoperire interesantă pentru unii şi extraordinară pentru mine, asta pentru că nu am mai participat până acum la aşa ceva.

Să încep cu începutul. În weekend, l-am însoţit la Coslogeni pe Florin Rădulescu, ofichial la Cultură şi Patrimoniu. El mergea cu treabă, pentru a verifica un sit arheologic, iar eu m-am lipit ca marca pe plic. Că de, mă consider pasionat (nu pasional:) ) de istorie şi alte vechituri, inclusiv bolovani. Pentru mine era o ocazie nemaipomenită de a-mi condimenta weekendul cu ceva cultură şi poate o relatare scurtă de la faţa locului. Cine ar fi rezistat la aşa ofertă? Mai ales că denumirea zonei în care mergeam era Crucea de leac. Cine ar rezista la aşa ispită?

Zis şi făcut. Dimineaţa eram echipat ”de scandal”, cum ar zice taică-miu. Adică echipamentul de pescuit pentru condiţii vitrege. O preaminunată şubă muncitorească dar călduroasă, polar, blugi de tăvăleală şi cizmele mele de lăptar :). De ce de lăptar, pentru că la magazinele de vânătoare şi pescuit nu se găseau într-o vreme decât cizme de la mărimea 45 în sus. Zici că te duceai să calci peştii, nu să-i pescuieşti cu undiţa. Nu eram eu cel mai chipeş astfel îmbrăcat, dar eram pregătit de tăvăleală şi aventură. Şi ferit de gura nevestii. Poate ştiţi şi voi povestea ţoalelor frumoase de oraş tăvălite prin coclauri. 🙂

Eei… Şi-am plecat şi am ajuns. La sit. El stătea frumos pe malul apei, parţial înfipt în nămol şi denumit generic fântână. Pe limba noastră, groapă de gunoi neolitică. Interesantă şi nu prea. Mai ales că prin ea mai găseai şi sticle de cheag sau peşti bibelou din sticlă. Ne – neolitică dar comunistă.

Şi aici intervine ochiul de mare maestru al lui Florin. Cum dădea el cu aparatul foto în cioburi şi peste ape, a surprins ceva interesant în obiectiv. O ţâră mai jos de obiectivul nostru. O insulă cam simetrică ieşită din Borcea. Probabil că ştiţi că braţul Borcea a ajuns ceva jalnic. Un fir de apă care se chinuie să sară peste mări şi oceane de nisip. Cei de la cotele apelor Dunării anunţau pentru acea zi, minus 122 cm. Ca să vă daţi seama, în mod normal cota este plus 200, dacă nu şi mai mult. Deci, cam vreo trei metri de apă lipseau. Şi vorbim de metri pe verticală.

Buun. Cizme aveam, aparat foto aveam, curiozitate slavă Domnului. Aşa că ne-am luat la revedere de la groapa noastră de gunoi şi am încercat marea cu degetul. Adică Borcea cu piciorul. Şi… VICTORIE. Am reuşit să ajungem pe insuliţă. Acolo eu am rămas fără cuvinte. Sunt nepot de marinar şi am mai văzut la viaţa mea ambarcaţiuni de lemn. Ba chiar am ajutat la construirea unora (lotci de Turtucaia pe numele lor)

Insula noastră era de fapt un OBN, adică Obiect Plutitor Neidentificat. Eşuat şi din lemn. Adică direct interesant. Nea obiectul era aşezat paralel cu malul, la vreo douăzeci de metri în apă. La un nivel normal al apei, ar fi fost mult în larg, la cel puţin cincizeci de metri de mal. Toată trebuşoara era îngropată sub depuneri de nisip, mâl şi piatră albă de carieră (posibil lest). Conturul ei se observa discret, resturile de coaste ieşind cam 10 – 20 de centimetri din nisip. Toată epava, cu tot cu depuneri iese în medie 30 de cm deasupra apei. Dacă trag nemţii apa la veceu mai des, gata se acoperă iar de ape.

Împreună cu Florin am făcut ceva măsurători şi ne-a rezultat că dimensiunile drăguţei de epave sunt cam aşa: 23,5 m lungime şi 5 lăţime. Nu am reuşit să ne dăm seama cât de adânc este îngropată pentru a-i stabili pescajul. În schimb am stabilit că distanţa dintre coaste este de aproximativ 40 cm interax. Lemnul pare destul de dur, cel mai probabil stejar, iar bordajul din ceva conifer şi destul de atacat de apă. În interior, pe lângă fiecare bordaj am descoperit câte un sulinar tot din ceva conifer, gros de cam 25 de cm. Am mai descoperit şi alţi doi sulinari în interiorul corpului, fraţi cu primii doi şi aşezaţi cam la 160 cm distanţă de primii.

În amonte am reuşit să zărim sub apă unul dintre capete. Era frumos arcuit către ax şi uşor ridicat şi retezat la capăt. Celălalt capăt nu l-am găsit, probabil fiind rupt şi dus de ape.

Interesant este că în amonte, cam în dreptul capătului, sunt înfipţi în apă perpendicular pe mal, trei ţăruşi la distanţe egale unul de altul. Nu ştiu ce reprezintă, dar nu par a fi lemne aduse de apă. Florin ca şi specialist a denumit epava corp plutitor. Eu vreau să visez şi o văd ba moară pe apă (ship mill) da corabie sau barjă. Am ajuns chiar la barjă romană cu visurile.

Orice ar fi, pentru mine a fost extraordinar. Am atins o epavă, care chiar dacă a ţinut strâns cu dinţii de secret, pe mine m-a făcut un om fericit. Îmi pare rău că poziţia nu prea lasă posibilitatea cercetării mai amănunţite, dar dacă vreodată se va putea, mă înscriu de acum salahor. Trăiesc cu speranţa că poate într-o zi o să şi aflu pe ce am pus piciorul. Poate pe un vas de peste 2000 de ani sau pe un amărât de bac din anii 50 – 60. Oricum ar fi, inedita experienţă nu mi-o poate lua nimeni. Şi nici pozele care sunt superbe. Mai ales ale lui Florin.

Şi ca să nu uit, dacă găsiţi în peregrinările voastre obiecte vechi sau ruine, Priviţi şi Fotografiaţi, NU DISTRUGEŢI!!! Poate mai vor şi alţii să vadă. Istoria ne aparţine tuturor!

P.S. Încerc să fac o colectie de poze pe flikr şi să o adaug aici.

Biserică de patrimoniu, caut casă

Poate ca titlul suna ciudat, dar asta este crudul adevăr. Unul dintre cele mai ample lăcaşuri de cult din Transilvania a fost lăsat să moară. Din fericire pentru ea, Biserica din demn din Sălciva, jud. Hunedoara, datată de prin anul 1799 a reuşit cu ultimile puteri să supravieţuiască pentru a reuşi să-şi găsească o nouă casă în Călăraşi.

Cei care ar fi trebuit să o îngrijească s-au lepădat de ea. Din punctul de vedere al unora dintre ei, e doar o vechitură de biserică. Prăbuşită şi inutilă. Nu contează că este o frumuseţe de biserică din lemn ridicată în Transilvania şi că se distinge prin pictura murală de factură bizantină cu influenţe baroce. Nu contează nici că s-a lucrat timp de şase ani pentru construcţia ei. De ce să conteze!?! Au uitat că ”Această sf[â]ntă biserică sau zugrăvit cu ajutorul lui D[u]mnezeu la anul 1811 cu cheltuiala a tot satul Sălciva, fiind parocu Ion Gheorghe … și sau gătat în luna lui iulie în 26 … în zile[le] prea luminatului împăratului nostru Franțișcuș sfârșit și lui Dumnezeu laudă, Nicolae Pătruț.” şi că ”Această sfântă biserică sau zugrăvit de mâna mea Nicolae Bădău din Lupșa Mare în zilele [pre î]nălțatului împăratului nostru Franțișcuș, și sa gătat la anul 1811 luna iulie” -fragmente din cele doua pisanii (wikipedia). Munca strămoşilor lor a fost zvărlită la coş.

Acum au alta. Arată ca o hală cu o turlă în capăt. Dar e nouă şi betonoasă (sau cărămidoasă). Făcută din banii de la CAP. Pentru a o abandona pe cealaltă, au găsit o o grămadă de scuze  puerile. Citiţi şi vă minunaţi:

Cică era veche şi nu se mai putea sluji în ea. ALO!!! Monument de patrimoniu vă spune ceva??? Că ploua prin acoperiş şi că erau în pericol de electrocutare din cauza asta. Şi mai ales Dumnezeu e de vină, că s-a trezit să-l ia la el pe meşterul şindrilar. Practic, datorită câtorva găuri minore apărute prin 2007 şi lăsate în voia lor, învelitoarea de şiţă a evoluat dramatic până în 2009. Rezultatul? O parte a elementelor de boltire s-au prăbuşit şi aproape toată pictura de pe latura sudică a naosului a dispărut.

Aşa că au rezolvat rapid. ABANDON!!!

Acum bine că au scăpat de ea. Minune Domnezeiască şi maximă fericire că le-au luat-o călărăşenii de pe cap. (ce proşti mai suntem, la câte CAP-uri sunt în zonă, trageam neste betoane de murea lumea) În evz.ro găsiţi declaraţia preotului satului, Dorin Băştean, dacă nu mă credeti pe cuvânt.

Ce să o mai lungesc, Biserica de lemn cu hramul ”Sfânta Cuvioasă Parascheva” din localitatea Sălciva, judeţul Hunedoara, construită în în anul 1799, va fi relocată, restaurată şi reasamblată pe strada Muşeţelului din municipiul Călăraşi.

Mulţumim Fundaţiei Dala şi Ordinului Arhitecţilor Români că au realizat proiectul “60 de biserici din lemn”. Astfel s-a putut interveni cu ajutorul voluntarilor, studenţilor şi profesorilor de la arhitectură şi arte, împreună cu meşteri populari atestaţi pentru a înveli lăcaşurile în pericol de prăbuşire cu o membrană specială, care sa le stopeze degradarea până se vor gasi fonduri pentru intervenţii. Biserica ”noastră” a fost învelită în 17 august 2009 şi astfel a reuşit să supravieţuiască pentru a fi restaurată şi reintegrată în comunitate.

Călărăşenii au făcut cunostinţă cu ea anul trecut în cadrul unei expoziţii-atelier, găzduită de Muzeul Naţional al Agriculturii din Slobozia şi au hotărât să o adopte.

La restaurarea acestui monument eclesial va participa o echipă de specialişti şi experţi atestaţi de către Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, urmăriţi îndeaproape de către părintele paroh Paul Tudorache, cel care va fi păstratorul lăcaşului de cult si nu în ultimul rând, monument istoric.

Sper să preţuim aceasta ”comoară” mai mult decât cei care au condamnat-o la moarte prin uitare.

sursa foto: wikipedia

Visa românul neolitic la o casă pe pământ …

Vine iarna, bine-mi pare c-avem timp de istorioare :). Ca să zic așa. Păi nu cu asta v-am amenințat că mă ocup? Cu povestitul. O amică îmi spunea mai deunăzi că aș fi povestaș. Atunci așa să fie!!!

Acum că s-a lasat gerul peste Dobrogea și mi-a cam pierit cheful de plimbări prin coclauri, a venit timpul călătoriilor interioare așa cum bine spunea Mircea Eliade: ”Cea mai prețioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înșine.”

În această primă călătorie am redescoperit un proiect drag mie, Arhitectură & Arheologie Experimentală, realizat de o mână de oameni inimoși, prieteni de nădejde. Chiar dacă eu nu am reușit să particip efectiv, rezultatul  și-a adjudecat luat un loc de cinste în suflet.

Să o luăm cu începutul … să fi fost prin vara lui 2010.

Au cercetat ei (arheologii) din vremurile acelea, vestigiie arheologice ale culturii Gumelnița descoperite în situl Sultana – Malu Roșu. Acestea constau din fragmente de pereți cu amprente ale materialelor de construcție, fragmente de pari carbonizați și alte chestii care fac meseria de arheolog interesantă. (au mai cercetat ei și altele, că din neolitic ne-au rămas o grămadă de bunătăți de descoperit si studiat, dar nu își au locul în povestea de astăzi)

Și au ajuns la o concluzie. Dom’le, nu ar fi super să reconstituim o locuință preistorică din neolitic? Să vedem și noi căt de greu era pe atunci să îți faci o casă, câte rude chemai să pună osul la treabă, ce tehnici de construcție foloseau, câte materiale intrau, etc, etc. Și nu în ultimul rând, cât rezista o astfel de casă? (că tot românul neolitic visa la o casă pe pământ 🙂

Păi vere, o astfel de idee nu te lasă să dormi sau să visezi la stele. Ea te cheamă, te cere … Se impune!!! Așa că ce mai tura – vura, s-a lăsat cu un proiect. Acesta a implicat mințile dechise și creatoare ale studenților de la Facultățile de Istorie şi Arhitectură și nu în ultimul rând mâinile lor dibace. Să nu credeți că doar ei au pus mâna, nu … toată lumea a ajutat, inclusiv primăria Mânăstirea cu locul de casă şi lemnul, că acum sunt scumpe vere, nu ca pe vremuri când erau moca.

Și uite așa s-a lăsat cu un experiment științific de toată frumusețea. Rezultatele obținute în urma reconstrucției locuinței din a doua jumătate a mileniului V î.Chr. au fos în măsură să le ofere specialiștilor din domeniu explicații plauzibile privind tehnicile de construcție preistorice. Acestea vor ajuta în procesul de interpretare a descoperirilor arheologice.

În vara asta (în perioada 17 iulie – 15 august 2011) s-au adunat iar și au evaluat gradul de degradare, au facut niscaiva reparații și au făcut o țâră de decoratiuni interioare și exterioare ca să se bucure și casa, nu numai ei. Oamenii și-au pus în cap să studieze până in 2014 casuța și să adune cât mai multe date până atunci. (eu le urez succeuri și spor în munca socialistă continuare)

Și acum am să vă prezint pălmașii ce au trudit pe plantație cu drag și spor. De la stânga la dreapta:

Dr. Cătălin Lazăr (Muzeul Național de Istorie a României), Theodor Ignat (Muzeul Municipiului Bucureşti), Florin Rădulescu (Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional Călăraşi), Sebastian Stan, Alina Filipoiu, Octavian Cazacu, Alexandru Năstase, Irina Ioniţoiu, Cătălin Ivanov, Vincent Babeş (Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu” Bucureşti), Marcian Enache-Poti (Swedish Trade Council).

… și s-a realizat în baza parteneriatului dintre Muzeul Naţional de Istorie a Romaniei, Asociaţia Română de Arheologie, Primăria comunei Mânăstirea jud. Călăraşi (Primar ing. Mocanu Aurel) şi Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional Călăraşi, cu sprijinul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu” Bucureşti.

Uf, gata, că mulți au fost, dar nu era frumos să-i omit dacă tot îi știam.

Responsabili cu pozurile de peste tot au fost Dr. Cătălin Lazăr și Florin Rădulescu și subsemnatul . Desenul nu știu cine l-a facut, dar mi-a plăcut. Daca autorul îmi spune, il trec și pe el, că e frumos (desenul :))

P.S. Casa a fost încondeiată” artistic de Florin Râdulescu.  Jos pălăria maestre !!! (sau jobenul:))

Amintirile uitate de la Cernobîl. (Să nu uiti, Darie!)

Despre Cernobîl am auzit de cand mă ştiu. E un fel de monstrul din dulap. El e ”răspunzător” de toate boalele cunoscute sau necunoscute din ultimii douăzeci de ani. Nu neg că nu ar fi. E chiar foarte posibil. Mai ales că noi în deplinătatea facultăţilor mintale comuniste nu am ştiut să ne protejăm. La vreo două luni de la accident, toată românimea umplea litoralul.

OK, nimic nou până acum, o să spuneţi. Toată lumea ştie de Cernobîl. Stiu că ştiţi, nici măcar un moment nu mi-a trecut prin cap că nu aţi sti. Departe de mine gândul ăsta.

Totuşi, de la ce a pornit acest post? Ei bine, de la o amintire cu haiduci (Vali Sterian, nu te-am uitat, doar vinilul l-am vândut ca un …. pe beutură şi ţigări 🙂. AH!!! Colecţia mea de viniluri, IRIS, Sterian, Phoenix şi etcetera 🙁. Tinereţe zbuciumată de copil prost 🙂). Despre ce haiduci e vorba? Despre haiducii din Call of Duty 4. Până să joc acest FPS nu am înţeles tragedia de la Cernobîl. Singur, cu arma în mână (OMFG, chiar am trăit jocurile gen COD sau F.E.A.R. Și acum îmi apretează coama din cap 🙁) m-am târât printre ruinele orasului fantomă. Si aşa am descoperit tragedia de acolo.

Poate că imaginaţia mea a luat-o razna, fiind sub influenta fraţilor Strugatskiy, care au descris superb ”Zona” în a lor carticică ”Picnic la marginea drumului”, excelent ecranizată de un monstru al cinematografiei, Andrei Tarkovski în ”Călăuza” prin 1979, mult înainte de Cernobîl.

Aşa că azi m-am hotărât să scotocesc pe net şi să caut informaţii şi pozuri cât mai reprezentative. Stiu că moda este să plasezi un astfel de material în preajma unei aniversări ale unui eveniment, dar na, eu o postez într-o zi de miercuri. Şi o postez pentru că suntem oameni şi uităm. Transformăm emoţiile în ritualuri şi le depersonalizăm. Iar atunci cănd uităm suntem condamnati să repetăm.

Accidentul de la Cernobîl

Este şi azi cunoscut ca cel mai mare accident nuclear. Înainte de asta, centralele atomoelectrice erau considerate cel mai mare succes al ingineriei sovietice, propaganda comunistă folosindu-se de sloganul ”atomul paşnic”. Doar că acest atom paşnic, în 26 aprilie 1986 a reuşit să se împrăştie peste vestul fostei Uniuni Sovietice şi a Europei şi o ţâră din America de Nord. O mare parte din Ucraina, Belarus şi Rusia a fost puternic contaminată, fiind evacuate aproximativ 336 000 de persoane.

Totul a pornit de la un banal test al sistemelor de siguranţă a reactorului, prilejuit de o suspendare a activităţii temporare pentru întreţinere. Dar când îşi bagă necuratul coada, nimic nu mai e sigur sau uşor, drept pentru care, testul este un pic amânat, atât cât să fie înlocuită echipa de veterani cu una neexperimentată. Aceştia nu au ştiut să interpreteze datele preliminare ce sugerau abandonarea testării, considerând că sunt datorate unui echipament defect si au ales să meargă pînă la capăt cu experimentul. Nerespectarea regulilor de siguranţă a dus la explozia reactorului patru. La ora 01:23 noaptea iadul s-a pogorât peste Cernobîl, mândria sovietică. Mândria sau inconştienţa i-a făcut pe liderii comunişti să trateze dezastul ca pe un banal accident. Copiii defilau pe 1 Mai pe străzi. De asemenea, reactorul trei a fost închis abia în decembrie 2000 si asta la insistenţele comunităţii internaţionale contra unei sume substanţiale. A fost instituită o zonă de siguranţă de 30 de km, numită zona de alienaţie care inconjoară centrala şi teritoriile adiacente contaminate.

În această zonă de excludere se află Pripiat, oraşul construit împreună cu centrala atomoelectrică, casă pentru lucrătorii centralei, cu o populaţie de aproximativ 50.000 de locuitori, părăsit imediat după accident. Aici timpul s-a oprit în loc, oraşul devenind o fantomă. Probabil că nimeni nu o să se mai întoarcă vreodată aici şi să încerce să creeze o aşezare stabilă.

Lichidatorii

Aşa au fost numiţi muncitorii, pompierii si militarii mobilizaţi să intervină in evacuarea celor două oraşe afectate de radiaţii. Practic, ei au fost condamnaţi la moarte prin expunerea la radiaţii, deoarece au internevit cu mijloace rudimentare şi fără costume de protecţie.

 În prima fază, pentru stingerea incendiului, au fost pompate fara succes 300 de tone de apă. Au fost turnate peste 2400 tone de plumb şi 800 de tone de nisip, folosindu-se 30 de elicoptere militare. Metodele nu au dat randament, ba chiar au înrăutăţit situaţia. Abia pe 6 mai s-a reuşit răcirea miezului cu azot. Construcţia ”sarcofagului” a durat peste şase luni.

Operaţiunile de decontaminare a zonei şi de ridicare a aşa numitului ”sarcofag” de beton care ecranează radiaţiile emise de reactorul avariat au durat până în 1989. În tot acest timp au fost au fost implicaţi 800.000 de ”lichidatori”.

Tragedia cea mai mare este că Centrul de cercetare asupra medicinei radiatiilor din Kiev a anunţat că rata mortalităţii lichidatorilor ucrainieni a crescut de sase ori în perioada 1988 – 2002, iar Ministrul situaţiilor de urgenţă din Ucraina declara că 94% dintre lichidatorii în viaţă suferă de maladii ale oaselor şi a sistemului nervos, 65 000 dintre ei fiind invalizi.

Final?

În zonă, nivelul radiaţiilor va ajunge la cote normale abia în 2525. Însă restricţiile au cam fost ridicate şi deja zona este vizitabilă. Personal eu prefer să o vizitez prin poze sau jocuri. Dar, fiecare face ce crede. Mai ales că ”sarcofagul” sub care doarme balaurul este încă cel provizoriu, cel final fiind încă in construcţie şi preconizat că va fi finalizat abia în 2015. Până atunci, natura şi-a reintrat în drepturi, ferită de intervenţia omului. Poate că asta este şansa ei. Sper să nu se gândească să generalizeze această soluţie şi să mute homo sapiens pe lista animalelor dispărute.

 P.S. Pozele sunt realizate artistic, pentru a crea un mai mare tragism. Dar sa nu uităm că sunt reale.

Jocul balatrucilor grezosi

Printre ciudateniile pe care le tot aduc in casa si nevasta le scoate pe furis afara 🙂 am salvat doi dorobanti. Da, dorobanti. Domnii dorobanti sunt cam balatruci :). In buletinul lor scrie ca de fapt sunt de etnie trovanta. Iar astora care nu le place sa se dea mari le spun concretiuni grezoare (nu grețoase 🙂 )

Hai ca pana cum am reusit sa ne intelegem. (Muhaha ha ha!!!)

Unii mai nerabdatori or sa inceapa sa bata din picioare si sa mormaie in surdina ca nu mai intra in viata lor aici. Adica am scris 500 de caractere si nu am spus nimic. Ba am spus si o sa mai spun.

Hai ca va dau de-nteles.

Balatrucii astia sunt de fapt aglomerari de nodule sferice sau cu forma neregulata formate din roci sedimentare.

Pai zi asa ma nene!!! (or sa comenteze ultimii ramasi cu ochii in pagina. Iar ne aburesti cu bolovanii tai grețosi, pardon, grezosi)

Pe bune ca nu e abureala. Sunt fenomenale.Si ca sa nu mai va inebunesc, va pun pe tava si etimologia lor. Uzual (stiintific) se foloseste termenul de concretiune grezoasa. Unii cercetatori prefera termenul de trovant. In popor sunt numite balatruci sau dorobanti.

De ce o tot tin eu ca sunt superbe. Ei bine, pentru ca natura, in ingeniozitatea ei a creat aceste “statuete” de o varietate impresionanta, unele imbracand forme zoomorfe sau antropomorfe, atfel reusind sa-l bata pana si pe marele Brancusi. Chiar exista voci care soptesc ca de fapt Brancusi s-a inspitat din aceste opere minunate ale naturii. Posibil, mai ales ca la Costesti, care e destul de aproape de Hobita, satul natal al maestrului este o mare aglomerare de concretiuni grezoase.

Umbla vorba ca cercetatorii astia nu ar sti nimic, si ca degeaba ii dau ei cu aglomerari de nisip cimentat cu carbonat de calciu si ca varietatea formelor este data de valoarea factorilor si elementelor mediului de concretionare. NȚ, abureala …

… Pe inserat, cand dispar aparatele foto purtate de tropaitori spre cabane cu ciorbe si friptane, pietrele se aduna la sfat de taina. Poarta in burta oua de dinozaur si sunt incarcate de o energie mai pozitiva decat plusul de la baterie. Daca te uiti mai atent reusesti sa vezi balaurii adormiti in stanca. Nu te lasa pacalit de formele lor domoale, ei doar asteapta un semnal de taina si atunci se vor descolaci si isi vor arata forma lor de grozavie. (cred ca am vazut prea multe filme:) )

Ce sa spun, spusul ca spusul, dar o calatorie pe dealul Feleacui sau pe la Costesti iti poate scoate in cale „a statue made by Nature”. Calatorule, nu o distruge, minunea din mana ta nu are decat 10 – 13 M.a. vechime si vine tocmai din sarmatian.

Daca nu iti plac plimbarile in natura le mai poti admira la Muzeul de Stiinte Naturale din Bistrita sau in Rezervatia Naturala Muzeul Trovantilor Costesti.

 

Ma-nclin!

(Imagine: Dragos Savu/Mediafax Foto)

Se pare ca in toamna asta artistii au parte de tot mai multe marsuri mortuare. De data aceasta, Liviu Ciulei, unul dintre cei mai mari regizori ai nostrii strange in jurul  lui comunitatea lor.

Drum bun maestre!

<<Liviu Ciulei s-a nascut pe 7 iulie 1923. A studiat teatrul, la Conservatorul Regal de Muzica si Teatru din Bucuresti, iar apoi arhitectura. Cariera spectaculoasa a lui Liviu Ciulei include peste 20 de filme, la care a lucrat in calitate de regizor, actor sau scenarist, precum si numeroase spectacole de teatru, unde si-a pus semnatura ca regizor, scenograf sau actor, aceste productii fiind recompensate de-a lungul timpului cu distinctii prestigioase.

Printre distinctiile obtinute de Liviu Ciulei, se numara premiul pentru regie, la Festivalul de la Cannes, 1965, pentru „Padurea spanzuratilor”, Globul de Cristal, la Karlovy Vary, in 1969, pentru filmul „Valurile Dunarii”, Premiul UNITER, in 1996, Premiul de Excelenta UNITER, 2001, Premiul de Excelenta in cinematografia romana, 2002.>> (Sursa: Mediafax)

Crede si nu cerceta!

Se poate sa fie hazardul sau cine stie ce altceva, dar ca in ultima vreme sa ma tot lovesc de religie si de fanii ei. De fapt, daca stau sa ma gandesc si sa analizez,  povestea e mult mai veche. Practic, ea a inceput in momentul in care am refuzat sa mai cred fara sa trec prin filtrul mintii informatiile primite din exterior. Povestea a devenit mai interesanta in momentul in care am descoperit definitia paradigmei care zice asa:

„Paradigma este o constructie mentala larg acceptata, care ofera unei comunitati sau unei societati pe o perioada indelungata o baza pentru crearea unei identitati de sine si astfel pentru rezolvarea unor probleme sau sarcini”

Toata treaba asta suna a prosteala pe fata. A clasicului „trebuie pentru ca asa vreau eu (imperativ)”. Poate pentru unii suna bine, dar pentru mine nu. De ce zic ca e nasoala treaba. Pai dom’le, daca esti destept iti creezi un instrument perfect, cum ar fi o comunitate. Sa ne intelegem, nu ma leg de fundamentele religiei si nici nu comentez existenta sau inexistenta lui Isus. Insa, abia acum vine partea interesanta. PR-ul. Da, PR-ul, adica bla-bla-ul. Adica sa reusesti sa controlezi o masa cat mai mare de oameni folosindu-te de ceva intangibil.

Cea mai facila explicatie a modului in care se formeaza o paradigma (adevar incontestabil) este experimentul maimutelor (din cate stiu neste englezoi l-au facut. Nu stiu daca sunt celebrii cercetatori britanici 🙂 ):

Un grup de oameni de stiinta au pus intr-o cusca opt maimute si in mijlocul custii o scara, iar deasupra scarii o legatura de  banane. Cand o maimuta se urca pe scara sa ia banane, oamenii de stiinta udau celelalte maimute care ramaneau jos cu o apa extrem de rece. Dupa ceva timp, cand o maimuta incerca sa urce scarile, celelalte nu o lasau sa urce.

Dupa un timp, nicio maimuta nu se mai suia pe scara, in ciuda tentatiei bananelor. Atunci oamenii de stiinta au inlocuit o maimuta.  Primul lucru pe care l-a facut aceasta a fost sa se urce pe scara, dar a fost trasa inapoi de celelalte si batuta.

Dupa cateva batai noua maimuta nu se mai urca pe scara. A fost inlocuita o a doua maimuta si s-a intamplat acelasi lucru. Prima maimuta inlocuita a  participat cu entuziasm la bumbacirea noii venite. O a treia maimuta a fost  schimbata si lucrurile s-au repetat. Incet, incet, toate maimutele au fost inlocuite.

In final, in cusca erau opt maimute care, desi nu primisera niciodata o baie cu apa rece, continuau sa loveasca maimutele care incercau sa ajunga la banane.

Simplu, paradigma a fost creata. Crede si nu cerceta!!!.

OK, povestea e haioasa, educativa chiar. Dar ce se intampla cu o multime imensa de milioane de oameni care cred si nu cerceteaza? Ei bine, acei oameni devin un instrument perfect. Pot fi folositi in orice scop. Pana acum istoria ne-a demonstrat cat de bine si-au facut datoria. Razboaie peste razboaie au fost duse in numele Domnului de care oameni manipulati cu usurinta. Si asta doar pentru ca au crezut fara sa isi puna intrebari.

Dar micuta trebsoara s-a mutat si in onlain, in retelele sociale. In septembrie, Florenta scria ca Jesus incearca sa-si monetizeze Pagina de Facebook. Jesus avea atunci 8.552.337 fani. Acum, Jesus Daily, la numai o luna de la articolul Florentei, pagina are 9.697.319 fani. Mie mi se pare ca e inspaimantator. Nici nu vreau sa ma gandesc ce pot face la comanda aproape 10 milioane de fani. Online!!!