Categorie: Mai serioase

Pas în … trei

cuplu EFTCând am început să practic psihoterapia, mă simţeam destul de intimidat de ideea de a primi în cabinet cupluri. Asta pentru că păreau să vină prea târziu, atunci când parcă nu mai era nimic de făcut. Veneau după ani de furtuni, cu toată relația pustiită. Dinspre nici unul nu părea să mai licăre speranța. Asta mă făcea și pe mine să mă întreb dacă mai are rost. Se auzeau doar acuze și era tentant să îţi focusezi atenția spre cel acuzat și să încerci să îl schimbi, pentru că părea vinovat. De multe ori chiar se declara vinovat.

Totuși ceva lipsea. Ei ajunseseră până în acel moment tocmai pentru că aşa funcționau împreună, însă tendința şi tentația era de a lucra cu durerile lor separat. Aşa spunea Bowlby, că aveau oarece deviații de la atașamentul acela securizat, pe care toți ni-l dorim. Dacă problemele lor veneau din copilărie sau adolescență ori, pur și simplu dinainte de acea relație, de ce să nu facă terapie separat? Și oamenii se apucau. Lucrurile începeau să se lege în viețile lor personale, dar viața de cuplu tot șchiopăta. Ba chiar oamenii mă întrebau dacă nu cumva terapia individuală o să îi îndepărteze și mai mult și în final o să-i împingă spre divorţ.

Așa că am început să tot caut informații pentru a putea veni în întâmpinarea nevoilor lor și pentru a găsi o soluție cât mai bună care să-i ajute cu adevărat să funcționeze mai bine, dar împreună.

Atunci prietena mea Laura mi-a povestit că merge la un workshop dedicat terapiei de cuplu. Cineva adusese în România o abordare terapeutică interesantă, EFT, diferită de terapia sistemică de cuplu pe care o aplicăm deja în cabinet, care aprofunda teoria ataşamentului lui Bowlby și o aplica cuplurilor. Suna interesant! Așa că l-am întrebat pe bunul meu prieten, Nea Goagle dacă el a auzit despre EFT. Normal că auzise, dar era despre ceva dubios, (EFT – Tehnici de eliberare emoțională), ceva despre auto vindecare și oameni care se ciocăneau prin diverse părți ale corpului. Am râs copios și am zis NU. Metoda asta nu părea să aibă nimic în comun cu psihoterapia. Dar prietena care îmi spusese despre EFT a insistat să mergem. Că ea auzise că e treabă serioasă. Am acceptat. Și așa nu mai văzusem de mult o comedie bună. Era un seminar de vreo 3-4 zile, dar am convenit că dacă e dubios, ieşim rapid şi ne cerem banii înapoi. Așa că am purces. În sală păreau să fie numai oameni serioşi, cu o parte din ei mă cunoșteam de pe la alte seminarii, așa că parcă am mai prins curaj să rămân.

Și a început externshipul!

„Eu sunt Simona Herb și vă voi prezenta o metodă dezvoltată în anii „80 de Dr. Susan Johnson. Pe englezește EFT era de fapt: Emotionally Focused Therapy, iar mai pe românește, Terapia Centrată pe Emoții. Total diferit de ceea ce îmi povestise Gogu. Dubioșenia s-a terminat de la primele cuvinte ale Simonei Herb, pentru că era treabă serioasă. Nea Goagle mi-a vândut brașoave. Erau două lucruri total diferite, acelaşi acronim. (De atunci lucrurile s-au schimbat. Dacă îl întrebi acum pe Gogu ce e EFT îţi oferă mai întâi informații despre metoda terapeutică, și apoi despre chestia aia cu ciocăneli) Din acel moment pot spune că totul s-a schimbat. Cele 4 zile de seminar s-au scurs instant. Informația era beton. Simona (cred că îi pot spune Simona aici pentru că între timp a devenit o persoană dragă sufletului meu, o prietenă adevărată) umplea acel gol resimțit de mine. Ce facem cu cei doi protagoniști ai cuplului? Sue Johnson vorbește despre acel „dans” al partenerilor și îl numește tango. De fapt, este un ciclu negativ de menținere a unei interacțiuni rigide între parteneri.

Ar fi mult de povestit, dar asta ar însemna să intru în detalii tehnice, iar Simona le știe și le explică foarte frumos și pe înțelesul tuturor. Acum la un click distanță sunt disponibile interviuri faine date de ea în care povesteşte despre relația de cuplu. Însă important este că eu am aflat despre ce se întâmplă de fapt în cuplu şi mi-a oferit un instrument superb pentru cupluri. Am aflat multe despre accesibilitate, disponibilitate și implicare emoţională. Despre „Ești acolo pentru mine? Și multe altele. De atunci povestea a tot continuat. Am participat la mai toate seminariile dedicate acestei formări terapeutice și mă regăsesc în totalitate în această formă de terapie, care a dat un suflu nou metodelor mele de lucru în cabinet. Acum pot spune că frica a dispărut și a fost înlocuită de speranță. Pot spune acum că DA, cuplurile au multe șanse!

Îţi mulțumesc mult pentru asta Simona Herb! Şi lui Sue Johnson! Fără ele încă m-aș fi luptat cu demonii cuplurilor!

P.S.: Sue Johnson are o carte superbă dedicată cuplurilor. Se numește „Hold me Tight” –” Ține-mă strâns în brațe”. Aduce multă lumină și speranță cuplurilor care se întreabă dacă mai au şanse.

Fie ca…

În fiecare an, în cel puțin două ocazii, Paște și Crăciun, oamenii își aduc aminte brusc că ar trebui să fie mai buni. Dar cum devenim mai buni și care sunt beneficiile? De unde bunătatea asta? S-a reflectat ea oare în acțiunile noastre pe tot parcursul anului?

Eu mereu mi-am imaginat bunicile și bunicii aceia din casele de bătrâni care tot restul anului și-l petrec privind pe fereastră așteptând pe cineva sau ceva ce nu mai vine și brusc, 3-4 zile pe an sunt asaltați. Dulciuri, sucuri, mâncare, lume multă, hărmălaie, apoi iar… fereastra goală și restul anului. Nimeni nu mai vine, dar am fost mai buni, ne-am gândit la ei.

Așa procedăm oare și în viețile noastre, în zilele noastre obișnuite, în care nu se întâmplă ceva deosebit, pentru a o transforma într-o zi neobișnuita? Cum avem grijă de noi? Ce ne dăruim în acele zile? Mă ambiționez și le tot recomand celor care mă vizitează pe la cabinet, în căutarea unei canapele comode și două vorbe, că toți avem nevoie zilnic de trei mici pe zi. Nu, nu de pe grătar, cu muștar lângă, ci trei mici plăceri nevinovate. După ce învățăm să ne dăm nouă și începem să simțim diferența, atunci devenim conștienți că putem da din preaplinul nostru mai departe. Zilnic, nu de două ori pe an. Dăm conștient, nu din reflex și nu pentru că așa ar trebui, ci pentru că așa simțim.

Acum ceva vreme, un visător celebru ne încălzea inimile spunând că: “Un vis pe care îl visezi singur este doar un vis. Un vis pe care îl visezi împreună este o realitate”  – John Lennon.

Să ne dăm drumul la simțire în toate zilele noastre obișnuite, care nu sunt puține și împreună să creăm o lume mai bună deoarece “putem vedea aşa cum trebuie numai cu inima, ceea ce este esențial este invizibil pentru ochi” (Antoine De Saint-Exupery).

Şi poate că într-o zi:

“You, you may say 
I’m a dreamer, but I’m not the only one
I hope some day you’ll join us
And the world will live as one”
(Imagine – John Lennon)

 

sursa foto: www.lovethispic.com

Timid prin mintea depresivă

Stiință & Tehnică nr.39 Septembrie 2014

” Nimeni nu mă vrea”,” Sunt un ratat”,” Ce rost mai are”,” Viața mea e un deșert arid…”, toate acestea sunt șoapte ale asasinului tăcut numit depresie. Depresia este precum o gaură neagră în care cazi și cazi și tot cazi până când nu mai rămâne nimic în jurul tău, în afară de un hău negru, fără început și fără de sfârșit.

Chiar dacă este una dintre cele mai bine studiate probleme existente în lume, despre depresie se discută extrem de puțin, ea urcând în luminile rampei doar atunci când o vedetă sau personalitate publică se sinucide. Atunci apar șoaptele, printre ele apărând cuvântul depresie. În realitate depresia nu li se întâmplă doar persoanelor” ciudate” sau” nebune”, ci este un fenomen foarte des întâlnit. Anual, un număr impresionant de persoane cad pradă depresiei, 25% dintre femei și 12%dintre bărbați suferă un episod depresiv major în timpul vieții, iar șansele recăderii într-un al doilea episod depresiv sunt foarte mari.

Adevărul tragic este că foarte mulţi oameni ce suferă de depresie nu caută niciodată ajutorul specializat. Depresia este o tulburare ce se poate trata, și este important pentru cei care suferă de depresie să apeleze la ajutor de specialitate deoarece ea nu afectează doar persoana în cauză ci și familia și locul de muncă.

Ce este de fapt depresia? Este o tulburare a prelucrării informației prin scheme negative, rigide și excesive ce creează gânduri exagerat de negative care la rândul lor duc la emoții negative și un comportament de descurajare.

Un episod depresiv constă într-o varietate de simptome ce variază de la un individ la altul. Unele persoane pot simți depresia precum un văl negru și greu așezat peste viața lor, altele se pot simți secătuite de energie, neputându-se concentra, sau pot fi irascibile tot timpul fără niciun motiv. Depresia afectează persoana în totalitate, tulburându-i ritmul normal de funcționare până în profunzime, îi afectează modul în care aceasta doarme, mănâncă și mai ales felul în care aceasta se vede pe sine sau se gândește la diverse lucruri.

Depresia nu este o tristețe trecătoare

 

Depresia nu are legătură cu tristețea trecătoare, nu este un semn de slăbiciune și nici nu trece datorită unui act de voință a persoanei. Depresia presupune să fii trist atunci când în viață totul merge bine. Fără tratament, simptomele se pot prelungi săptămâni, luni sau ani.

În depresie apare un tipar al gândurilor negative cu referire la sine, ceilalţi sau viitor. Această gândire specifică depresiei ce produce schimbări majore în ritmul și performanța persoanei se numește ruminație și este considerat principalul mecanism de menținere al depresiei. Mintea care ruminează analizează la nesfârşit ce s-a întâmplat în trecut.

Prin ruminații persoana încearcă să găsească răspunsuri la întrebări care nu au un răspuns și astfel să dea un sens trecutului. Însă în momentul în care persoana se centrează pe întrebări de genul” De ce eu am pățit așa ceva?” ea își refuză dreptul de a mai trăi și alte experiențe și astfel își refuză dreptul la un viitor normal.

Gândurile despre sine sunt acelea de vinovăție, blamare și autocritică. Unele dintre cele mai frecvente gânduri autocritice sunt: „Nu sunt bun de nimic”, „Sunt un eșec”,” Trebuie să reuşesc tot ceea ce fac”,” Dacă las garda jos, mi se va întâmpla ceva rău”,” Nu trebuie să fiu niciodată confuz în legătură cu emoţiile mele faţă de ceilalţi”,” Dacă cineva va observa că sunt deprimat sau anxios, mă va respinge şi mă voi simţi umilit”,” Trebuie să fiu acceptat şi aprobat de toţi” sau” Eşecul este intolerabil şi inacceptabil”. Gândurile despre lume sunt concentrate selectiv numai asupra aspectelor negative ce apar în mod normal în viață, iar cele despre viitor sunt caracterizate prin pesimism și absența speranţei.

Persoanele depresive se simt neajutorate, având sentimentul că nimic bun nu se va mai întâmpla în viața lor, că și-au ratat viața și că nu mai există absolut nicio șansă să mai fie vreodată fericite, însă de fapt neajutorarea este doar un simptom al depresiei. Această percepție și interpretare a realității este una eronată deoarece predicțiile sunt făcute prin prisma minții afectate de depresie care are activate doar gândurile și filtrele negative iar evaluarea globală este făcută doar prin prisma acestora.

Suicidul, cea mai gravă consecință a depresiei

 

Riscul suicidar este crescut pentru toate persoanele aflate în depresie. Cel mai frecvent el apare la începutul şi la finalul episodului depresiv. În perioada ei maximă amplitudine, când persoana este scufundată în depresie, pulsiunea suicidară este anulată, însă odată cu primele semne de ameliorare, pulsiunea reapare. Riscul suicidal crește exponențial pe măsură ce persoana iese din depresie.

Statisticile arată că:

  • 15% din pacienţii cu depresie severă se sinucid

  • 60% din pacienţii depresivi se gândesc să o facă

  • Depresia afectează o femeie din 4 şi un bărbat din 10

  • Peste 80% din pacienţii depresivi pot să fie ajutaţi semnificativ de terapiile moderne antidepresive

Trebuiesc urmărite semnele de avertizare care ar putea să prevadă o tentativă de suicid. Acestea ar putea fi:

  • persoana vorbește sau se gândește mereu la moarte;

  • asumarea de riscuri care ar putea duce la moarte;

  • vorbeşte destul de des despre faptul că este neajutorat, fără speranță și fără valoare;

  • sentimente de resemnare completă și definitivă;

  • afirmă lucruri de genul „ar fi fost mai bine să nu exist” sau „vreau să se termine totul”

  • vorbeşte despre a-și lua viața sau despre suicid în general

Evenimentele negative apărute sunt atribuite unor factori stabili și globali având consecințe și implicații de durată ce afectează negativ stima de sine generând gânduri de tipul:” A fost doar vina mea”, „Întotdeauna dau greş în felul ăsta pentru că sunt un incapabil”. Orice eveniment pozitiv este exclus, minimalizat, acesta fiind atribuit unor factori temporali și specifici în general externi. Chiar dacă persoana realizează ceva important ea va considera că a avut noroc și că a reuşit doar pentru că a fost ajutată de alte persoane. Unele persoane suferind de depresie, datorită credinței eronate că modul în care se simt în acest moment nu se va mai schimba niciodată, ajung să comită suicid. Rata tentativei de suicid este mai crescută în cazul femeilor, însă suicidul este mai frecvent în cazul bărbaților deoarece aceștia folosesc metode letale de suicid, cum ar fi arme de foc sau spânzurare, spre deosebire de femei care folosesc supramedicaţia sau tăierea venelor.

Sunt persoane care întră în spirala depresiei datorită faptului că încep să se plângă. În prima fază acestea obțin atenție și încurajare, însă pe măsură ce aceștia continuă să se plângă și să refuze ajutorul și încurajările celorlalți, acestea încep să fie respinse de cei din jur. Prin scăderea recompenselor sociale și a suportului oferit de ceilalți, imaginea de sine negativă se întărește, aceasta accentuând starea depresivă. Acestei spirale comportamentale, i se adaugă gânduri secundare negative, persoana întrând într-o serie de cercuri vicioase ce îi mențin și-i amplifică și-i mențin starea depresivă. Aceste cercuri ar putea fi descrise în felul următor:

Primul cerc vicios este format din starea depresivă cu tendinţele negative, asociată cu interpretarea negativă a simptomelor ce duce la o concepţie negativă despre sine care amplifică starea depresivă.

În al doilea cerc vicios depresia generează o diminuare a activităţilor, astfel încât persoana se simte prea obosită și gândește că nu mai are niciun rost, astfel întărindu-și starea depresivă deoarece activităţile care anterior îi provocau plăcere dispar nemaifiind efectuate.

În cel de-al treilea cerc vicios tendinţele depresive pot duce la diminuarea drastică a încercărilor de a face faţa problemelor şi de a le gestiona, astfel apărând pierderea speranţei și pesimismul, iar depresia se adâncește.

Copiii cu părinți depresivi

 

Depresia cronică a unuia dintre părinți afectează într-o foarte mare măsură viața copiilor. O mamă depresivă își priveză copilul de suportul ei psihic și emoțional. Acesta, înțelege că pentru a fi iubit, trebuie să-și îngrijească permanent părintele, rămânând prizonier pentru toată viața în rolul de părinte grijuliu și suportiv.

Datorită acestei schimbări, copilului îi este afectată dezvoltarea fizică și psihică normală. El va deveni la răndul său un bun candidat pentru depresie, deoarece singura lecție de viață pe care părintele i-o predă este cum să devină un depresiv autentic.

Până la negrul absolut mai sunt 32 de nuanțe de gri

 

Prin intermediul terapiei ajutate și de o medicație corespunzătoare, persoana depresivă își poate dezvolta abilități și comportamente necesare rezolvării de probleme și astfel să nu își mai mențină sentimentul de neajutorare. Împreună cu terapeutul acesta își poate identifica frustrările și le poate transforma din plângeri în probleme ce se pot rezolva. Aceasta este o muncă de migală, însă cu răbdare și efort susținut, trecutul este lăsat în urmă, acolo unde îi și este locul, iar realitatea este acceptată pas cu pas. Transformând negrul absolut într-una dintre cele 32 de nuanțe de gri, prezentul poate fi privit în față, iar prin reducerea și modificarea ruminațiilor predicții negative despre viitor vor scădea și ele în intensitate.

P.S. Acest material este primul dintr-o serie de articole concepute de mine special pentru rubrica Psihologie din revista Știință & Tehnică. El a fost deja publicat în numărul din septembrie 2014. Articolele vor fi postate pe blog la aproximativ o lună de la data apariției revistei. Am primit permisiunea de a le posta și pe blog deoarece revista este destul de greu de găsit.

Acrobații … la viață

acrobatSe tot preumblă printre noi de multă vreme o vorbă care spune că pesimiștii văd jumătatea goală a paharului, pe când optimiștii văd jumătatea plină a lui. Da, dar de fapt, sticla cu lichid este de fapt realitatea, nu paharul plin sau gol. El este doar o consecință.

Atunci se pune întrebarea: ”Oare cel care vede paharul gol este văduvit de soartă, sau a avut curajul de a-l goli, știind că viața îi va umple iar paharul?”

Unde este atunci curajul? El îi aparține celui care s-a abținut și a luat doar jumătate de gură?

Eu cred că nu! Viața servită în jumătăți de măsură este de fapt doar pe jumătate trăită.

Cel care face acrobații având mereu sub el plasa de siguranță, este de fapt doar pe jumătate iubit de public. Plasa le transmite celor din public frica echilibristului și-i văduvește de grația și amploarea momentului.

Nu știu dacă haosul este cea mai bună cale de urmat în viață, însă în mod sigur știu că viața corect și ordonată și programată strict după criterii bine puse la punct duce la o rutină care atrage după ea o mare plictiseală.

Viața fără emoții e sigură, dar tare searbădă.

Părerea mea!

Tinerețe fără bătrânețe

japanese-gardenÎn goana noastră continuă după perfecțiune, am uitat ceva foarte important. Cine este de fapt beneficiarul perfecțiunii noastre? Cât ne costă de fapt această perfecțiune, pentru că plata reală a acestei perfecțiuni nu se face de fapt în bani, chiar dacă la prima vedere așa pare. Adevărul e că pentru fiecare clipă de perfecțiune facem fără să conștientizăm un pact cu diavolul, iar când zic diavol, nu mă refer la cel biblic, pentru că ar fi prea ușor.

Dacă ne-am opri un pic la Pit Stop și ne-am trage sufletul, am observa că nu noi suntem cei care ne dorim această cursă, ci că suntem de fapt un experiment social. Pare ciudat ce zic, însă ce contează cel mai mult, frumusețea exterioară sau cea interioară? Încercați să vă uitați cu atenție la cei din jurul vostru. De cele mai multe ori, atunci când observăm de la distanță o persoană aranjată (fardată, machiată, bla-bla-lată, chestii socoteli…) rămânem cu gura căscată și începem să jinduim la perfecțiunea ei, dorindu-ne să devenim ca ea (merge perfect și pe masculin), însă, atunci când se apropie, observăm figura chinuită. Zâmbetul, mersul, ținuta, totul este studiat, totul venind de la pachet. Ceea ce vedem este de fapt o mască care apasă, mască care nu lasă loc de nimic în voia sorții, mască care nu aduce după ea decât oboseală și crispare. Toată această iluzie a perfecțiunii nu ascunde în spatele ei decât o mare frică. Este frica că cineva, la un moment dat, poate descoperi o fisură în toată această construcție și să năruie totul.

Sub o astfel de mască sufletul începe să putrezească. Iar putreziciunea, încet, încet, începe să iasă la iveală. Poate prin gesturi, poate prin grimase sau chiar prin toți porii pielii, începând să se formeze ca o altă mască. Mască peste mască. De data asta ea luând forma sufletului. Cu cât va fi el mai chinuit, cu atât aceasta va reflecta în exterior ceea ce zace în ascunderi.

Dar, (îmi place să cred că acest dar vine ca un colac de salvare), mai există o soluție. Să nu gonim. Să nu ne lăsăm prinși în acest vârtej și să ne cultivăm în stilul nostru, după puterile noastre, așa cum ne place. Dacă sădim în noi o grădină de flori, sufletul se va îmbăta de fericire și de bucurie. Frumusețea interioară se va revărsa, va cuprinde și-i va îmbrățișa pe cei din jurul ei. Abia atunci vom fi oameni frumoși, iar aceea va fi o frumusețe ce nu va păli odată cu trecerea timpului, ci dimpotrivă se va diversifica. Din zi în zi, vom deveni și mai frumoși și vom observa cu surprindere cum din ce în ce mai mulți oameni se vor strânge în jurul nostru fără să depunem niciun efort.

Tabula rasa

australia_aborigensUnii dintre noi încă ne mai întrebăm ce se întâmplă, de ce nu mai suntem apropiați unii cu ceilalți, de ce nu ne mai simțim uniți ca şi popor, de ce nu mai avem nimic care să ne reprezinte, înafară poate de blazare și nepăsare.

Un posibil răspuns l-am găsit citind câteva informații despre aborigeni, într-un material pregătit de Cris pentru copii. Informația m-a lovit în moalele capului. Aborigenii au o istorie ce acoperă aproape 50 000 de ani. (Dacă greșesc cu anii, corectează-mă tu Scorsi). Cum au reușit acești oameni să nu-și uite istoria? Cum au făcut să fie posibil acest lucru? Noi cum de nu mai putem?

Răspunsul e simplu și tot de la ei vine, asta în condițiile în care abia pe la începutul secolului marea rasă colonizatoare albă a început să-i recunoască că fiind oameni, după care au încercat să facă tot posibilul să scape de ei.

Cum au reușit în aceste condiții acești oameni să-și păstreze identitatea? Simplu! Este atât de simplu că îți vine să o iei pe arătură. Prin povești spuse și transmise din generație în generație. Acești oameni geniali, și-au spus poveștile despre cultura lor, despre strămoși, despre viața de zi cu zi în scopul de a-și educa poporul despre locul lor pe pământ. Au spus povești despre orice, despre stele, despre pământ, despre animale, despre mâncăruri tradiționale, despre jocuri, vânătoare și mai ales despre strămoși. Au făcut asta prin toate mijloacele posibile, pictură, sculptură, dans și cântec până când au reușit să își facă loc în istorie și în cultura universală.

Plecând de la povestea lor, fac o paralelă către noi și blazarea noastră. Normal că nu mai știm cine suntem. Nu mai avem habar despre nimic ce ține de strămoși, și când spun strămoşi spun mult. Majoritatea nu avem habar nici de unde venea bunicul, deja dacă întrebăm despre străbunici, e nebuloasă totală. Jocurile tradiționale care ne legau și ne țineau pe stradă au dispărut. Ele ne ajutau să fim uniți, să învățăm ce înseamnă un grup și nu în ultimul rând să ne cunoaștem vecinii.
Da, din păcate am pierdut aproape tot. Pierzând legătura cu strămoșii, am pierdut legătura cu pământul, cu identitatea noastră, cu tot. Am devenit doar niște frunze în vânt, fără niciun rost. Așa că să nu se mai mire nimeni că acceptăm cu ușurință tradiții ce vin de peste mări și tari.

Coală albă am ajuns, desenatori se vom strânge în jurul nostru. De unde? Cine știe? De unde vor ei, nu? Noi suntem disponibili…

Drum bun Nea Liviu, fiu al munților și al văzduhului!

nea-Liviu

Acum mulți ani, cred că prin ’97 sau ’98 după o noapte de taină la Șhorley (pe vremea când avea mese de tablă prinse în șuruburi de beton:)) am stabilit de comun acord că e necesar și de urgență să mergem la munte, în momentul ăla, fără amânare. Așa că ne-am luat fiecare câte ceva pe noi, nu cine știe ce, și ne-am tirat la gară, direcția Petroșani. Eu eram destul de proaspăt picat în București, însă ei aveau un avans de cel puțin un an înaintea mea așa că am mers pe mâna lor. De știut unde merg, știam, pentru că nu odată am auzit despre Cabana Hidromin și al ei cabanier de pomină, Nea Liviu. Ajunși în Petroșani ne-am înghesuit toți într-un fel de microbuz și am mers până la Cabana Rusu de unde se lua telescaunul până sus, sub Parângul mic. Sus, prima cabană pe care am văzut-o a fost Căsuța din Povești, o altă cabană în care mi-am pierdut apoi multe nopți de pomină, însă acum mergeam undeva lângă ea, la o cabană micuță, cabana Hidromin. În prag ne aștepta Nea Liviu, un om masiv, mustăcios și parcă un pic furios. Dar nu, nu era așa, s-a dovedit că era doar o părere. Era ceea ce putem spune că ar trebui să fie toți cabanierii, de fapt, nu, toți oamenii, un om cu un suflet mare, mare. Era omul care dacă se umplea cabana, ne dădea și camera lui, el dormind pe o bancă în sala de mese, era omul care se copilărea cu noi, care ne învăța despre cum să respectăm muntele, cum să-l iubim, cum să avem grijă de el.

Acolo am învățat că dacă natura poate să-ți ofere ceva gratis, tu nu trebuie să te calicești și să ceri ceva în schimb. Celebrul ceai de” mătură” și acum îl mai simt în nări. Era de fapt un rug imens de zmeură, pus la uscat în bucătărie. Cine intra, la îndemnul lui Nea Liviu își lua o cană, o umplea cu apă care clocotea mereu pe sobă, și rupea o mână de frunze din mătură și și-o arunca în cană. Zahărul era și el gratis, lăsat la cabană de turiști. Mâncarea era din traistă, însă toată se împărțea cu cei de acolo, pentru că la Nea Liviu toți eram frați și surori. La Hidromin nu era loc de supărare sau de șmecherie. Acolo am cunoscut câțiva cavaleri ai aerului, Tomiță (Toma Coconea), Cioby, Iepuraș, George Coteţ și mulți, mulți alți prieteni.

Poveștile, ei, poveștile erau ceva de pomină. Au fost multe, au fost frumoase și ne-au umplut inimile. O să las mai jos vreo două povești scrise chiar de el, povestite în stilul lui unic.

Nu pot spune că mi-a știut vreodată numele, însă nici nu era asta cel mai important lucru. Pot spune sigur că mi-a sădit în suflet o mare pasiune, acea a hălăduielilor prin munți.

Drum bun, om bun. Zboară așa cum îți place ție mai mult.

Povești puse pe hârtie de Nea Liviu:

http://pilotmagazin.ro/2010/12/primul-sindicat-al-fracturatilor-cu-parapanta-la-petrosani/
http://pilotmagazin.ro/2010/12/intamplari-parapantistice-cum-era-tomy-coconea-sa-piarda-eclipsa-din-99/

Imperfecți, liberi și fericiți

Old_Knight_by_bear65Mai deunăzi ascultam un interviu pe TED (o să-l pun la final) în care o cercetătoare-povestitoare își expunea rezultatele unui studiu despre cum e să fii vulnerabil, sau mai bine zis, ce inceamnă să fii vulnerabil. Cercetarea ei referitoare la vulnerabilitate și imperfecțiune m-a făcut să mai deschid încă odată acest jurnal și să afirm că da, a fi imperfect și vulnerabil e cel mai frumos lucru ce mi s-a putut întâmpla vreodată.

În momentul în care capeți curajul să-ți privești în față aceste ”defecte” și să le împărtășești cu cei dragi, îți dai seama că o mare greutate ți se ridică de pe umeri. E ca și cum o viață întreagă ai umblat vară, iarnă îmbrăcat în armură și nu îți dădeai seama de ce nu șimți nimic înafară de oboseală. Arrmura asta purtată preventiv mai mult îți provoacă bătăi de cap decâț să-ți aducă beneficii, pentru că așa cum bine zicea și cercetătoarea din interviu, nu poți da shut-down doar la emoțiile negative, pentru că ele sunt interconectate cu cele pozitive, așa că dacă închizi, închizi tot.

Un bun prieten de-al meu, zicea odată într-o conferiță la o oră târzie ”La matolu’” în Regie 🙂 că munca este pentru mașini. Ei bine, fără emoții nu suntem decât mașini, unele mai bine unse ca celelalte, însă apte să producă un număr de x lucruri. Dar oare mașina este aptă să se bucure de opera ei? Eu cred că nu, pentru că ea e doar funcțională, iar eu  zic că e total disfuncțional să te mulțumești doar cu funcționalitatea. Prefer să plâng de ciudă că nu mi-a ieșit bine un lucru, însă mâine să mă reapuc de el … și poimâine … și la anul … și tot așa. Poate că nu o să-mi iasă perfect niciodată, însă o să fie făcut de mâna mea și o să mă mândresc cu asta.

Așa că ce mai tura-vura, decât să zăcem transpirați și obosiți în spatele armurilor protectoare, mai bine să ne luăm inimile în dinți și să ne adunăm curajul de a fi imperfecți și de a ne îmbrățișa vulnerabilitatea și astfel să o arătăm tuturor. Acceptarea vulnerabilității ne lasă libertatea de a simți, devenind astfel capabili de iubire și apartenență. Acceptându-ne imperfecțounea noastră, o acceptăm și o înțelegem și pe a celorlalți și astfel devenim mai toleranți și mai puțin acuzativi.

Am zis!

P.S. Titlul scrijeliturii mele este și titlul unei cărți interesante care merită cetită.

Să vie Moșul din suflet!

Acum ceva vreme a inceput să-și facă loc în mintea mea o idee care nu s-a mulțumit să stea cuminte acolo, ci a pornit o revoluție. Despre ce e vorba? Păi este foarte simplu și poate chiar ușor de realizat, insă totul depinde numai de noi, pentru că ideea mea implică conceputul de noi.

Să vă explic despre ce e vorba. Principiul e simplu și nu este ceva iesit din comun sau nou. Ideea mi-a venit datorită sărbătorilor care se apropie, însă ideal e să se păstreze și după ce trec sărbătorile.

santaOK. Este simplu ce spun acum. Ideea e următoarea: Suntem români consumatori, iar în preajma sărbătorilor începem să rupem în două supermarketurile, târând apoi acasă pungi imense de alimente sau alte produse. Apoi, începem să gătim. MULT, foarte mult, că de. odată sunt sărbătorile, nu? Vă recunoașteți pe voi sau aveți cunoscuți care fac asta? Normal că da. Eu recunosc cu mîna pe inimă că fac asta, chiar dacă de fiecare dată încerc să mă abțin.

Cei care se abțin și sunt ponderați, să ia aminte și să preia daca vor ideea povestindu-le cunoștințelor, cei care nu și sunt ca mine, ia citiți una bucată idee: Deschideți binișor cămara și priviți adănc în ea și încercați să faceți o evaluare corectă a nevoilor. Apoi, scoateți tot ce e de prisos și o sa înfunde în ianuarie pubela. Sau, evaluați volumul de mâncăruri gătite, încercând să lăsați la o parte orice urmă de egoism și păstrați doar atât cât e necesar.

Cred că deja s-au strâns ceva mâncăruri, NU? He, he … cred că toată lumea s-a prins deja unde vreau să ajung 🙂 Râd, dar râd mulțumit. De acum încolo e simplu, pentru că toți cunoaștem cel puțin o familie nevoiașă, care în mod sigur va petrece sărbatorile cu pâine și ceva pe lângă, care nu are nicio legătură cu masa festivă de sărbători. Excesul nostru, poate deveni bucuria lor, fără să jignim pe nimeni.

Era doar o idee …

P.S. pe lângă mâncare, sigur se mai găasesc și niște haine, ceva jucării în stare bună … stiți voi …

The great loneliness of spirit

Astazi o sa vorbesc puțin. Ceea ce am sa arăt m-a făcut să mă simt golit de tot. Despre bisericile parasite de oameni am mai scris. Cazul acela, al bisericii din lemn din Sălciva, era un caz fericit, acesta nu. Aici, la Frunzănești (Fundeni) oamenii l-au ucis pe Dumnezeu prin nepasare.

05

Mai multe informații despre această minunăție găsiți aici

Imagine

Imagine-Mind-MapDe cateva saptamani ascult cu obstinație Imagine în versiunea celor de la Playing for Change despre care am mai asternut cuvinte pe aici. Nu aș zice că sunt obsedat de linia melodică ci de mesaj. Melodia imaginată și cântată de John Lenon este mult deasupra cuvintelor, însă impactul masiv al melodiei l-am simțit abia când am ascultat-o cântată de acei superbi necunoscuți din toată lumea.

De ce o ascult atât de des? Pentru că încerc să-mi imaginez într-adevăr lumea așa cum a văzut-o John și cu fiecare încercare pare a fi și mai posibilă. Bine, ca și oricare utopie e perfectă dar de ne pus în practică. Însă cine a spus că nu pot visa? Sau că eu nu pot pune cât mai mult în practică ceea ce îmi place? Mai ales că tot de la John citire:  ”Un vis pe care il visezi singur este doar un vis. Un vis pe care il visezi impreuna este o realitate.” .

Poate că în această realitate posibilă nu am să mai citesc știri de genul toate bisericile care în mod normal își înfig cuțite în spate s-au coalizat pentru a boicota un act de cultură în 2013.

După ce am citit ce am citit, mi-am mai revizuit încă odată credințele și am ajuns să cred că într-adevăr Darie are dreptate și că a fi doar agnostic nu mai e deajuns. Așa că de azi mă declar occamist (las definiția mai jos pentru a nu crede cineva, Doamne ferește că am devenit vreun satanist 🙂 ), și da, încă mai cred în Dumnezeu, însă nu în acela de pe tarabe.

Am ales să ascult cu urechile mele, să văd cu ochii mei și să simt cu inima, și poate că într-o zi:

 You, you may say 
I’m a dreamer, but I’m not the only one
I hope some day you’ll join us
And the world will live as one
(Imagine – John Lennon)

OCCAMÍSM s. n. doctrină a filozofului și teologului engelz William Occam, care își îndrepta interesul spre problemele de logică, spre problema valorii cunoașterii și a însemnătății reale a conceptelor, spre științele naturii, susținând separarea între rațiune și credință, între puterea laică și cea ecleziastică.

OCCAMÍSM (‹ n. pr. Ockham) s. n. Termen folosit de istoricii gândirii medievale pentru atitudinea critică și sceptică, dominantă a sec.14, față de teologia rațională și metafizica tradițională și explicată prin dezvoltarea anumitor tendințe critice, empiriste și sceptice latente la W. Ockham. O. constituia, în sec. 14 și 15, via moderna în contrast cu via antiqua, asociată scolasticii în sec. 13. Reprezentanți: R. Holkot, A. Woodham, Gregorio da Rimini, J. d’Mirecourt, N. d’Autrecourt, J. Buridan, Albert din Saxonia, Nicole Óresme.