Categorie: de zi cu zi

Cu setea-n bot de … mașină

Da, da. E adevărat. Mașinile beau apă. Pe bune că nu glumesc. Beau, pentru că le vine cald de la motor și se nădușesc pe la radiator :). A mea săraca, de atâta nădușeală era să scuipe motorul cu totul. Zici că în loc să se concentreze la drum, se concentra la confecționat ”eggs and bacon” la cât de încinsă era. Eu personal, doar în filme am mai văzut radiator care scuipă pe nări aburi. Te pomenești că îl călăream pe Toruk Makto și nu știam :).

Vineri, când am plecat spre Tulcea nici nu mă gândeam că o să reușesc să acumulez în câteva zile un adevărat buchet de ghinioane. Chiar și după ce le dau deoparte pe cele profesionale, tot mai rămân destule pentru colecția personală :).

Dar o să mă focusez doar pe cele auto-nervi-dădătoare și păr albitoare :). Acum sincer, semnele s-au lăsat văzute în momentul în care eu am rămas să admir faleza din Tulcea și să fac cu mâna la vapoare, iar cheile mele de la mașină s-au călatorit la Călărași. Păi da, că au fost galante. Nu au vrut să o lase pe Cristina singură cu o străină și s-au oferit să o însoțească acasă. Așa că m-am așezat pe coadă cu ochii în soare și am așteptat cuminte curierul cel rapid și recuperator de chei de la oameni cu capul în nori.

Până acum, toate bune și frumoase. Cap în nori am mai avut și alădată. Nici măcar nu m-am supărat. Ăsta sunt, cu mine de mână defilez. Dar povestea radiatorului buclucaș abia de acum începe, pentru că odată recuperate cheile, am sărit hotărât în șa și pe aici ți-e drumul. Aveam planuri mari, cu vizitare de cetăți, chestii socoteli.

Dar nici nu am apucat să-mi iau avânt și, la vreo 50 de km de Tulcea mi-a sărit acul de la temperatură direct în danger zone. Zici că o asculta pe Loredana cu Ridică-mă la cer (în nori de aburi) :). Pac! Frână de urgență și intrat rapid într-o parcare unde se odihneau 2 tiruri cu tot cu vizitii. Deschid capota, abureală la greu vere … . Sub mașină baltă. Ce să zic, nașpa. Până la Călărași mai erau mulți kilometri, spre 200 chiar. O las să se liniștească și încep scotoceala după apă. Prima și-a făcut datoria apa de băut. Radiatorul rezistă. Am mai găsit încă o sticlă în porbagaj. La fel. Apa intra, dar nu se vedeau rezultate. Îmi iau inima în dinți și mă duc în cerșeală la cei doi șoferi de TIR și le cer apă. Oamenii săritori îmi fac rost de încă un litru. Dau cu săru’ mîna și fug să o îndes în gura lui setilă. Nimic vere. Mă uit iar sub mașină, uscat. Fuck! Mă întorc iar la cei doi, cu căciula în mână și mai cer o sticlă. Deja oamenii mă priveau suspicioși. Era și normal. Unul se ridică și vine cu mine. Ia și el radiatorul la ciocănit, emite căteva supoziții de mi-a stat inima de cât de sumbre erau și, în final îmi mai dă o sticlă de apă zicând că e ultima. A primit-o aloolicul ăla de radiator pe toată. Dar … Pfiu!!! apa se aliniază de data asta la semn. La ăla mic, minimul.

Victorie fraților. Back in bussiness. Îi mulțumesc omului, îmi iau crucea în spate și îi dau încet la vale cu un ochi după fântâni și cu altul pe indicatorul de temperatură. Fântâni ioc. Pe unde treceam, toate erau părăsite, dar, la Nicolae Bălcescu … ce-mi văzură ochii? O cișmea măi nene. O frumoasă cismea, o superbă cismea de pe vremuri. Cu apă rece, cristalină și cu un susur … de mi-a umplut toate sticlele și recipientele din mașină. Iar pe lăngă asta, mi-a mai răcorit și mie sufletul. De acum încolo aveam curaj să o duc pe madama acasă.

Deci, cum să spun, acea cismea din N. Bălcescu de Tulcea îmi lumină ochii mai abitir ca orice altă bogăție. Slavă lor celor care au păstrat-o funcțională, pentru că, datorită ei, eu am ajuns acasă cu tot cu mașină. Nu mai spun în câte ore și nici cu câte opriri de adăpare. Dar gata, am ajuns. Îmi pare rău că de emoție nu i-am făcut o poză. Dar am găsit ceva similar pe net la Dan Cotora. Zici că e sora ei geamănă.

Fuse cam lungă scriitura, dar am zis-o dintr-o suflare. Sau sorbitură :).

Zice o vorbă din bătrâni că …

de plictisit se plictisesc doar leneșii și proștii.

Etete zic eu. Pe bune?

Păi vere, eu mă declar un mare leneș, dar nu mă plictisesc niciodată. Păi dacă sunt leneș și nu mă plictisesc ce sunt? Sunt prost? Dar nici așa nu e bine. Că tot nu mă plictisesc.

Ce sunt eu atunci? O aberație a naturii? Alo!!! Băi ăștia care scoateți vorbele astea!!! Din ce puț al gândirii le emanați? Aveți acasă vreo carpetă inspirațională împunsă cu acul cu texte de genul: ”Ordinea și curățenia sunt cinstea fiecărei femei”. Asta cu ordinea și curățenia e și mai tare decât aia cu leneșii. Oare o fi scos cineva și vreo vorbă despre cinstea bărbatului? Mă gândesc că o fi ceva de genul: ”bărbatul care sapă strâmb are sufletul necurat” 🙂

Și am mai auzit una tare. Asta e din grădina meseriei mele 🙂 : Cică histrionicul este dependent de distracție!! Again: Alo!!! Cumva a fost declarată distracția înafara legii și eu nu am auzit?

Eu unul mă declar histrionic și gata! E mult mai bine decât să creadă cineva că sunt prost.

Găurile noastre toate

Dom’le , pot spune cu mâna pe inimă că anul acesta este anul peșterilor. Pentru mine, binențeles. Că habar nu am pe unde s-au preumblat alții. Dar știu sigur că anul acesta am rupt peșterile. Unele au fost mici, altele mari, unele gen Hell Hole, altele dumnezeiești, … au fost.

După cum am spus au fost și mi-au plăcut. Mai ales că într-una era să cam rămân pe post de ursus spelaeus, adică Mellecus exploratorus :). Am explorat pe pielea mea, știind că nu e o peșteră amenajată traversării ei și era cât pe ce să-mi rup gâtul. În plus, am pățit și rușinea de a fi pus în situația de a cere ajutor. Că mă prelingeam pe ditamai cataroiul ud ca limaxul beat 🙂 Mda, atunci nu-mi prea ardea de râs. Iar cei care m-au ajutat, trăgeau de mine ca de un sac de cartofi la ofertă în piață. 🙂

Halal montaniard speolog de apă dulce. He, he, he … ! Pfiu, bine că am scăpat.

Asta fu doar una din multele găuri naturale pe care le-am intromis anul ăsta. Nu mă apuc acum să le enumăr pe toate, însă, dacă vreodată aveți ocazia să ajungeți în Munții Apuseni, nu ezitați să vizitați Peștera Urșilor. Nu, nu e cea în care m-am zbătut eu ca peștele pe uscat. Aia fuse una dintre peșterile din Cetățile Ponorului. Peștera Urșilor este total amenajată pentru vizitare, cu balustrade, lumină și ghid. Mă pot lăuda că am stat în spatele aparatului de fotografiat care a imortalizat momentul în care nevasta mea zâmbea alături de Traian Curta, cel care a descoperit și explorat peștera în anii ’70.

Din punctul meu de vedere, toate peșterile pe care le-am vizitat sunt superbe, cu condiția să nu fii claustrofob. Atât am avut de spus.

Scris-am eu la lumina lămpașului aceste vorbe și le-am atărnat pe acest blog .

Noroc Bun!!!

Basilisk ins(sss…)tinct

Am auzit de curând o chestie interesantă. Anume că animalele reacționează instinctiv la dușmanii lor naturali. Nu-i învață nimeni pe șoareci că pisica o să-i cam mănânce. E scris în gene. Buun, până acum totul e perfect și clar. Dar, cine credeți că este dușmanul natural al animalului numit om? Ta ta ta taaaa!!!

Dușmanul natural al omului este ȘARPELE! Ca o mică paranteză, pe locul 1 în topul celor mai frecvente fobii tronează ofidiofobia, adică frica de șerpi. Deci, iar șarpele.

Cei care aprind mai des lumânări la biserică spre feisbuca lor pomenire 🙂 [ paranteză pătrată. Am auzit că acum se pot trimite chiar și acatiste direct din facebook. Binecuvântat fie inventatorul lui 🙂 că tare mai duceau unii lipsă de publicitate. închid paranteza] or să spună că e perfect normal să-ți fie frică de serpi. Că așa scrie la carte :), că șarpele e dușmanul de moarte al omului, însă uită să explice de ce mărul nu este totuși cel mai dorit fruct 🙂

Cei care nu sunt fani adevărați cartea cărților or să găsească în mod sigur o altă explicație, și anume că pe vremuri reptilele ne cam alergau și ne mai și mâncau 🙂 Cică și acum avem capacitatea de a repera imaginea unui șarpe dintre sute de alte imagini. Păi nu?

Am văzut eu cu ochii mei în adolescență cum săraca Loana, după ce că era blondă și avea doar o mânuță de hăinuțe pe ea (și alea sfâșiate), alerga de colo – colo ca să nu o mănânce iguanele.

Eu acum ce să spun, pe cine să cred? Că Raquel Welch arăta bestial pe vremea aia 🙂 și nici nu te ardea pe rug dacă te îndoiai de veridicitatea datelor furnizate de Men in black :). Vă las pe voi să trageți concluzii, însă ideea cu șarpele e interesantă și merită ținută minte, așa că o repet: Șarpele este dușmanul natural al omului. 

Și pentru că nu mă pot abține, 🙂 Scuze Flori! Internetul este sau nu instrumentul celui nenumit? Că eu nu mai înțeleg nimic. Unii îl înfierează și zic că ți se usucă și cade dacă îl folosești, iar alții lansează site-uri ale lăcașurilor de cult și instalează în ele instrumente e-payment pentru virarea cocoșeilor spre veșnica lor pomenire.

Am zis!

Ogeacu lu’ mă-sa lu’ martalogu

Nu, nu m-am manelizat, doar isterizat sleș crizat :). Sau poate nici măcar atât. Poveste: Eram eu așa împreună cu Cris și alde Dănilă, un pic în vizită pe la vecinii noștri de peste Dunăre. Iar pentru că tot am ajuns în Bulgaria, am ținut neapărat să ajung şi la Balcic ca să vizitez celebra grădină a Reginei Maria. Adevărul e că nu este celebră degeaba. Bine, în afară de administrație. Drăguții noștrii vecini stau foarte bine cu matematica. Pentru 20 de leva am primit bilete în valoare de 10 leva. Continuarea a fost interesantă. Când i-am explicat țaței de la casă că ne-a tras în piept, brusc a uitat limba engleză și a început să vorbească doar în bulgară. Bine, în final a zis ceva cu prostu și ne-a returnat banii. Ce o fi însemnat prostu, nu ştiu. Sper ca în bulgară să însemne altceva ca în română:). Eh, dar să trecem și peste asta. Doar pornirea a fost proastă. Buun, de vizitare nu mai vorbesc. Labirint, flori, cactuși, piatră, mare, etcetera. FRUMOS!

Dar, acu vine partea cea mai parte :). După ce am tot vizitat, am ajuns și la” cuibul singuratic”, vila Reginei Maria. Am intrat în ea, ne-am minunat, chestii socoteli. Cum ne minunam noi pe acolo că ce frumos, ce priveliște, la la la …, auzim pe cineva vorbind românește. Ce credeți că vorbeau românii noștrii? Tipa, după de a privit o poză expusă pe perete se întoarce luminată către individ și îi zice: ” asta e mă-sa lu’ martalogu’, ăla de la Peleș care era în poză și croșeta” :).

Martalogu’? Eu personal am auzit o singură dată acest cuvânt într-un scheci Divertis acum mulți ani :). Sincer nici nu eram sigur că există în DEX. (există, dar nu cu sensul pe care a vrut madama să-l dea). Cum dracu măi frate să-i zici Regelui Mihai martalog? Singura parte bună e că a reușit să-l recunoască. Dar cine croșeta? 🙂 mă-sa sau martalogu’? Doamne, sper că eram singurii vorbitori de limba română din vilă 🙂 că mintea fătucii era pusă pe bigudiuri:)

Și uite așa, în loc să rămân în minte cu ditamai frumuseţea de parc și castel, rămân cu o mare amintire centrală, mă-sa și martalogu’. Mai râde cineva acum la Idiocracy?

P.S. DEX: martalóg m. (turc. martoloz, soldat creștin care servea la forturile turceștĭ, pirat de Dunăre, d. ngr. armatolós, armatól d. árma, pl. ármata [d. it. arma, armă], supt [!] infl. luĭ amártolós [vgr. ῾amartolós, păcătos]. De aicĭ: sîrb. martòloz și -olos, pirat de Dunăre, grănicer turcesc, ung. martolós și -óz, hoț, pirat, negustor de robĭ). Vechĭ. Armatol saŭ haĭduc Grec care păzea drumurile și granițele Imperiuluĭ turcesc (începînd de la Selim II, în sec 17). Cazac grănicer în servicĭu Țăriĭ Româneștĭ: martalogiĭ formaŭ una din diviziunile Cazacilor din Țara Românească (Bălc. 636); haĭducĭ ungurĭ și martologĭ sîrbĭ (Ĭorga, Ist. Arm. Rom. I, 328). Azĭ. Olt. Vechil, logofăt de moșie. – Se zicea și martolog și martolot.

Argou (neoficial): martalog, -oagă, martalogi, -oage adj. molâu, lent, greoi în mișcări.

An după an, după an …

S-a mai scurs încă un an din clepsidra cea ne-reversibilă. Pot spune că a fost un an bun. Din punctul de vedere al anilor … ce să spun … Că vrei, că nu vrei, ei trec. Ceea ce faci în timpul trecerii lor contrează. Până acum pot spune că i-am tot umplut cu experiențe demne de păstrat în amintire, iar de anul trecut, datorită unei bune prietene, Florența, care își tocește degetele pe siteguru.ro, m-am apucat să blogăresc.

Vreau să spun că nu credea nimeni că o să mă țină prea mult. Dar spre surprinderea mea și probabil a celor care își strică ochii citind emanațiile ”greierașului” meu am sărit de un an și am în palmares peste 100 de materiale. Partea bună 🙂 Oare? este că nu am de gând să mă opresc. În acest prim an, prin intermediul blogului am avut plăcerea să interacționez cu oameni deosebiți, am acordat mult mai multă atenție mediului înconjurător, mi-am redescoperit o veche pasiune, istoria … etcetera 🙂

Așa că … în paralel cu ceilalți zeci de ani de pe cârcă, am împlinit și un an de blogăreală. Citind primul meu post, pot spune că m-am ținut de cuvânt cu ceea ce am promis acolo.

Promit că o să continui să povestesc și de acum încolo.

We wants it, we needs it. Must have the precious.

O, da!!! chiar must have the precious!!! 🙂 Nu pe maistrul sburător șef  Charles Lindbergh. Nu cu el am eu treaba, chiar dacă a fost un mare om, mare caracter, ci cu avionul dumnealui care se recomanda atunci când mai întâlnea câteo păsărică: ”Louis,  Spirit of St Louis”. Ca să nu cârcotească nimeni, o să devin serios și o să vă spun scurt pe doi că „Lucky Lindy” a devenit faimos după ce și-a condus solo peste Atlantic în 1927 avionul „Spirit of St Louis” de la New York până la Paris.

Eeee, și acum să vă explic de ce atâta tevatură. Spirit Of St. Louis Babe Box Radio/Alarm este unul dintre  aparatele de radio vintage dedicate marelui om. Și este superb. În momentul în care l-am văzut am căzut în genunchi în fața lui. Must have the precious! The precious must be mine! GOLLUM, GOLLUM!!! I must own the precious!!! 🙂

Vinete pe la ochi :)

Deci, da, este adevărat. Materia cenușie se consumă odată cu înaintarea în vârstă :). În locul ei rămâne avântul muncitoresc, adică heirupismul tipic românesc. Ca să vă dau de înțeles, ieri am fost prins în vârtejul gospodăresc tomnatic murătoristic. Adică, am replicat pe o scară mai restrânsă focurile iadului. Iar în ele am sacrificat 20 de kile de vinete.  Da vere, am perpelit în focuri nevinovatele legume până ne-a luat dracii. Pentru că suntem români. Și ne place să exagerăm. Acum că am terminat și mi-au trecut arsurile de la buricele degetelor am revenit la sentimente mai umane.

Deci ce mai tura-vura, am devenit proprietarul unui morman de viitoare salate de vinete. Pam-Pam!!! Acum sper să fi învățat ceva din această mega ardere și să mă potolesc pe viitor. Pot spune chiar că am adus o frumoasă ofrandă zeilor :). Păcat că nu am ars și o halcă de carne.

Maestrul Radu Anton Roman bine spunea că ”… Daca ar masura cineva (cum o si fac unii din când în când, de te crucesti ce-a putut sa le mai dea prin minte) lungimea vinetelor puse cap la coada, care se gatesc din august pâna-n noiembrie-n România, ar fi zguduit de dimensiunile interstelare rezultate. Daca ar transforma cineva în energie electrica miscarea lingurilor de lemn din castroanele de salata de vinete, noi n-am mai importa petrol.”

Acestea fiind spuse, je vous salue madame je vous salue monsieur!!!

Hai la roșii neamule … !

De peste o lună mi-am pus pana după ureche și blogul înapoi în raft. Nu l-am pus pentru uitare ci pentru scurtă păstrare. Iar pentru că prea multă odihnă strică, azi am hotărât că e momentul să-l scot din raft, să scutur bruma de praf ce se asezase la repezeală pe el și să vă aduc aminte de ceva. De ceva bun. Amintirile le rezerv pentru cei care au deschis televizorul pe vremea lui Bălănel și Miaunel, prezenți în viața noastră doar câte 5- 10 minute pe zi.

Mirosul acela de pâmănt, amestecat cu ceva răcoritor al roșiilor naturale ce se simțea atunci când împușcatul ne scotea din școli și ne trimitea să muncim pe brânci prin diverse CAP-uri sau IAS-uri, așa ca să nu ne priască vacanța, care oricum din mare se făcea mică datorită infernalelor defilări. Îmi aduc foarte bine aminte cum urlau niste idioti semi-analfabeți la noi și ne îndemnau să muncim mai cu spor, că țara are nevoie de mâncare. Avea pe dracu.

Dar nu despre asta e vorba, idioți au fost și or să mai fie.

Îmi aduc foarte bine aminte de momentele de pauză, când, frânt de oboseală și cu o mare sete în mine apucam direct din grămadă câte o roșie, o ștergeam de tricou și mușcam din ea. Fără sare, fără nimic. În momentul ăla tot rahatul propagandist mi se ștergea din minte. Idioții, umilința, tăieturile din palme, murdăria de pe haine și de pe față. Nu mai rămânea decât gustul acela tare, al pământului care a pompat o vară întreagă viață în acea roșie. Viața merita trăită.

Ca să nu mă mai lungesc atât, acel miros l-am re-experimentat acum două zile în grădina unui prieten, harnic grădinar amator în puținul timp liber,Vio Ghiță. Mirosul roșiilor naturale, neaditivate plutea peste grădină. Poate din cauză că erau proaspăt udate. La plecare, pentru că am fost cuminți am primit cadou într-o sacoșică câteva exemplare. Unele dintr-un soi portocaliu și altele roz. Nu semănau cu cele de pe tarabe., însă arătau mult mai apetisant.

Nu m-am purtat la fel de spartan ca în copilărie. Nu am mușcat acolo din madam tomata. Am facut-o acasă împreună cu nevasta personală. Iar gustul, gustul, m-a împins înapoi în timp. Pe acolo pe la chichițele de care vorbea Marcelică Proust. Nu caut timpul trecut, însă sunt uimit că am mai putut simți încă odată gustul copilăriei.

Mulțumesc grădinare iscusit.

P.S. (doar pentru cei ce s-au născut sub semnul steagului găurit). Da, roșiile au gust, iar gustul lor nu este unul similar cu cel al cartonului 🙂

Școala de vară – Silistra – “Region Wide Education – Parteneriat transfrontalier pentru instruire pe tot parcursul vieţii” cod MIS – ETC 219

Călărași – 01 august 2012 – În perioada 03 august – 05 august 2012 Centrul Regional de Formare Continuă pentru Administrația Publică Locală București organizează la Silistra, Bulgaria – Hotel Viena:

”ȘCOALA DE VARĂ – „Procesul eurointegrării din Bulgaria și România – perspectiva bulgară”

Obiectivele Școlii de Vară sunt:

  •  Sporirea cunoștințelor cu privire la aspectele cele mai importante în procesul de integrare și a dialogului social;
  • Creșterea gradului de conștientizare cu privire la rolul dialogului în gestionarea diversității cultural;
  •  Învățarea abilităților practice tipice comunicatorilor interculturali
  • Promovarea dialogului intercultural între comunitățile de frontier în procesul de integrare europeană continuă;
  • Creșterea importanței dialogului intercultural în gestionarea diversității europene.

Centrul Regional de Formare Continuă pentru Administrația Publică Locală București împreună cu Universitatea din Ruse „Anghel Kanchev” – sucursala Silistra prin Autoritatea de management al Programului de Cooperare Transfrontalieră România-Bulgaria 2007-2013 au obținut finanțare pentru proiectul „Region Wide Education -Parteneriat transfrontalier pentru instruire pe tot parcursul vieții în regiunea Călărași -Silistra – Constanța”, cod MIS – ETC: 219.

 Obiectivul principal al proiectului este de a încuraja cooperarea și schimburile între trei instituții de învătământ pentru a elabora și implementa programe comune bilingve, care să dezvolte resursele umane în regiunea transfrontalieră Călărași – Silistra – Constanța.

 Obiective specifice: 1. Crearea unei retele pentru schimb de experiență profesională și practice pozitive între echipele instituțiilor de instruire; 2. Implementarea și aplicarea programelor specializate de instruire: unul de limbi străine și altul profesional; 3. Promovarea și aplicarea unor forme noi de formare continuă, inclusiv e-learning.

PROGRAMUL DE COOPERARE TRANSFRONTALIERĂ ROMANIA-BULGARIA 2007 – 2013

Programul de Cooperare Transfrontalieră România-Bulgaria este un program operațional cu finanțare europeană, pentru România și Bulgaria, în perioada 2007-2013.

Programul sprijină dezvoltarea zonelor de graniţa eligibile, atât din România, cât și din Bulgaria. El urmăreşte să creeze o „punte” între cele două ţări, cu scopul de a sprijini regiunile de graniţă în rezolvarea problemelor similare de dezvoltare, prin colaborare şi promovarea unor soluţii comune. Astfel, granița va uni regiunile de pe ambele maluri ale Dunării, în loc să le despartă.

Prin intermediul programului, românii şi bulgarii din zonele de frontieră vor fi încurajaţi să dezvolte noi afaceri, să schimbe informaţii şi să profite de pe urma îmbunatăţirii accesului peste graniţă. Ei vor colabora pentru a preveni inundaţiile, pentru a conserva resursele naturale şi pentru a promova turismul. În acest fel, zonele de frontieră vor deveni locuri mai atractive pentru oamenii care trăiesc şi muncesc acolo, dar şi pentru investitori.

Fondurile alocate Programului de Cooperare Transfrontalieră Romania-Bulgaria 2007-2013 însumează peste 262 milioane de euro. Programul este finanţat prin Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) – fondul structural creat pentru a sprijini reducerea dezechilibrelor dintre regiunile UE. Contribuţia UE reprezintă 83% din bugetul alocat programului (217,8 milioane de euro), restul de 17% (44,2 milioane de euro) reprezentând contribute naţionale (din bugete de stat şi din sursele proprii ale partenerilor care iau parte la proiecte).

Obiectivele Programului de Cooperare Transfrontalieră Romania-Bulgaria 2007-2013

Scopul strategic general al programului este apropierea oamenilor, a comunităţilor şi a economiilor zonei de graniţă dintre România şi Bulgaria, în vederea participării la dezvoltarea comună a zonei de cooperare, prin utilizarea durabilă a resurselor şi avantajelor sale umane, naturale şi de mediu. România şi Bulgaria au stabilit următoarele obiective specifice comune pentru acest program:

  1. îmbunătăţirea accesului la infrastructură de transport în cadrul ariei eligibile, pentru a facilita circulaţia bunurilor şi persoanelor;
  2. îmbunătăţirea disponibilităţii şi diseminării informaţiilor privind oportunităţile comune în cadrul zonei de frontieră;
  3. durabilitatea valorii intrinseci a resurselor naturale ale zonei, prin exploatarea prudentă şi protejarea efectivă a mediului înconjurător;
  4. dezvoltarea economică durabilă a regiunii de frontieră prin iniţiative comune, în vederea identificării şi întăririi avantajelor comparative şi reducerii dezavantajelor;
  5. consolidarea coeziunii sociale şi culturale prin acţiuni de cooperare între oameni şi comunităţi.

 

descarcă comunicatul în format pdf de aici Comunicat de presa CRFB_ro_Scoala_de_vara_BG

Dialogul surzilor in epoca smartphone-urilor

Sursa foto: socialmediagroup.com

Zdraveĭte skŭpi priyateli. (asta așa, ca să nu se mai ia mereu de mine mr. Boabă). În ultima vreme am ajuns nevazut, neauzit. Iar pentru asta aș vrea să-i spun ăluia care a inventat dictonul ”munca înnobilează” că a e un idiot, chiar dacă e de mult oale și ulcele și ar fi trebuit să vorbesc despre el la trecut :). Iar pentru că tot l-am clopoțit pe Bob o să fac un update și o să spun că mult mai corect e dictonul lui: ”Munca e doar pentru mașini” :).

OK. Asta fu introducerea. Iar ea săraca nu are nicio legătură cu restul. Și cum despre restul aș dori să vorbesc, am să vă povestesc despre o întâmplare scurtă, care de fapt e mai mult o observare. De la geam. De la geamul biroului muncii mele sclavagiste :). Îi pot spune și tragere cu ochiul pentru amuzament. Buun! Acum să vă descriu un pic decorul. Una bucată bancă situată confortabil la umbra unor castani superbi. Pe bancă, trei puștoaice proaspăt intrate în vacanță. Trei prietene, trei amice, trei … cu vreți să le zicem, așa le zicem.

Ce făceau ele. Socializau. Normal, nu? E vacanță, relaxare, nu mai trage nimeni de tine să mergi la școală, să înveți … chestii, socoteli. Da? Socializau, că doar de aia sunt prietene. Dar cum socializau ele? În tăcere. Zici că erau la biserică. Fiecare cu câte un smartphone în mâini. Fiecare privea în el, iar apoi butona. Să fim înțeleși, fiecare cu butoanele ei :). Bestial.  🙂

În rest … TĂCERE!!! Păsărelele ciripeau, soarele strălucea, umbra răcorea, slujba mergea ….

A venit vacanța, cu trenul din Franța!!!