Da, da. E adevărat. Mașinile beau apă. Pe bune că nu glumesc. Beau, pentru că le vine cald de la motor și se nădușesc pe la radiator :). A mea săraca, de atâta nădușeală era să scuipe motorul cu totul. Zici că în loc să se concentreze la drum, se concentra la confecționat ”eggs and bacon” la cât de încinsă era. Eu personal, doar în filme am mai văzut radiator care scuipă pe nări aburi. Te pomenești că îl călăream pe Toruk Makto și nu știam :).
Vineri, când am plecat spre Tulcea nici nu mă gândeam că o să reușesc să acumulez în câteva zile un adevărat buchet de ghinioane. Chiar și după ce le dau deoparte pe cele profesionale, tot mai rămân destule pentru colecția personală :).
Dar o să mă focusez doar pe cele auto-nervi-dădătoare și păr albitoare :). Acum sincer, semnele s-au lăsat văzute în momentul în care eu am rămas să admir faleza din Tulcea și să fac cu mâna la vapoare, iar cheile mele de la mașină s-au călatorit la Călărași. Păi da, că au fost galante. Nu au vrut să o lase pe Cristina singură cu o străină și s-au oferit să o însoțească acasă. Așa că m-am așezat pe coadă cu ochii în soare și am așteptat cuminte curierul cel rapid și recuperator de chei de la oameni cu capul în nori.
Până acum, toate bune și frumoase. Cap în nori am mai avut și alădată. Nici măcar nu m-am supărat. Ăsta sunt, cu mine de mână defilez. Dar povestea radiatorului buclucaș abia de acum începe, pentru că odată recuperate cheile, am sărit hotărât în șa și pe aici ți-e drumul. Aveam planuri mari, cu vizitare de cetăți, chestii socoteli.
Dar nici nu am apucat să-mi iau avânt și, la vreo 50 de km de Tulcea mi-a sărit acul de la temperatură direct în danger zone. Zici că o asculta pe Loredana cu Ridică-mă la cer (în nori de aburi) :). Pac! Frână de urgență și intrat rapid într-o parcare unde se odihneau 2 tiruri cu tot cu vizitii. Deschid capota, abureală la greu vere … . Sub mașină baltă. Ce să zic, nașpa. Până la Călărași mai erau mulți kilometri, spre 200 chiar. O las să se liniștească și încep scotoceala după apă. Prima și-a făcut datoria apa de băut. Radiatorul rezistă. Am mai găsit încă o sticlă în porbagaj. La fel. Apa intra, dar nu se vedeau rezultate. Îmi iau inima în dinți și mă duc în cerșeală la cei doi șoferi de TIR și le cer apă. Oamenii săritori îmi fac rost de încă un litru. Dau cu săru’ mîna și fug să o îndes în gura lui setilă. Nimic vere. Mă uit iar sub mașină, uscat. Fuck! Mă întorc iar la cei doi, cu căciula în mână și mai cer o sticlă. Deja oamenii mă priveau suspicioși. Era și normal. Unul se ridică și vine cu mine. Ia și el radiatorul la ciocănit, emite căteva supoziții de mi-a stat inima de cât de sumbre erau și, în final îmi mai dă o sticlă de apă zicând că e ultima. A primit-o aloolicul ăla de radiator pe toată. Dar … Pfiu!!! apa se aliniază de data asta la semn. La ăla mic, minimul.
Victorie fraților. Back in bussiness. Îi mulțumesc omului, îmi iau crucea în spate și îi dau încet la vale cu un ochi după fântâni și cu altul pe indicatorul de temperatură. Fântâni ioc. Pe unde treceam, toate erau părăsite, dar, la Nicolae Bălcescu … ce-mi văzură ochii? O cișmea măi nene. O frumoasă cismea, o superbă cismea de pe vremuri. Cu apă rece, cristalină și cu un susur … de mi-a umplut toate sticlele și recipientele din mașină. Iar pe lăngă asta, mi-a mai răcorit și mie sufletul. De acum încolo aveam curaj să o duc pe madama acasă.
Deci, cum să spun, acea cismea din N. Bălcescu de Tulcea îmi lumină ochii mai abitir ca orice altă bogăție. Slavă lor celor care au păstrat-o funcțională, pentru că, datorită ei, eu am ajuns acasă cu tot cu mașină. Nu mai spun în câte ore și nici cu câte opriri de adăpare. Dar gata, am ajuns. Îmi pare rău că de emoție nu i-am făcut o poză. Dar am găsit ceva similar pe net la Dan Cotora. Zici că e sora ei geamănă.
Fuse cam lungă scriitura, dar am zis-o dintr-o suflare. Sau sorbitură :).
