» Blog

Ca la teatru … TREPTE

Aseară am fost lovit în moalele capului. Nu de hoți, nici de nevastă, ci de teatru. De fapt, nu de teatru, ci de actori. De tinerii actori (boboci) ai trupei de teatru TREPTE. Nimic nu m-a avertizat de ceea ce avea să urmeze, chiar dacă afișul avertiza că o să asistăm la premiera atelierului teatral ActorEști.

Poate că piesa s-a numit oficial ActorEști, însă eu am numit-o Emoţia visurilor. De fapt, asta am simțit timp de aproape două ore. Emoții, visuri, aripi întinse către necunoscut și multă dorință de mai mult. Senzația mea a fost că de la început mi-au golit sufletul de tot ce aveam acolo, amalgamul de bune sau rele, și mi-au umplut încet, încet sufletul de emoție. Pentru asta, sufletul mi s-a bucurat până la lacrimi.

A fost fascinant, a fost bine. A fost strigătul din sală a copilului care nu a mai suportat să audă întrebările obsedante din spatele măștilor atunci când se întrebau retoric” cine suntem?” -” SUNTEȚI OAMENI!!!!”. Câtă dreptate avea acel copil de grădiniță. În spatele măștilor suntem oameni. Doar oameni care poate că datorită debusolării și-au pierdut ținta și care poate strigă în gând” Cine sunt eu, cine mai sunt eu?”

Tot ei m-au învățat că da, ”În cercăm. Încercăm să progresăm cu fiecare repetiție, cu fiecare piesă. (…) Uneori reuşim, alteori… repetăm până când reușim!” Nu asta facem noi oare în fiecare zi? Nu încercăm să progresăm pe această scenă deschisă numită viață? Câți dintre noi încă se mai cramponează în repetare? Câți mai speră în reușită? De ce? Când?

Ei mi-au arătat că se merită să continui să visezi, să speri și să încerci, să ÎNCERCI!

Îți mulțumesc mult Ștefan Nițu pentru acest spectacol și vă mulțumesc vouă tuturor celor de pe scenă care ați demonstrat că da, se poate!

las și niște poze aici

Alergare ușoară …

Zilele trecute ne-am jucat un pic cu cuvintele și am descoperit că unele cuvinte ar trebui antrenate un pic ca să poată ieși la lumină. De atunci până la scriitura mea a mai fost cale doar de câteva jocuri de cuvinte și cimilituri ce au pornit de la o prăjitură inteligentă:) cu straturi care se se despart singure. Așa că s-a pus problema dacă straturile se despart pentru că sunt inteligente sau că nu se mai iubesc, o prietenă concluzionând că iubirea depășește inteligența, deci oricum ar fi, ele tot se despart. (Minte de psihologi, de!) Din acel moment, imaginația mea cu care nu știu ce să mă fac, pentru că am momente când nici eu nu vreau să o recunosc, a plecat cu sorcova, și mi-a adus de acolo următorul scenariu (a se citi ca la comentariile hipice):

… inteligenta aleargă detaşat pe culoarul 2 având un avans considerabil, calculând mereu traiectoriile optime pentru a câștiga tot mai mult avans în timp ce iubirea aleargă stânjenită de aripioare lăsând în urmă un nor de pene şi călcând împleticit cu picioarele durdulii heruvinatice.

… inteligența se îndreaptă victorioasă spre linia de FINIȘ văzându-se deja câştigătoare și înfulecând prăjitura inteligentă.

… în ultimul moment, iubirea scoate din tolbă o săgeată şi trage după inteligență, nimerind inteligența direct în marele dorsal. Vădit rănită de acţiunea iubirii, inteligența începe să calculeze cât sânge poate pierde în condiţiile în care inima bate alert datorită vitezei şi concluzionează că ar trebui să încetinească dacă vrea să nu moară în ring.

… iubirea continuă alergarea, depăşeşte inteligența şi îi trimite veselă un sărut zglobiu şoptindu-i galeş: I love you babe. Love hurts!:)))))

Final apoteotic stimați ascultători…!!!!!!!

P.S. Doamna Stoltz, într-o discuție amicală a spus că să nu ne îndoim niciodată cine va câştiga într-o astfel de cursă. Citez din memorie:” dragilor, hormonul bate neuronul”
Am zis!

Tinerețe fără bătrânețe

În goana noastră continuă după perfecțiune, am uitat ceva foarte important. Cine este de fapt beneficiarul perfecțiunii noastre? Cât ne costă de fapt această perfecțiune, pentru că plata reală a acestei perfecțiuni nu se face de fapt în bani, chiar dacă la prima vedere așa pare. Adevărul e că pentru fiecare clipă de perfecțiune facem fără să conștientizăm un pact cu diavolul, iar când zic diavol, nu mă refer la cel biblic, pentru că ar fi prea ușor.

Dacă ne-am opri un pic la Pit Stop și ne-am trage sufletul, am observa că nu noi suntem cei care ne dorim această cursă, ci că suntem de fapt un experiment social. Pare ciudat ce zic, însă ce contează cel mai mult, frumusețea exterioară sau cea interioară? Încercați să vă uitați cu atenție la cei din jurul vostru. De cele mai multe ori, atunci când observăm de la distanță o persoană aranjată (fardată, machiată, bla-bla-lată, chestii socoteli…) rămânem cu gura căscată și începem să jinduim la perfecțiunea ei, dorindu-ne să devenim ca ea (merge perfect și pe masculin), însă, atunci când se apropie, observăm figura chinuită. Zâmbetul, mersul, ținuta, totul este studiat, totul venind de la pachet. Ceea ce vedem este de fapt o mască care apasă, mască care nu lasă loc de nimic în voia sorții, mască care nu aduce după ea decât oboseală și crispare. Toată această iluzie a perfecțiunii nu ascunde în spatele ei decât o mare frică. Este frica că cineva, la un moment dat, poate descoperi o fisură în toată această construcție și să năruie totul.

Sub o astfel de mască sufletul începe să putrezească. Iar putreziciunea, încet, încet, începe să iasă la iveală. Poate prin gesturi, poate prin grimase sau chiar prin toți porii pielii, începând să se formeze ca o altă mască. Mască peste mască. De data asta ea luând forma sufletului. Cu cât va fi el mai chinuit, cu atât aceasta va reflecta în exterior ceea ce zace în ascunderi.

Dar, (îmi place să cred că acest dar vine ca un colac de salvare), mai există o soluție. Să nu gonim. Să nu ne lăsăm prinși în acest vârtej și să ne cultivăm în stilul nostru, după puterile noastre, așa cum ne place. Dacă sădim în noi o grădină de flori, sufletul se va îmbăta de fericire și de bucurie. Frumusețea interioară se va revărsa, va cuprinde și-i va îmbrățișa pe cei din jurul ei. Abia atunci vom fi oameni frumoși, iar aceea va fi o frumusețe ce nu va păli odată cu trecerea timpului, ci dimpotrivă se va diversifica. Din zi în zi, vom deveni și mai frumoși și vom observa cu surprindere cum din ce în ce mai mulți oameni se vor strânge în jurul nostru fără să depunem niciun efort.

Tabula rasa

Unii dintre noi încă ne mai întrebăm ce se întâmplă, de ce nu mai suntem apropiați unii cu ceilalți, de ce nu ne mai simțim uniți ca şi popor, de ce nu mai avem nimic care să ne reprezinte, înafară poate de blazare și nepăsare.

Un posibil răspuns l-am găsit citind câteva informații despre aborigeni, într-un material pregătit de Cris pentru copii. Informația m-a lovit în moalele capului. Aborigenii au o istorie ce acoperă aproape 50 000 de ani. (Dacă greșesc cu anii, corectează-mă tu Scorsi). Cum au reușit acești oameni să nu-și uite istoria? Cum au făcut să fie posibil acest lucru? Noi cum de nu mai putem?

Răspunsul e simplu și tot de la ei vine, asta în condițiile în care abia pe la începutul secolului marea rasă colonizatoare albă a început să-i recunoască că fiind oameni, după care au încercat să facă tot posibilul să scape de ei.

Cum au reușit în aceste condiții acești oameni să-și păstreze identitatea? Simplu! Este atât de simplu că îți vine să o iei pe arătură. Prin povești spuse și transmise din generație în generație. Acești oameni geniali, și-au spus poveștile despre cultura lor, despre strămoși, despre viața de zi cu zi în scopul de a-și educa poporul despre locul lor pe pământ. Au spus povești despre orice, despre stele, despre pământ, despre animale, despre mâncăruri tradiționale, despre jocuri, vânătoare și mai ales despre strămoși. Au făcut asta prin toate mijloacele posibile, pictură, sculptură, dans și cântec până când au reușit să își facă loc în istorie și în cultura universală.

Plecând de la povestea lor, fac o paralelă către noi și blazarea noastră. Normal că nu mai știm cine suntem. Nu mai avem habar despre nimic ce ține de strămoși, și când spun strămoşi spun mult. Majoritatea nu avem habar nici de unde venea bunicul, deja dacă întrebăm despre străbunici, e nebuloasă totală. Jocurile tradiționale care ne legau și ne țineau pe stradă au dispărut. Ele ne ajutau să fim uniți, să învățăm ce înseamnă un grup și nu în ultimul rând să ne cunoaștem vecinii.
Da, din păcate am pierdut aproape tot. Pierzând legătura cu strămoșii, am pierdut legătura cu pământul, cu identitatea noastră, cu tot. Am devenit doar niște frunze în vânt, fără niciun rost. Așa că să nu se mai mire nimeni că acceptăm cu ușurință tradiții ce vin de peste mări și tari.

Coală albă am ajuns, desenatori se vom strânge în jurul nostru. De unde? Cine știe? De unde vor ei, nu? Noi suntem disponibili…

Tertium non datur

De-a lungul anilor am tot stat și am observat diverse comportamente ale celor din jurul meu, sau ale celor care și-au încrucișat tangențial destinele cu al meu. Comportamentele normale nu are rost să le amintesc, că sunt precum bârfa fără subiect:), însă cele care ies din ceea ce numim normal mă tot împung pe la șale. Azi neavând somn am mai citit un pic dintr-o cărțulie în care un cineva își revărsa frustrarea asupra tinerilor și a modurilor lor de a comporta în viața de zi cu zi. Pornind de la asta, am tot început să mă gândesc la cum reacționăm (fără a generaliza însă), având deja o vârstă, numită frumos maturitate.

Ceea ce mă șochează însă, este furia care se revarsă din ei în momentul în care cineva are o altă mentalitate decât a lor, sau altfel de idei cu care ei nu sunt de acord. În momentul ăla parcă devin personaje din desenele alea animate făcute de japonezi, în care gurile apar ca jumătate din cap, ochii ca două lame de bisturiu și încep să urle. Cred că tonul ridicat pare un atu, pentru că îl folosesc precum un ciocan care izbește în ideile tale încercând să le piseze și apoi să le sufle în cele patru puncte cardinale. Tu nu mai ai loc să spui nimic, viteza și forța cuvintelor lor acționează precum o mitralieră care te sfârtecă cu rafalele ei nesfârşite.

Dacă totuși eşti mai veteran așa, în astfel de dispute și porți o vestă antiglonț bine făcută, poți să te detașezi un pic și să începi să analizezi ceea ce spun ei. Atunci îți dai seama cu stupoare că de fapt nu spun nimic și că de fapt nu e decât frustrare. Nu este decât neputința de a înțelege și bănuiala că ce spui tu e bine, însă ei nu ştiu cum să o facă. Atunci ridică piatra și aruncă, și aruncă, și aruncă. Bucuria victoriei lor este de fapt bucuria că au reușit să-l învingă pe cel care a avut curajul să afirme că se poate și altfel. Este exact ca atunci când dacă toată lumea reușește să vadă imaginea ascunsă dintr-un poster și tu nu, iei posterul și îl distrugi. Simplu, nu? Nimeni nu mai vede imaginea, deci e clar că ea nu exista.

Neputința naște frustrare, iar frustrarea este un combustibil superb pentru furie. Ori atunci când cineva este furios, este clar că nu ai ce să discuți. Săracul Aristotel când emitea principiul terțului exclus enunțând că” A treia posibilitate nu există” (Tertium non datur) era mic copil. Pentru ei nu există nici măcar a doua posibilitate. Prin filmele americane cu trabucul în colțul gurii și mitraliera agățată neglijent de brațul musculos apare o expresie ce se dorește deșteaptă: My way or the highway.

În astfel de cazuri este necesar să aplicăm oarece strategii. Una ar fi lupta în câmp deschis, însă, întrăm pe teritoriul lor și ne zdrobesc cu succes. Citeam mai deunăzi că dacă ai destul de mult tupeu, te poţi întoarce în magazin cu jumătate dintr-o banană mâncată urlând că așa ceva nu se poate și că aproape cert iți vei primi banii înapoi pe banană dacă nu te vei opri din urlat acuzații și amenințări. Deci această cale nu este pentru noi.

Ar mai fi calea de ocolire. În loc să alergi cu ei de gât pe autostrada cu un singur sens, te poți sui pe bicicletă și să începi o călătorie plăcută pe drumuri pitorești de țară. Nu o să primești o medalie de onoare, însă în mod cert o să ai o zi minunată. Orientalii au mare dreptate când sugerează că nu există un singur adevăr, ci adevărul fiecăruia. În momentul în care acceptăm că fiecare individ este unic, învăţam să devenim toleranți. Acceptându-ne imperfecțiunile noastre învățăm să le acceptăm și imperfecțiunile lor. Până la urmă, suma imperfecțiunilor noastre ne definesc pe noi ca și întreg. Atunci devenim imuni la tiradele lor și vom asista impasibili la ele, sorbind liniștiți din cafea și meditând la nemurirea sufletului.

P.S. Tot orientalii spun că dacă vrei să ți se pară viața dulce, bea cafeaua amară.

Drum bun Nea Liviu, fiu al munților și al văzduhului!

Acum mulți ani, cred că prin ’97 sau ’98 după o noapte de taină la Șhorley (pe vremea când avea mese de tablă prinse în șuruburi de beton:)) am stabilit de comun acord că e necesar și de urgență să mergem la munte, în momentul ăla, fără amânare. Așa că ne-am luat fiecare câte ceva pe noi, nu cine știe ce, și ne-am tirat la gară, direcția Petroșani. Eu eram destul de proaspăt picat în București, însă ei aveau un avans de cel puțin un an înaintea mea așa că am mers pe mâna lor. De știut unde merg, știam, pentru că nu odată am auzit despre Cabana Hidromin și al ei cabanier de pomină, Nea Liviu. Ajunși în Petroșani ne-am înghesuit toți într-un fel de microbuz și am mers până la Cabana Rusu de unde se lua telescaunul până sus, sub Parângul mic. Sus, prima cabană pe care am văzut-o a fost Căsuța din Povești, o altă cabană în care mi-am pierdut apoi multe nopți de pomină, însă acum mergeam undeva lângă ea, la o cabană micuță, cabana Hidromin. În prag ne aștepta Nea Liviu, un om masiv, mustăcios și parcă un pic furios. Dar nu, nu era așa, s-a dovedit că era doar o părere. Era ceea ce putem spune că ar trebui să fie toți cabanierii, de fapt, nu, toți oamenii, un om cu un suflet mare, mare. Era omul care dacă se umplea cabana, ne dădea și camera lui, el dormind pe o bancă în sala de mese, era omul care se copilărea cu noi, care ne învăța despre cum să respectăm muntele, cum să-l iubim, cum să avem grijă de el.

Acolo am învățat că dacă natura poate să-ți ofere ceva gratis, tu nu trebuie să te calicești și să ceri ceva în schimb. Celebrul ceai de” mătură” și acum îl mai simt în nări. Era de fapt un rug imens de zmeură, pus la uscat în bucătărie. Cine intra, la îndemnul lui Nea Liviu își lua o cană, o umplea cu apă care clocotea mereu pe sobă, și rupea o mână de frunze din mătură și și-o arunca în cană. Zahărul era și el gratis, lăsat la cabană de turiști. Mâncarea era din traistă, însă toată se împărțea cu cei de acolo, pentru că la Nea Liviu toți eram frați și surori. La Hidromin nu era loc de supărare sau de șmecherie. Acolo am cunoscut câțiva cavaleri ai aerului, Tomiță (Toma Coconea), Cioby, Iepuraș, George Coteţ și mulți, mulți alți prieteni.

Poveștile, ei, poveștile erau ceva de pomină. Au fost multe, au fost frumoase și ne-au umplut inimile. O să las mai jos vreo două povești scrise chiar de el, povestite în stilul lui unic.

Nu pot spune că mi-a știut vreodată numele, însă nici nu era asta cel mai important lucru. Pot spune sigur că mi-a sădit în suflet o mare pasiune, acea a hălăduielilor prin munți.

Drum bun, om bun. Zboară așa cum îți place ție mai mult.

Povești puse pe hârtie de Nea Liviu: