Emoții … în oglindă

„Copiii voştri nu sunt copiii voştri.

Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.

Ei vin prin voi dar nu din voi

Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.”

”Profetul” – Kahlil Gibran

Copiii vin prin noi, fără să fie ai noștrii, însă noi suntem cei care le predăm ceea ce va deveni moștenirea lor. Așa că voi vorbi  despre rolul mamelor în formarea copiilor, rol care începe din momentul conceperii și durează până copiii se desprind și devin independenți. Special o să ignor în totalitate rolul taților și le voi dedica cu altă ocazie un articol, în care voi vorbi despre importanța lor în creșterea copiilor.

Biologic vorbind, corpul mamei îi pune la dispoziție fetusului tot ce acesta are nevoie, în așa fel încât viața să se dezvolte, însă foarte important este ca la nivel psihic mama să se conecteze cu noua viață ce crește pentru că prin intermediul ei copilul învață primele emoții. Tot ce percepe copilul este emanat de mamă, inclusiv tot ce o afectează pe ea fizic, emoțional și spiritual, iar pentru că el încă nu are formate propriile filtre, este expus direct și va primi din plin absolut tot ce vine spre mamă.

Putem spune că până la naștere, copilul nu are un Eu al său propriu și astfel nu poate deosebi dacă ceva este în interiorul său sau vine din exterior, și mai ales, el nu face distincție între corpul mamei și al lui.

Propriul Eu începe să se contureze abia după naștere, când începe să observe mediul prin proprii analizatori. Încet, încet, mama devine parte de sine stătătoare, iar el acum doar se oglindește în ea.

Următorul pas în dezvoltarea copilului se face tot cu ajutorul mamei, cu ajutorul ”neuronilor oglindă”. Ce sunt ei? Sunt neuronii responsabili de învățarea prin imitare. Pentru a imita cu un grad mare de precizie, copilul ”intră în pielea mamei” și adoptă fără rezerve punctul său de vedere. Așa reușește să învețe rapid într-un timp scurt. Deci, cu ajutorul sistemului neuronilor oglindă, copilul absoarbe informația, iar apoi, mai târziu, o proiectează înapoi în lume prin propriile abilități.

Rolul acestor ”celule inteligente” nu se mărginește doar la imitarea acțiunilor, ci și a emoțiilor și astfel dispare distincţia dintre a vedea și a face. Datorită lor, fericirea celorlalți radiază în interior și îi produce fericire și privitorului. Un chip furios produce la rândul său reacții interne, mai puternice și mai extinse decât cele pozitive.

Ce sunt aceste reacții? Empatia, despre care tot auzim în jurul nostru. Adică împărtășirea sentimentelor de tristețe sau de fericire,de durere sau frică, trăite de alte persoane care ne sunt dragi.

Neuro cercetătorul Marco Iacoboni, (profesor la Universitatea California din Los Angeles (UCLA)), concluziona că sistem de neuroni oglinda sănătos este crucial pentru dezvoltarea socială normală, iar „dacă ai „oglinzi sparte „sau un deficit în sistemul neuronilor oglindă, probabil vei sfârşi prin a avea probleme sociale, așa cum pacienţii cu autism au”.

Deci, dragi mămici, nu uitați de rolul important jucat de voi în primii ani de dezvoltare ai copiilor. Prin voi copiii își vor aduna informații cruciale, iar apoi își vor fundamenta structura lor emoțională.

Prin oglindire ei au acces direct la memoria strămoșilor lor, deoarece toți membrii familiilor s-au oglindit reciproc unii în ceilalți la vremea lor.

P.S. Inițial, articolul l-am publicat în ziarul Observator de Călărași, și cu voia redacției îl postez după o perioadă rezonabilă de timp și pe site la mine.

sursă foto: www.protectingchildren.org.au

Depresia, asasinul tăcut

Am simţit o Înmormântare în Creier,

Bocitoare se jeleau neîncetat,

 

Umblând – de colo colo – până când

Şi Judecata mi-au întunecat

Emily Dickinson

 

Ciudate versuri, poate o să ziceți, dar frumoase. Dar ce muză ar putea să-ți înmoaie penelul în visare, astfel încât să așterni în vorbe asemenea emoții? Unii ar spera să audă că este doar o banală melancolie, dar, ar fi prea frumos, prea poezie și mai deloc adevărat. Numele ei este Depresie, și este o problemă gravă de sănătate, pentru că lăsată netratată produce modificări permanente, schimbând drastic viziunea asupra persoanei și a vieții în general.

Depresia nu se rostește niciodată în gura mare, ea apare doar printre șoapte, ca o boală rușinoasă ce trece dacă dai cu gaz. Toți membrii familiei merg pe vârfuri în jurul depresivului, să nu-l deranjeze mai mult, că uite, iar suferă și nimeni nu știe ce are. Așa a fost mereu, un suflet de vioară.

Ce nu face depresia? Nu trece de la sine, pentru că nu este doar o tristețe trecătoare. Este mult mai mult, este o tulburare a prelucrării informației în sens negativ. Informațiile primite din mediu sunt prelucrate cu ajutorul schemelor cognitive, iar când acestea sunt filtrate doar pe negativ, informația este distorsionată și astfel nu trec decât gândurile si emoțiile negative, comportamentele de descurajare.

Astfel, aceste gânduri automate negative devin realitatea individului. De ce să ieși din casă, că sigur ceva neplăcut se va întâmpla, sau de ce să te mai ridici din pat, pentru ce? Oricum nu sunt bun de nimic. Ce rost mai are viața?

 15% dintre cei care suferă de depresie severă se sinucid

Să nu uităm că cel puțin 15% dintre cei care suferă de depresie severă se sinucid și 60% dintre depresivi se gândesc cel puțin odată să o facă. Procentul poate că nu pare foarte mare, însă, statistic vorbind, 25% dintre femei și 12% dintre bărbați suferă un episod depresiv major în timpul vieții. Parcă cei 15% nu mai sunt așa insignifianți acum, în condițiile în care în România numărul sinuciderilor este de cinci ori mai mare decât cel al omuciderilor.

Cum se iese din depresie?

 În primul rând, aflând că dacă eşti depresiv nu ești o persoană slabă și fără de voință. Poate că ai învățat cum să fii depresiv de la cineva din familie, însă nici el sau ea nu a fost vinovat sau vinovată, pentru că nimeni nu este vinovat că eşti depresiv. Important este să apelezi la ajutor de specialitate. Cu ajutorul specialistului, vei înțelege că toate gândurile tale sunt interpretări ale realității și nu realitatea însăși. Pas cu pas, prin terapie, în unele cazuri ajutată de o medicație corespunzătoare, persoana depresivă învață cum să-și dezvolte abilități funcționale și să scape de neajutorarea care este cel mai dureros simptom al depresiei. Ghinionul nu există, așteptările nerealiste Da. Renunțând la predicțiile negative despre viitor, trăiți în prezent.

P.S. Inițial, articolul l-am publicat în ziarul Observator de Călărași, și cu voia redacției îl postez după o perioadă rezonabilă de timp și pe site la mine.

Iubito, totul este în regulă?

qu09ccf6qvldedjudxtuCe nevoie avem să comunicăm? La ce ne trebuie?
Da, la ce? Se poate trăi și fără asta… Oare? Cum ar arăta lumea fără acest ingredient cheie? Cel mai probabil, fără elementele adăugate de noi, pentru că în lipsa comunicării, noi, ființele umane nu am fi putut supraviețui.
Poate cineva ar spune că există oameni care nu vorbesc și totuși supraviețuiesc. Da, însă comunicarea este parte limbaj verbal și parte limbaj nonverbal. În cazuri de urgență se poate folosi doar unul dintre ele, dar cu ce efort. Dacă vrei neapărat, reușești să te înțelegi cu un chinez fără să să-i cunoști limba, dar cu ce efort?
Ce te faci când chinezul este partenerul tău, și-ți dai seama că în principiu vorbiți aceeași limbă, dar fiecare înțelege altceva?

Comunicarea, cheia funcționării în cuplu

Din start, ar trebui spus că bărbații și femeile vorbesc două limbi diferite. Un aspect elementar al comunicări este înțelesul cuvintelor. Cel mai des, partenerii se încurcă unul pe celălalt, prin simplul fapt că primul folosește cuvântul într-un sens, iar celălalt îl interpretează cu un înțeles total diferit.
Cel mai simplu dialog între soți, finalizat printr-un taifun începe prin: „Iubito, totul este în regulă?” Întrebarea este pusă de soț, deoarece el simte ceva vag, limbajul ei nonverbal spunându-i că parcă ceva este în neregulă, dar, ea îl liniștește răspunzându-i sec: „totul este perfect!” Simplu, nu? Întrebare la obiect, răspuns succint. Totuși, ca un soț iubitor, mai încerci și a doua întrebare clarificatoare: „Am greșit cu ceva?” Răspunsul edificator nu întârzie să apară: „NU vreau să vorbim despre asta”. Deci, clar, nu este nimic serios, nu are rost să despicăm firul în patru într-o problemă care nu există. Iar apoi lovește taifunul.
Generalizând, putem spune că bărbații ignoră amănuntele, fiind centrați în principal pe mesajul de bază, verbal, încercând să rezolve logic problema, în timp ce femeile se bazează mult mai mult pe semnalele subtile, nonverbale, fiind mult mai analitice.
Dar, pentru că mai există un dar, în discuția imaginată mai sus mai apare încă un tip de limbaj, cel paraverbal, care din păcate reprezintă în jur de 38% din totalitatea limbajului. Cine mai este și acest paraverbal ce se bagă în relație? Păi, semnalele transmise prin tonul, volumul și ritmul vocii. Adică, una spui, și alta faci.
Atunci când devenim conștienți de faptul că partenerul sau partenera vorbesc altă limbă, renunțăm la mesajele criptate ce duc în timp la erodarea cuplului, deoarece atât emițătorul, cât și receptorul au nevoie de un limbaj comun, prin care să se exprime. Este necesar să-i spunem celuilalt ce se petrece în interiorul nostru, ce așteptări avem de la el, ce ne place sau ce ne displace, astfel încât să oprim sau să întărim un comportament.
Este esențial să răspundem funcțional la nevoile de clarificare ale partenerului, astfel încât mesajul să nu se distorsioneze și să stingă situația generatoare de conflict.
Dacă mesajul este distorsionat, sau nu este verbalizat se poate ajunge la situația imaginată mai sus. Dorințele au șanse mai mari să se îndeplinească aruncând un bănuț într-o fântână, decât să fie decriptate de partener, deoarece niciunul dintre ei nu deține un „glob de cristal”, cu ajutorul căruia să intre în mintea celuilalt și astfel să îi ghicească gândurile.
Atunci când mesajul este clar, exprimat limpede, verbal, celuilalt i se dă șansa să își facă o imagine clară asupra disensiunii și taifunul să fie anulat de banala frază: „OK, înțeleg ce te frământă, hai să vedem cum am ajuns fiecare să avem idei diferite despre același eveniment”
În concluzie, atunci când îți dorești ceva de la partener, cere-i, iar atunci când ai nevoie de o clarificare, întreabă-l.

P.S. Inițial, articolul l-am publicat în ziarul Observator de Călărași, și cu voia redacției îl postez după o perioadă rezonabilă de timp și pe site la mine.

Primești ceea ce vorbești!

Motto:

Când vă schimbați gândurile, vă schimbați viața!

Dr. Norman Peale

 

nterpersonal CommunicationsZi de zi, ne folosim de limbaj. Practic, este calea prin care reușim să interacționăm cu ceilalți. Însă, de câte ori ne-am analizat limbajul? De câte ori am observat cum gândim?

Modul în care ne transpunem în limbaj gândurile, afectează în mod direct felul în care reușim să obținem ceea ce ne dorim, sau, de ce nu, duce la eșecul în a obținea a ceea ce ne-am plănuit. În următoarele rânduri nu o să vorbesc despre cum să domini verbal persoanele din jurul tău pentru satisfacerea propriilor dorințe, ci strict despre cum să folosești limbajul ca un instrument de comunicare pentru o bună colaborare cu ceilalți. De asemenea, modul în care gândim duce la un deznodământ pozitiv sau negativ al unei acțiuni plănuite.

De exemplu, atunci când avem de învățat pentru un examen, iar materialele sunt stufoase și destul de încâlcite, dacă spunem ”Niciodată nu o să reușesc să învăț tot ce este aici ”, atunci trimitem către inconştient o negație de tipul ”Nu pot”, iar răspunsul intern vine pe măsură. Nu mai reușim să ne concentrăm, ni se face somn, examenul parcă dintr-o dată nu mai e așa de important, iar în final renunțăm. De ce? Pentru că inconștientul face ceea ce îi cerem. Ne ajută să scăpăm de factorul stresor, în acest caz examenul. Pentru inconștient nu contează cum, ci doar răspunde solicitării, că doar este prietenul nostru. Dar, dacă spunem ”Sunt destul de multe materiale, iar pentru parcurgerea și înțelegerea lor este necesar să îmi creez o strategie de lucru în așa fel încât să maximizez învățarea și astfel să le înţeleg și să le memorez, iar în final, la examen să pot răspunde corect la toate cerințele”, atunci inconștientul primește comanda, ”Mobilizează toate resursele interne pentru a reuși” și asta face. Inconștientul poate fi o armă cu două tăișuri, pentru că ne poate fi cel mai bun prieten sau cel mai mare dușman. Noi suntem cei care alegem relația în care vrem să fim cu el, înlocuind expresiile care ne auto limitează cu unele care ne dau putere și ne fac să acceptăm provocările.

Cum ne auto sabotăm în relația cu ceilalţi? Să analizăm alt exemplu: ”Dacă sunteți nemulțumit de felul în care îmi desfășor activitatea, v-aș ruga să-mi spuneți și mie”. Această formulare implică multă nesiguranță, un posibil neprofesionalism și îl pune pe celălalt pe o poziție de forță. Poate că nu se pricepe așa de bine la ceea ce faci, însă tu îi dai posibilitatea să te conteste și să intervină chiar dacă nu este nevoie, ci doar pentru că i se permite. Însă, în momentul în care îi spui, ”Atunci când activitatea desfășurată de mine pare să contravină cerințelor dumneavoastră, nu ezitați să mă contactați și împreună vom analiza situația în așa fel încât să ajungem la un numitor comun”, interlocutorul înțelege că sunteți profesionist și știți bine ce faceți. Atunci interlocutorul va simți din limbaj că sunteți sigur și nu va interveni decât dacă într-adevăr ceea ce faceți chiar contravine cerințelor.

Nu uitați să apreciați eforturile celorlalți și mai ales, folosiți puterea lui ”Te rog” și ”Mulțumesc”. Atunci când greșești, ”Îmi pare rău” repară multe și este primul pas spre reconciliere.

P.S. Inițial, articolul l-am publicat în ziarul Observator de Călărași, și cu voia redacției îl postez după o perioadă rezonabilă de timp și pe site la mine.

sursă foto: http://humancommunicationinlife.blogspot.ro

O lume fără emoție, este o lume moartă

După lupte seculare care au durat aproape un an, am relansat site-ul, într-o haină nouă. De-a lungul anului, multe povești au rămas nespuse, dar, niciodată nu este prea târziu. Va fi timp pentru ele, însă, una dintre ele merită spusă acum:

 Anul trecut, cam pe vremea asta, pe o ploaie deasă, Ștefăniță Purcea, redactor la ”Zona de Reportaj” încărcat de aparate și trepiede intră la mine în cabinet și zice: ”Hai să facem o emisiune despre empatie”. (La acea vreme, se discuta în contradictoriu dacă este normal să solidarizăm sau nu cu durerea francezilor, cauzată de unul dintre cele mai sângeroase atentate teroriste comise în Europa).

Ideea unei emisiuni dedicată empatiei mi s-a părut interesantă, așa că l-am ajutat să-și aranjeze sculele și ne-am apucat de treabă. Rezultatul s-a văzut și încă se mai poate vedea pe site la el, sau aici.

Toţi avem nevoie de o mână de ajutor, câteodată

Instinctiv simţim că dacă vorbim cu cineva, reuşim să mai scădem din intensitatea problemelor ce ne apasă, aşa că apelăm la bunăvoinţa prietenilor, rudelor sau partenerilor noştrii atunci când nu mai găsim nicio soluţie pentru rezolvarea problemelor noastre. Însă, uneori e nevoie să apelăm la ajutorul unui profesionist pentru a ne sprijini să mergem mai departe.
Sunt psihoterapeut şi am pregătirea profesională şi abilităţile necesare pentru a te putea ajuta să înveţi să faci faţă mai eficient problemelor de viaţă, oricare ar fi ele.