Arhiva

Tertium non datur

De-a lungul anilor am tot stat și am observat diverse comportamente ale celor din jurul meu, sau ale celor care și-au încrucișat tangențial destinele cu al meu. Comportamentele normale nu are rost să le amintesc, că sunt precum bârfa fără subiect:), însă cele care ies din ceea ce numim normal mă tot împung pe la șale. Azi neavând somn am mai citit un pic dintr-o cărțulie în care un cineva își revărsa frustrarea asupra tinerilor și a modurilor lor de a comporta în viața de zi cu zi. Pornind de la asta, am tot început să mă gândesc la cum reacționăm (fără a generaliza însă), având deja o vârstă, numită frumos maturitate.

Ceea ce mă șochează însă, este furia care se revarsă din ei în momentul în care cineva are o altă mentalitate decât a lor, sau altfel de idei cu care ei nu sunt de acord. În momentul ăla parcă devin personaje din desenele alea animate făcute de japonezi, în care gurile apar ca jumătate din cap, ochii ca două lame de bisturiu și încep să urle. Cred că tonul ridicat pare un atu, pentru că îl folosesc precum un ciocan care izbește în ideile tale încercând să le piseze și apoi să le sufle în cele patru puncte cardinale. Tu nu mai ai loc să spui nimic, viteza și forța cuvintelor lor acționează precum o mitralieră care te sfârtecă cu rafalele ei nesfârşite.

Dacă totuși eşti mai veteran așa, în astfel de dispute și porți o vestă antiglonț bine făcută, poți să te detașezi un pic și să începi să analizezi ceea ce spun ei. Atunci îți dai seama cu stupoare că de fapt nu spun nimic și că de fapt nu e decât frustrare. Nu este decât neputința de a înțelege și bănuiala că ce spui tu e bine, însă ei nu ştiu cum să o facă. Atunci ridică piatra și aruncă, și aruncă, și aruncă. Bucuria victoriei lor este de fapt bucuria că au reușit să-l învingă pe cel care a avut curajul să afirme că se poate și altfel. Este exact ca atunci când dacă toată lumea reușește să vadă imaginea ascunsă dintr-un poster și tu nu, iei posterul și îl distrugi. Simplu, nu? Nimeni nu mai vede imaginea, deci e clar că ea nu exista.

Neputința naște frustrare, iar frustrarea este un combustibil superb pentru furie. Ori atunci când cineva este furios, este clar că nu ai ce să discuți. Săracul Aristotel când emitea principiul terțului exclus enunțând că” A treia posibilitate nu există” (Tertium non datur) era mic copil. Pentru ei nu există nici măcar a doua posibilitate. Prin filmele americane cu trabucul în colțul gurii și mitraliera agățată neglijent de brațul musculos apare o expresie ce se dorește deșteaptă: My way or the highway.

În astfel de cazuri este necesar să aplicăm oarece strategii. Una ar fi lupta în câmp deschis, însă, întrăm pe teritoriul lor și ne zdrobesc cu succes. Citeam mai deunăzi că dacă ai destul de mult tupeu, te poţi întoarce în magazin cu jumătate dintr-o banană mâncată urlând că așa ceva nu se poate și că aproape cert iți vei primi banii înapoi pe banană dacă nu te vei opri din urlat acuzații și amenințări. Deci această cale nu este pentru noi.

Ar mai fi calea de ocolire. În loc să alergi cu ei de gât pe autostrada cu un singur sens, te poți sui pe bicicletă și să începi o călătorie plăcută pe drumuri pitorești de țară. Nu o să primești o medalie de onoare, însă în mod cert o să ai o zi minunată. Orientalii au mare dreptate când sugerează că nu există un singur adevăr, ci adevărul fiecăruia. În momentul în care acceptăm că fiecare individ este unic, învăţam să devenim toleranți. Acceptându-ne imperfecțiunile noastre învățăm să le acceptăm și imperfecțiunile lor. Până la urmă, suma imperfecțiunilor noastre ne definesc pe noi ca și întreg. Atunci devenim imuni la tiradele lor și vom asista impasibili la ele, sorbind liniștiți din cafea și meditând la nemurirea sufletului.

P.S. Tot orientalii spun că dacă vrei să ți se pară viața dulce, bea cafeaua amară.

Drum bun Nea Liviu, fiu al munților și al văzduhului!

Acum mulți ani, cred că prin ’97 sau ’98 după o noapte de taină la Șhorley (pe vremea când avea mese de tablă prinse în șuruburi de beton:)) am stabilit de comun acord că e necesar și de urgență să mergem la munte, în momentul ăla, fără amânare. Așa că ne-am luat fiecare câte ceva pe noi, nu cine știe ce, și ne-am tirat la gară, direcția Petroșani. Eu eram destul de proaspăt picat în București, însă ei aveau un avans de cel puțin un an înaintea mea așa că am mers pe mâna lor. De știut unde merg, știam, pentru că nu odată am auzit despre Cabana Hidromin și al ei cabanier de pomină, Nea Liviu. Ajunși în Petroșani ne-am înghesuit toți într-un fel de microbuz și am mers până la Cabana Rusu de unde se lua telescaunul până sus, sub Parângul mic. Sus, prima cabană pe care am văzut-o a fost Căsuța din Povești, o altă cabană în care mi-am pierdut apoi multe nopți de pomină, însă acum mergeam undeva lângă ea, la o cabană micuță, cabana Hidromin. În prag ne aștepta Nea Liviu, un om masiv, mustăcios și parcă un pic furios. Dar nu, nu era așa, s-a dovedit că era doar o părere. Era ceea ce putem spune că ar trebui să fie toți cabanierii, de fapt, nu, toți oamenii, un om cu un suflet mare, mare. Era omul care dacă se umplea cabana, ne dădea și camera lui, el dormind pe o bancă în sala de mese, era omul care se copilărea cu noi, care ne învăța despre cum să respectăm muntele, cum să-l iubim, cum să avem grijă de el.

Acolo am învățat că dacă natura poate să-ți ofere ceva gratis, tu nu trebuie să te calicești și să ceri ceva în schimb. Celebrul ceai de” mătură” și acum îl mai simt în nări. Era de fapt un rug imens de zmeură, pus la uscat în bucătărie. Cine intra, la îndemnul lui Nea Liviu își lua o cană, o umplea cu apă care clocotea mereu pe sobă, și rupea o mână de frunze din mătură și și-o arunca în cană. Zahărul era și el gratis, lăsat la cabană de turiști. Mâncarea era din traistă, însă toată se împărțea cu cei de acolo, pentru că la Nea Liviu toți eram frați și surori. La Hidromin nu era loc de supărare sau de șmecherie. Acolo am cunoscut câțiva cavaleri ai aerului, Tomiță (Toma Coconea), Cioby, Iepuraș, George Coteţ și mulți, mulți alți prieteni.

Poveștile, ei, poveștile erau ceva de pomină. Au fost multe, au fost frumoase și ne-au umplut inimile. O să las mai jos vreo două povești scrise chiar de el, povestite în stilul lui unic.

Nu pot spune că mi-a știut vreodată numele, însă nici nu era asta cel mai important lucru. Pot spune sigur că mi-a sădit în suflet o mare pasiune, acea a hălăduielilor prin munți.

Drum bun, om bun. Zboară așa cum îți place ție mai mult.

Povești puse pe hârtie de Nea Liviu:

http://pilotmagazin.ro/2010/12/primul-sindicat-al-fracturatilor-cu-parapanta-la-petrosani/
http://pilotmagazin.ro/2010/12/intamplari-parapantistice-cum-era-tomy-coconea-sa-piarda-eclipsa-din-99/

Femeie, maine este ziua ta!

Da, mâine este 8 martie, ziua internațională a femeii. Păi dacă este ziua ta, pune mâna și fă curățenie în casă, spală rufe, spală de azi copilul dacă mai ești și mamă, mergi si la coafor, fă totul, și după ce ai făcut totul, mai fă încă odată totul. Apoi zâmbește. Mâine e ziua ta, ți se va permite să zaci fericită, însă, doar până vin invitații. Dacă au venit, bucură-te! Înseamnă că încă te mai recunoaște cineva în rolul de femeie. Dar stai, prăjituri ai făcut? Hm! ce fel de femeie ești dacă ai uitat de prăjituri. Uite cum plânge copilul că nu are ceva dulce să înfulece …

Offffff ….

Un scenariu misogin? nu, doar o crudă și amară realitate. De vreo săptămână tot aud în jurul meu femei care abia așteaptă ziua de 8 martie ca să se simtă iubite. Măcar o zi. Însă cum au ales să o facă? Mergând la cârciumă cu alte femei. WTF? Oare chiar atât de jos s-a ajuns? Mimează fericirea între ele, fiind lăsate de către stăpân în acea zi să se manifeste?

În ultimile zile am tot fost întrebat ce-i iau soției de 8 martie, însă când am întrebat la rândul meu ce au primit într-o altă zi decât astea oficiale, romanești, americane sau scrise pe buletin, nu am primit niciun răspuns.

Și acum întreb eu, de ce trebuie să dăruim ceva doar obligați? De ce ar trebui să se simtă iubită cea de lângă noi doar în anumite zile? De ce nu într-o joi, sau marți? De ce nu mereu? De ce apari ca un ciudat atunci când ieși doar tu si cu iubita în oraș (da, iubita poate să fie extrem de bine soția ta) și-i faci cadou un trandafir doar pentru că a zâmbit frumos când a trecut tramvaiul?

Nu vreau să generalizez, însă am impresia că mult prea mulți bărbați își tratează partenerele ca pe niște trofee. Odată câștigate, le agață în cui în sufragerie și lasă praful să se așeze pe ele. În schimb povestesc cu pasiune despre cum și cât le-au vânat …

Să aveți un an fericit dragele mele 🙂 Purtați-vă în fiecare zi ca și cum ar fi 8 martie, până când o să descoperiți că da, viața poate fi ca o mare zi de 8 martie și atunci ea chiar așa va deveni.

sursa imagine (spring love by Fiona Braendler) : http://www.redbubble.com/people/fionabraendler/works/1770426-spring-love

Imperfecți, liberi și fericiți

Mai deunăzi ascultam un interviu pe TED (o să-l pun la final) în care o cercetătoare-povestitoare își expunea rezultatele unui studiu despre cum e să fii vulnerabil, sau mai bine zis, ce inceamnă să fii vulnerabil. Cercetarea ei referitoare la vulnerabilitate și imperfecțiune m-a făcut să mai deschid încă odată acest jurnal și să afirm că da, a fi imperfect și vulnerabil e cel mai frumos lucru ce mi s-a putut întâmpla vreodată.

În momentul în care capeți curajul să-ți privești în față aceste ”defecte” și să le împărtășești cu cei dragi, îți dai seama că o mare greutate ți se ridică de pe umeri. E ca și cum o viață întreagă ai umblat vară, iarnă îmbrăcat în armură și nu îți dădeai seama de ce nu șimți nimic înafară de oboseală. Arrmura asta purtată preventiv mai mult îți provoacă bătăi de cap decâț să-ți aducă beneficii, pentru că așa cum bine zicea și cercetătoarea din interviu, nu poți da shut-down doar la emoțiile negative, pentru că ele sunt interconectate cu cele pozitive, așa că dacă închizi, închizi tot.

Un bun prieten de-al meu, zicea odată într-o conferiță la o oră târzie ”La matolu’” în Regie 🙂 că munca este pentru mașini. Ei bine, fără emoții nu suntem decât mașini, unele mai bine unse ca celelalte, însă apte să producă un număr de x lucruri. Dar oare mașina este aptă să se bucure de opera ei? Eu cred că nu, pentru că ea e doar funcțională, iar eu zic că e total disfuncțional să te mulțumești doar cu funcționalitatea. Prefer să plâng de ciudă că nu mi-a ieșit bine un lucru, însă mâine să mă reapuc de el … și poimâine … și la anul … și tot așa. Poate că nu o să-mi iasă perfect niciodată, însă o să fie făcut de mâna mea și o să mă mândresc cu asta.

Așa că ce mai tura-vura, decât să zăcem transpirați și obosiți în spatele armurilor protectoare, mai bine să ne luăm inimile în dinți și să ne adunăm curajul de a fi imperfecți și de a ne îmbrățișa vulnerabilitatea și astfel să o arătăm tuturor. Acceptarea vulnerabilității ne lasă libertatea de a simți, devenind astfel capabili de iubire și apartenență. Acceptându-ne imperfecțounea noastră, o acceptăm și o înțelegem și pe a celorlalți și astfel devenim mai toleranți și mai puțin acuzativi.

Am zis!

P.S. Titlul scrijeliturii mele este și titlul unei cărți interesante care merită cetită.

Să vie Moșul din suflet!

Acum ceva vreme a inceput să-și facă loc în mintea mea o idee care nu s-a mulțumit să stea cuminte acolo, ci a pornit o revoluție. Despre ce e vorba? Păi este foarte simplu și poate chiar ușor de realizat, insă totul depinde numai de noi, pentru că ideea mea implică conceputul de noi.

Să vă explic despre ce e vorba. Principiul e simplu și nu este ceva iesit din comun sau nou. Ideea mi-a venit datorită sărbătorilor care se apropie, însă ideal e să se păstreze și după ce trec sărbătorile.

OK. Este simplu ce spun acum. Ideea e următoarea: Suntem români consumatori, iar în preajma sărbătorilor începem să rupem în două supermarketurile, târând apoi acasă pungi imense de alimente sau alte produse. Apoi, începem să gătim. MULT, foarte mult, că de. odată sunt sărbătorile, nu? Vă recunoașteți pe voi sau aveți cunoscuți care fac asta? Normal că da. Eu recunosc cu mîna pe inimă că fac asta, chiar dacă de fiecare dată încerc să mă abțin.

Cei care se abțin și sunt ponderați, să ia aminte și să preia daca vor ideea povestindu-le cunoștințelor, cei care nu și sunt ca mine, ia citiți una bucată idee: Deschideți binișor cămara și priviți adănc în ea și încercați să faceți o evaluare corectă a nevoilor. Apoi, scoateți tot ce e de prisos și o sa înfunde în ianuarie pubela. Sau, evaluați volumul de mâncăruri gătite, încercând să lăsați la o parte orice urmă de egoism și păstrați doar atât cât e necesar.

Cred că deja s-au strâns ceva mâncăruri, NU? He, he … cred că toată lumea s-a prins deja unde vreau să ajung 🙂 Râd, dar râd mulțumit. De acum încolo e simplu, pentru că toți cunoaștem cel puțin o familie nevoiașă, care în mod sigur va petrece sărbatorile cu pâine și ceva pe lângă, care nu are nicio legătură cu masa festivă de sărbători. Excesul nostru, poate deveni bucuria lor, fără să jignim pe nimeni.

Era doar o idee …

P.S. pe lângă mâncare, sigur se mai găasesc și niște haine, ceva jucării în stare bună … stiți voi …

Am un leu și vreau să-l beu

Ce poate fi mai frumos într-o însorită dimineață de toamnă decât să-ți deschizi laptop-ul și dintr-o dată să inceapă să-ți cânte Ciocârlia. Nu, nu laptop-ul vere, că el săracu nu a luat lecții de nai, e doar o biată mașină, ci Fănică Luca, teleportat din negura timpurilor și venit să mă bucure așa de dimineață. Povestea a început de fapt de ieri, când mă lovise o poftă enormă de ascultare a acestui instrument. Am început cu Zamfir, însă, șansa a făcut să dau peste profesorul lui, Fănică Luca, născut pe la 1894, un virtuoz al nai-ului. Ieri însă nu prea am avut cand să-l ascult pentru că nu am avut timp, și din greșeală am închis laptop-ul cu winamp-ul mergînd. Iar dimineață, surpriză :), primul proces pornit a fost winamp care nici una nici două, s-a apucat de Ciocârlia :). SUPERB, zic eu. O bucurie venită din secolul trecut, atunci cînd nimeni nu se grăbea, ci se oprea și își lăsa sufletul să se odihnească la umbra unui rapsod.

Luați și voi, că e tare frumos

The great loneliness of spirit

Astazi o sa vorbesc puțin. Ceea ce am sa arăt m-a făcut să mă simt golit de tot. Despre bisericile parasite de oameni am mai scris. Cazul acela, al bisericii din lemn din Sălciva, era un caz fericit, acesta nu. Aici, la Frunzănești (Fundeni) oamenii l-au ucis pe Dumnezeu prin nepasare.

Mai multe informații despre această minunăție găsiți aici

Men vs. mouse

Cu ocazia returnării de prin coclaurile anuale, am descoperit că am avut un păzitor de nădejde în casă. 🙂 Mic, dar energic. Adică a reușit să transforme bucătăria într-o zonă de război. Mnealui, în nemernicia lui, ca un ~~câine~~ șoarece turbat a ros tot ce se putea roade 🙂 și ne-a lăsat amintire o mulțime de bobițe :).

Păi dacă așa a vrut, atunci război să fie. Psihologic mai ales, pentru că se juca cu nervii noștri și evita toate capcanele pe care i le întindeam. Când am văzut asta, ne-am gândit că nu ar fi rău să ne antrenăm un pic și ne-am apucat de jucat Risk, un adevărat joc de strategie care te învață cum să domini lumea 🙂 (animală). Odată terminat antrenamentul, cu ochii umflați de nesomn, că am jucat toată noaptea, am trecut la faza a doua, adică îndesirea și diversificarea tipurilor de capcane.

Șoarecele rezistă …

Atunci am trecut la războiul de gherilă, adică am procedat la descoperirea cuiburilor din ~~junglă~~ bucătărie și anihilarea lor, am otrăvit fântânile și am ars ogoarele (și am creat un precedent pentru importuri din China).

După o săptămână …

Ieri luam timid micul dejun pe un colț te masă, cu restul mâncării în poală de frica contaminării 🙂 și asistam la mișcările dezinvolte de trupe ale dânsului (foșnete și tropăieli), gândindu-mă că ar trebui să luăm în serios ideea mutării bucătăriei în sufragerie, adică repliere strategică. Războiul părea pierdut. Trupele inamice formaseră un cap de pod. Acum nu mai rămânea decât să aparăm restul de teritoriu strămoșesc.

Însă cuceritorul a uitat ceva,că:
în casa asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Șoricid!

După cum spunea și poetul, cuceritorul a prins cursj și s-a muiat. A devenit deglijent și …. și ….

VICTORIE!!!

Am recucerit bucătăria !!!!

Bine, mi-a fost milă să ucid prizonierul, așa că l-am abandonat departe de casă, cu speranța că nu o să se mai întoarcă. Acum Cris a rămas acasă pentru reconstrucție, pentru că războiul a fost greu și urmele trebuiesc șterse pentru a ne putea bucura de reîntregirea ținutului strămoșesc.

A raportat soldat Meleacă, proaspăt lăsat la vatră 🙂

Băiet fiind, coclauri cutreieram …

Zdrăveite camarazi de arme! De ce vă zic vorbe bulgărești? Păi așa, pentru că tocmai m-am intors de câteva zile dintr-o călatorie inițiatică, cum ne-a plăcut să o numim noi cei patru pionieri ai sudului sălbatic și Jeni. De întors ne-am întors toți, mai ales că la început de drum am sacrificat zeilor pentru siguranța călătoriei o pereche de blugi. Blugii erau ai lui Boabă, iar sacrificiul a fost bine primit (de el) 🙂 în condițiile în care la final a primit partea de sus a lor sub formă de pantaloni scurți, zeii păstrînd doar cracii :).

Vorbesc de sacrificiu, de călătorie inițiatică … dar poate că ar trebui să vorbesc și despre idee, pentru că totul a pornit de la o idee. Sau de fapt două. Prima idee a avut-o statul nostru bun și drept care ne-a oferit pe tavă ziua de luni sub formă de sărbătoare religioasă națională de nemuncă. Pornind de la ea ne-a venit ce-a de-a doua idee ce se tot balamucea prin capul lui Bob de ceva vreme, și anume să ne intoarcem la origini. În traducere liberă și apoi pusă în practică ea a sunat simplu: Avem trei zile la dispoziție să bântuim de nebuni prin coclauri în căutarea peșterilor tracice și a cultului lui Zamolxe, aflate la sud de Dunăre, la precinii bulgari. Așa că am bătut palma și sâmbătă dimineață am pornit cu cățel și purcel la drum. Trecurăm podul și le făcurâm cu mâna celor ce plecau spre preacunoscutele stațiuni bulgărești ce-i subțiază de bani pe conaționalii nostrii și fugirăm o țâră să vedem Manastirea rupestra de langa Basarbovo, mai ales că am aflat că a rămas singura manastire rupestra din Bulgaria in care se slujeste. Dovada că încă se slujește am primit-o pe loc, asistând la un botez live. Făcurăm poze, puparăm icoane (sau nu 🙂 ) și pe cai, 1,6 în V.

Următoarea oprire, Turtucaia după cum îi zicea mamaia sau Tutrakan conform plăcuței de la intrare. De aici, inima se făcu cât un purice, pentru că sub picioare călcam pământul peste care au călcat și bunicii mei. Am pus pas după pas și ne-am trezit pe malul Dunării, în port. Acolo ne aștepta mândru fortul Transmariska clădit de romani prin secolul I. Stând și citind mi-am dat seama de ce bunica mea a refuzat să-și schimbe numele după ce a fost deportată de aici din Marițica în Maria. Dar să trecem și peste asta …

Hei, și de acum încolo a început aventura. După ce am trecut de Silistra am intrat în Valea sacră a lui Zamolxis. Este numită așa datorită multitudinii de peșteri situate pe valea râului secat (Suha Reka) Taban. Râul și-a făcut datoria și a tâiat adânc în calcar printre dealuri formând acest canion superb iar apoi s-a retras liniștit pe la sfârșitul secolului XVIII. La așa frumusețe săpată în piatră era și normal ca triburile de traci să fie atrase de ele și să le includă în religia lor transformându-le în sanctuare. Aceste formațiuni sunt unice în Dobrogea. Din cele cinci temple răspândite pe vale noi am reușit să vizităm trei dintre ele. Am intrat prin Voynovo și am campat temporar în fața primului sanctuar și am cinstit in fața lui ceva roșioare cu brânză plus nește alte nimicuri pe bază de carne. Încă odată zeii au fost mulțumiți și cu burțile puse la cale am urcat pe scările cam metalice puse la dispoziția turiștilor de mai marii Silistrei și am purces la vizitare. Ce să spun, vorbele sunt prea sărace ca să descrie peisagiul. Am să las multe pozuri spre delectare.

De acolo ne-am continuat drumul prin hățișuri încercând să ajungem direct la cel mai mare dintre temple, „Badjaliyata”, dar nu fu să fie. Pădurea fuse mai puternică decât noi. Așa că am întors caii și am luat-o la galop spre drum făcând un mic ocol până în Strelkovo. Aici, alte minuni. Dacă celelalte pareau mari, ăsta era bunicul lor. Cele două caverne străjuiau mândre peste vale. Peisajul parea mai blând ca în Voynovo, însă te îmbia să mai rămâi ceva vreme pe acolo. Din păcate noi nu am rămas pentru că se pare că nu putem rezista prea mult timp fără apă, sau cei care nu sunt șoferi, fără bere.

De acum încolo am pus cap compas spre Kamen Bryag, destinația noastră costieră. Acolo, un alt peisaj parcă desprins din cărțile cu pirați. Faleza înaltă era și ea bortelită de peșteri ce ofereau adăpost în vreme de restriște sau … ceva romanțios acum când nu ne mai atacă nimeni. Interesant era că în buza falezei era o captare de gaze naturale frumos amenajată rustic. Eeeei, acolo era locul de taină, unde la un vin roze am finalizat planurile pentru ultima parte a călătoriei spre absolut, Rezervatia nationala arheologica Yailata.

A doua zi, vremea a ținut cu noi, și ne-a lasat să ne continuăm periplul prin glod. Până să intrăm în rezervație am făcut un mic ocol în Shabla ca să facem pe paznicii farului și în acelaști timp să ne facem rost de ceva ”leușteni” necesari vizitării rezervației. Am decolat, dar via Tyulenovo unde iar ne-am zgâit la neste super pereți și unde am adunat pentru nebunia mea ceva pietricele.

De aici, gata, direct la Yailata pregătiți să admirăm orașul format din 101 peșteri, folosite prin secolul V î.Hr. La început ne băgarăm și prin câteva necropole de prin secolul al III-IV scobite în roci. După care, am pornit în căutarea bastionului roman ridicat la sfârşitul secolului V. Până să ajungem la el, ne-am întâlnit cu o coană vulpe ce ne-a sfătuit să coborâm până la mare într-un golf liniștit și să ne răcorim o țâră într-o apă de vis. Dacă voiai, puteai să scufunzi o carte și să citești linistit din ea, așa era de clară apa.

Buun, după baie găsirăm și cetățuia. Resturile unor turnuri ne așteptau cuminți cu înscripții explicative scrise în limba bulgară. Așa fuse să fie. La întoarcere dădurăm și peste niște vinării cam secate. Dacă ne lăsam în vaza lor beam doar Ayrian. Internetul zice că ar fi trebuit să găsim și niște peșteri folosite pe post de mânăstire, cruci și icoane din piatră. Noi nu le-am găsit, probabil pentru că mai trebuie să revenim cel puțin odată pentru că peisajul e de vis. Cum ziua nu are decât 24 de ore, seara ne pofti să ne retragem spre pensiune și să ne adunăm forțele pentru ultima zi de călătorie.

Ziua plecării mereu mi-a displăcut profund, pentru că din păcate oricît aș încerca să o asezonez cu evenimente plăcute, umbra întoarcerii tot planează și parcă ia din plăcerea vizitatului. Așa că ce s-o mai lungesc. Am aburcat bagajele în căruța occidentală cu ABS din dotare și am pornit-o la repezeală spre capul Kaliacra. Acolo pac pac poze, ne-am coborât spre mare cât am putut pe niște trepte cam dărăpănate, am pupat o apă minerală carbogazoasă (gazirana voda) pe limba lor și intr-un final am zis să băgăm la ghiozdan și niște midii specialitatea lor, în Dalboka.

Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă la … nu, nu la Creangă și amintirile lui din copilărie :), doar când mă gândesc la midii nu simt nimic. În schimb, românașii noștrii se înghesuiau la mâncat scoici ca la pupat de moaște 🙂 Așa că am stat ca nebunii vreo două ore ca să mâncăm nește midii pane. Noroc că m-am orientat și mi-am comandat și niste hamsiu regulamentar, că muream dracu de foame pe acolo :). Să fie la ei …

De aici nu mai am ce povesti, că drumul de întoarcere fuse frumos, dar după cum am spus, trist. Așa că închei cu un vers din pretinu Alecsandri: „Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă…

curent continuu sau alternativ … la cap?

De ceva vreme și când zic ceva, să fie anișori buni puși la păstrare, mă tot distrez cu tema asta a curentului provocator de răceli și alte chestii îngrozitoare ce distrug pe bandă viețile liniștite ale românilor. M-am pus pe treabă și am dat drumul la taste după ce dimineață am asistat la o discuție hazlie pe FB. Cum sunt un fan declarat al lui Caragiu zis și Toma de câte ori aud pe cineva cum se strâmbă și zice pe un ton tăios că ”îl trage curentul” îmi aduc aminte de replica pe care i-a dat-o Marin Moraru în Actorul și sălbaticii ”… și ce-i cu căciula asta în casă, că ții căciula aia în casă? Da șe, aista-i casă? Aista-i balamuc. Din prișina corentului monseur că trage ca pișălăul”. Am încheiat citatul :). Acu cum dracu o trage pișelăul, nu știu și parcă nici nu am curiozitatea, da cu corentul pe la șale, urechi, cap, creier, stomac sau alte părți esențial trebuitoare tot nu mă pot împăca. Mai ales când stai într-o cameră cu încă 20 de inși și se face o căldură înfiorătoare iar tu nu ai cum să deschizi geamurile sau să dai drumul la nenorocitul ăla de aer condiționat pentru că întotdeauna cel puțin două duduci răcesc la ovare.

Nu are rost să spun că am citit o grămadă de articole scrise în presa de specialitate (aia medicală, nu tabloide) în care medici cu esperență declarau că acest curent nu atacă decât populația mioritică pentru că nemții, englezii și alte popoare mai de prin vest s-au imunizat de mult prin faptul că au refuzat să-și includă în dicționare termenul de curent și prin minune … a fost eradicat. 🙂

Prin 2005 The Telegraph publica un articol super haios despre cur-rent-ul românesc (textul integral l-am luat de aici). Mai jos încerc o traducere cu engleza mea de baltă: ”În România, cea mai mare amenințare la adresa vieții cotidiene nu sunt sărăcia, schimbările climatice sau al-Qa’eda. Este aerul care se mișcă. Ventilatoarele, aerul condiționat și ferestrele deschise nu sunt – cum m-am gândit – mecanisme utile pentru a genera o briza răcoritoare, sau pentru a da un pic de respiro când temperaturile de vară urca la aproximativ 40 de grade. Ele sunt arme de distrugere în masă.” (…) ”Atat acasa cat si la locul de muncă, panica va izbucni dacă vreodată două ferestre, sau o fereastră și o ușă, au fost deschise simultan, iar cineva va alerga pentru a închide, zicând „curent!” (…) ”Sa dovedit că „cur-rent”, sau curentul de aer care circula atunci când două ferestre sunt deschise, este acuzat în România pentru aproape fiecare boală la care te poți gândi Dureri de dinti, dureri de cap, răceală, gripa, meningita, paralizie, chiar moartea – toate sunt aparent rezultatul mișcarii aerului. Acest lucru mi-a fost confirmat în mod solemn de mama lui Vasile, care tocmai s-a retras dintr-o cariera de 30 de ani de asistentă medicală” – de Debbie Stowe – The Telegraph.

Huh, mai aveam puțin și traduceam tot articolul și intram în pericolul de a fi tras de curentul de opinie pe la creier și cine știe ce scriam până la sfârșit.

Frați români, curentul nu provoacă nimic. Cel mult, prin răcirea zonei în care există un focar de infecție, el grăbește apariția durerii. Dar ea oricum exista și s-ar fi manifestat. Iar într-o zi caniculară, cât de rece trebuie să fie pârdalnicul de curent pentru a reuși să producă acea modificare de temperatură? Chiar mă gândeam cât de rece ar trebui să fie o podea și cât de scurte picioare ar trebui să aibă o femeie pentru a răci la ovare? 🙂 (BTW anexita este provocată de bacterii)

Să mai zic? Nu cred că mai este cazul 🙂

Cred că totuși mă duc acasă să-i dau nevestii șuba că nu e de joacă cu ovarele. Mai ales că nu știu cum să le dau batiste ca să-și sufle nasul 🙂

Imagine

De cateva saptamani ascult cu obstinație Imagine în versiunea celor de la Playing for Change despre care am mai asternut cuvinte pe aici. Nu aș zice că sunt obsedat de linia melodică ci de mesaj. Melodia imaginată și cântată de John Lenon este mult deasupra cuvintelor, însă impactul masiv al melodiei l-am simțit abia când am ascultat-o cântată de acei superbi necunoscuți din toată lumea.

De ce o ascult atât de des? Pentru că încerc să-mi imaginez într-adevăr lumea așa cum a văzut-o John și cu fiecare încercare pare a fi și mai posibilă. Bine, ca și oricare utopie e perfectă dar de ne pus în practică. Însă cine a spus că nu pot visa? Sau că eu nu pot pune cât mai mult în practică ceea ce îmi place? Mai ales că tot de la John citire: ”Un vis pe care il visezi singur este doar un vis. Un vis pe care il visezi impreuna este o realitate.” .

Poate că în această realitate posibilă nu am să mai citesc știri de genul toate bisericile care în mod normal își înfig cuțite în spate s-au coalizat pentru a boicota un act de cultură în 2013.

După ce am citit ce am citit, mi-am mai revizuit încă odată credințele și am ajuns să cred că într-adevăr Darie are dreptate și că a fi doar agnostic nu mai e deajuns. Așa că de azi mă declar occamist (las definiția mai jos pentru a nu crede cineva, Doamne ferește că am devenit vreun satanist 🙂 ), și da, încă mai cred în Dumnezeu, însă nu în acela de pe tarabe.

Am ales să ascult cu urechile mele, să văd cu ochii mei și să simt cu inima, și poate că într-o zi:

You, you may say
I’m a dreamer, but I’m not the only one
I hope some day you’ll join us
And the world will live as one
(Imagine – John Lennon)

OCCAMÍSM s. n. doctrină a filozofului și teologului engelz William Occam, care își îndrepta interesul spre problemele de logică, spre problema valorii cunoașterii și a însemnătății reale a conceptelor, spre științele naturii, susținând separarea între rațiune și credință, între puterea laică și cea ecleziastică.

OCCAMÍSM (‹ n. pr. Ockham) s. n. Termen folosit de istoricii gândirii medievale pentru atitudinea critică și sceptică, dominantă a sec.14, față de teologia rațională și metafizica tradițională și explicată prin dezvoltarea anumitor tendințe critice, empiriste și sceptice latente la W. Ockham. O. constituia, în sec. 14 și 15, via moderna în contrast cu via antiqua, asociată scolasticii în sec. 13. Reprezentanți: R. Holkot, A. Woodham, Gregorio da Rimini, J. d’Mirecourt, N. d’Autrecourt, J. Buridan, Albert din Saxonia, Nicole Óresme.

Arhiva

Postari recente