Instinctiv simţim că dacă vorbim cu cineva, reuşim să mai scădem din intensitatea problemelor ce ne apasă, aşa că apelăm la bunăvoinţa prietenilor, rudelor sau partenerilor noştrii atunci când nu mai găsim nicio soluţie pentru rezolvarea problemelor noastre. Însă, uneori e nevoie să apelăm la ajutorul unui profesionist pentru a ne sprijini să mergem mai departe.
Sunt psihoterapeut şi am pregătirea profesională şi abilităţile necesare pentru a te putea ajuta să înveţi să faci faţă mai eficient problemelor de viaţă, oricare ar fi ele.
Pas în … trei
Când am început să practic psihoterapia, mă simţeam destul de intimidat de ideea de a primi în cabinet cupluri. Asta pentru că păreau să vină prea târziu, atunci când parcă nu mai era nimic de făcut. Veneau după ani de furtuni, cu toată relația pustiită. Dinspre nici unul nu părea să mai licăre speranța. Asta mă făcea și pe mine să mă întreb dacă mai are rost. Se auzeau doar acuze și era tentant să îţi focusezi atenția spre cel acuzat și să încerci să îl schimbi, pentru că părea vinovat. De multe ori chiar se declara vinovat.
Totuși ceva lipsea. Ei ajunseseră până în acel moment tocmai pentru că aşa funcționau împreună, însă tendința şi tentația era de a lucra cu durerile lor separat. Aşa spunea Bowlby, că aveau oarece deviații de la atașamentul acela securizat, pe care toți ni-l dorim. Dacă problemele lor veneau din copilărie sau adolescență ori, pur și simplu dinainte de acea relație, de ce să nu facă terapie separat? Și oamenii se apucau. Lucrurile începeau să se lege în viețile lor personale, dar viața de cuplu tot șchiopăta. Ba chiar oamenii mă întrebau dacă nu cumva terapia individuală o să îi îndepărteze și mai mult și în final o să-i împingă spre divorţ.
Așa că am început să tot caut informații pentru a putea veni în întâmpinarea nevoilor lor și pentru a găsi o soluție cât mai bună care să-i ajute cu adevărat să funcționeze mai bine, dar împreună.
Atunci prietena mea Laura mi-a povestit că merge la un workshop dedicat terapiei de cuplu. Cineva adusese în România o abordare terapeutică interesantă, EFT, diferită de terapia sistemică de cuplu pe care o aplicăm deja în cabinet, care aprofunda teoria ataşamentului lui Bowlby și o aplica cuplurilor. Suna interesant! Așa că l-am întrebat pe bunul meu prieten, Nea Goagle dacă el a auzit despre EFT. Normal că auzise, dar era despre ceva dubios, (EFT – Tehnici de eliberare emoțională), ceva despre auto vindecare și oameni care se ciocăneau prin diverse părți ale corpului. Am râs copios și am zis NU. Metoda asta nu părea să aibă nimic în comun cu psihoterapia. Dar prietena care îmi spusese despre EFT a insistat să mergem. Că ea auzise că e treabă serioasă. Am acceptat. Și așa nu mai văzusem de mult o comedie bună. Era un seminar de vreo 3-4 zile, dar am convenit că dacă e dubios, ieşim rapid şi ne cerem banii înapoi. Așa că am purces. În sală păreau să fie numai oameni serioşi, cu o parte din ei mă cunoșteam de pe la alte seminarii, așa că parcă am mai prins curaj să rămân.
Și a început externshipul!
„Eu sunt Simona Herb și vă voi prezenta o metodă dezvoltată în anii „80 de Dr. Susan Johnson. Pe englezește EFT era de fapt: Emotionally Focused Therapy, iar mai pe românește, Terapia Centrată pe Emoții. Total diferit de ceea ce îmi povestise Gogu. Dubioșenia s-a terminat de la primele cuvinte ale Simonei Herb, pentru că era treabă serioasă. Nea Goagle mi-a vândut brașoave. Erau două lucruri total diferite, acelaşi acronim. (De atunci lucrurile s-au schimbat. Dacă îl întrebi acum pe Gogu ce e EFT îţi oferă mai întâi informații despre metoda terapeutică, și apoi despre chestia aia cu ciocăneli) Din acel moment pot spune că totul s-a schimbat. Cele 4 zile de seminar s-au scurs instant. Informația era beton. Simona (cred că îi pot spune Simona aici pentru că între timp a devenit o persoană dragă sufletului meu, o prietenă adevărată) umplea acel gol resimțit de mine. Ce facem cu cei doi protagoniști ai cuplului? Sue Johnson vorbește despre acel „dans” al partenerilor și îl numește tango. De fapt, este un ciclu negativ de menținere a unei interacțiuni rigide între parteneri.
Ar fi mult de povestit, dar asta ar însemna să intru în detalii tehnice, iar Simona le știe și le explică foarte frumos și pe înțelesul tuturor. Acum la un click distanță sunt disponibile interviuri faine date de ea în care povesteşte despre relația de cuplu. Însă important este că eu am aflat despre ce se întâmplă de fapt în cuplu şi mi-a oferit un instrument superb pentru cupluri. Am aflat multe despre accesibilitate, disponibilitate și implicare emoţională. Despre „Ești acolo pentru mine? Și multe altele. De atunci povestea a tot continuat. Am participat la mai toate seminariile dedicate acestei formări terapeutice și mă regăsesc în totalitate în această formă de terapie, care a dat un suflu nou metodelor mele de lucru în cabinet. Acum pot spune că frica a dispărut și a fost înlocuită de speranță. Pot spune acum că DA, cuplurile au multe șanse!
Îţi mulțumesc mult pentru asta Simona Herb! Şi lui Sue Johnson! Fără ele încă m-aș fi luptat cu demonii cuplurilor!
P.S.: Sue Johnson are o carte superbă dedicată cuplurilor. Se numește „Hold me Tight” –” Ține-mă strâns în brațe”. Aduce multă lumină și speranță cuplurilor care se întreabă dacă mai au şanse.
Fie ca…
În fiecare an, în cel puțin două ocazii, Paște și Crăciun, oamenii își aduc aminte brusc că ar trebui să fie mai buni. Dar cum devenim mai buni și care sunt beneficiile? De unde bunătatea asta? S-a reflectat ea oare în acțiunile noastre pe tot parcursul anului?
Eu mereu mi-am imaginat bunicile și bunicii aceia din casele de bătrâni care tot restul anului și-l petrec privind pe fereastră așteptând pe cineva sau ceva ce nu mai vine și brusc, 3-4 zile pe an sunt asaltați. Dulciuri, sucuri, mâncare, lume multă, hărmălaie, apoi iar… fereastra goală și restul anului. Nimeni nu mai vine, dar am fost mai buni, ne-am gândit la ei.
Așa procedăm oare și în viețile noastre, în zilele noastre obișnuite, în care nu se întâmplă ceva deosebit, pentru a o transforma într-o zi neobișnuita? Cum avem grijă de noi? Ce ne dăruim în acele zile? Mă ambiționez și le tot recomand celor care mă vizitează pe la cabinet, în căutarea unei canapele comode și două vorbe, că toți avem nevoie zilnic de trei mici pe zi. Nu, nu de pe grătar, cu muștar lângă, ci trei mici plăceri nevinovate. După ce învățăm să ne dăm nouă și începem să simțim diferența, atunci devenim conștienți că putem da din preaplinul nostru mai departe. Zilnic, nu de două ori pe an. Dăm conștient, nu din reflex și nu pentru că așa ar trebui, ci pentru că așa simțim.
Acum ceva vreme, un visător celebru ne încălzea inimile spunând că: “Un vis pe care îl visezi singur este doar un vis. Un vis pe care îl visezi împreună este o realitate” – John Lennon.
Să ne dăm drumul la simțire în toate zilele noastre obișnuite, care nu sunt puține și împreună să creăm o lume mai bună deoarece “putem vedea aşa cum trebuie numai cu inima, ceea ce este esențial este invizibil pentru ochi” (Antoine De Saint-Exupery).
Şi poate că într-o zi:
“You, you may say
I’m a dreamer, but I’m not the only one
I hope some day you’ll join us
And the world will live as one”
(Imagine – John Lennon)
sursa foto: www.lovethispic.com
Chiar mi-e frică de Bau-Bau
Zilele trecute a trebuit să mergem până la poliție împreună cu puștul nostru ca să-i refacem pașaportul. Din momentul în care i-am spus că mergem la poliție a început să tragă de timp. Spălatul, îmbrăcatul și mâncatul au devenit dintr-o dată interminabile. Apoi drumul la fel. Se oprea să vadă fiecare mașină, îl strângeau pantofii, ce să mai, devenise un expert în procrastinare. Când să intrăm în sediu, el s-a oferit să aștepte afară. Descoperise că de pe trepte putea vedea foarte bine mașinile abandonate în parcarea poliției. Cu greu l-am convins să intre, dar, când a ajuns în fața biroului pașapoarte, s-a blocat. Altă muncă de lămurire plus un animăluț de pluș oferit cu generozitate de doamna de la ghișeu l-a convins că totuși este în siguranță. Din câte am observat, doamna nu era la primul copil care refuza să intre. În final domnul s-a destins și poza e ieșit cu zâmbet.
Ca un părinte cu lecțiile la zi m-am tot întrebat de unde a prins el frică de poliție, noi fiind total împotriva sperierii copiilor cu diverse personaje pentru a sta liniștiți. Pe seară am aflat. La 5 minute după ce am intrat într-un magazin am auzit o voce caldă spunându-i: ”Drăguță, nu pune mâna pe ăla că vine poliția și te arestează”. În acel monent a venit rândul meu să îngheț. Doamna îmi zâmbea galeș gen: ”să spui merci că te-am ajutat, fraiere!”
Dragi părinți, bunici, prieteni, neprieteni, cunoscuți sau necunoscuți, oameni buni, în manualul nescris dar bine documentat al distrugerii personalității copilului și transformării lui într-un anxios de top, Bau-Bau are un rol important. Ar putea chiar să scrie el singur manualul, pentru că îi bate cu profesionalism la gluteus maximus pe toți ceilalți factori creatori de abuzuri emoționale.
Adică cum, nu ne-am făcut noi mari și frumoși datorită lui Bau-Bau? Nu, de asta se ocupă programarea noastră genetică, hormonii de creștere, etc. Nimeni nu a scos oameni din noi, pentru că, surpriză, oameni suntem, oricum am fi. Pentru o dezvoltare armonioasă, părinții le crează copiilor un spațiu de siguranță, însă, în cazul educației prin frică, părinții transformă lumea sigură într-o ameninţare pentru copil, chipurile pentru binele lui. Educația negativă de genul” pusului răului înainte” poate duce lejer la apariția fricii patologice, mai pe scurt, copilul se „îmbolnăvește de frică”.
Care sunt instrumentele de condiționare ale copilului? Câteodată este moșul cu sacul, altă dată, baba cloanța, câinele negru, poliția, doctorul care face injecții (dureroase) și tot așa, pentru că imaginația adulților poate naște feluriți monștrii. Iar apoi ne mirăm că începe brusc să urle când ajunge la medic sau când trece un câine pe stradă și ca să-l potolim îi zicem că dacă mai urlă, domnul doctor o să-i mai facă încă o injecție și nu o să-i mai dea voie să mănânce înghețată un an.
În cazul poliției (aviz amatorilor!) datorită imaginii negative implementate de adulţi, în caz de nevoie copilul, sau adultul speriat toată copilăria cu polițistul care vine și-l duce la închisoare, nu va apela la oficialii acestei instituții sau nu va reuși să deosebească o intervenție corectă de un abuz.
Dar să revenim la șeful șefilor, Bau-Bau, că doar el este personajul principal din această poveste. Cum arată el? E mic, mare, alb, negru? Are coarne? Miroase a pucioasă și e ca un fel de pâclă neagră?
Nu știe nimeni, pentru că nu s-a arătat în fapt niciodată. Însă copii tremură și îngheață la auzul amenințării. De multe ori nu se mai dezgheață decât după ore și ore petrecute pe canapeaua terapeutului. Dar când? Abia după de ajunge adult și asezonează totul și cu niște atacuri de panică.
În cazul moșului cu sacul sau a celorlalte sperietori care au formă, copilul mai are o șansă pentru că odată cu creșterea în vârstă poate să verifice dacă ceea ce a zis părintele este adevărat. Ca orice frică cu obiect, prin expunere repetată și fără ca amenințarea să fie pusă în fapt, ea dispare. Dacă moșul cu sacul se dovedește a fi un biet bătrânel care transportă diverse într-o sacoșă și nu face nimic amenințător, sau dacă câinele negru își vede de treaba lui, frica se estompează până dispare sau nu mai deranjează, însă, în cazul lui Bau-Bau lucrurile se complică.
De ce se complică? Pentru că amenințările reale ajută creierul să găsească soluții de scăpare, iar frica apare doar în momentul apariției stimulului. De exemplu, la vederea câinelui, copilul se poate cățăra pe ceva și animalul nu mai ajunge la el, sau aruncă cu un obiect, deci, creierul recunoaşte amenințarea și dă o soluție. Dar Bau-Bau este ceva ce creierul nu poate decodifica, pentru că nu îl găsește în baza de date și nu știe cum să reacționeze, așa că menține non-stop starea de alertă. Fără obiect, frica se transformă în anxietate, iar copilul și apoi adultul va simţi peste tot ameninţări și totul va fi ameninţare.
Simpatic nu? Dar cine e de vină? Nimeni. Bau-Bau este o prostie, cum să mai provoace efecte și la 20 de ani?
Da, dragi adulți care aveți un rol în creșterea și educarea copiilor. Voi știți că Bau-Bau nu are cum să devină o amenințare reală, pentru că în lumea voastră, a adulților această amenințare nu este reală, însă în mintea copilului da, pentru că vă crede pe cuvânt, doar sunteți responsabili de ei. Mai deunăzi un puşti îmi spunea că în mintea lui totul este posibil.
P.S. Procrastinarea este comportamentul caracterizat prin amânarea acțiunilor sau a sarcinilor pentru mai târziu. Este un mecanism de combatere a anxietății asociate cu începerea sau finalizarea unei sarcini sau a unei decizii.
P.P.S. O parte din articol a fost publicat în ziarul Observator de Călărași, și cu voia redacției l-am postat după o perioadă rezonabilă de timp și pe site la mine.
sursă foto: www.imdb.com
Un pumn… final
Primăvara începe să-și intre pe făgașul ei, iar în curând va fi impulsionată de floricele, mărțișoare și inimioare. Acum începe să se încălzească și o parte din haine încep să dispară una câte una, precum cojoacele din povestea babei Dochia. Odată cu ele, încep să se vadă semnele exterioare ale relațiilor abuzive.
În ”Emoții … în oglindă” vorbeam despre rolul părinților (mai ales al mamelor) în dezvoltarea personalității copiilor și spuneam că atunci când lângă copii întâlnim părinți implicați, dezvoltarea lor va fi armonioasă. Dar atunci când nu se întâmplă asta, nevoile nesatisfăcute ale copiilor și obstacolele în formarea unui Eu armonios duc la apariția unei tulburări de personalitate de tip dependent.
În interiorul acestei tulburări se vor dezvolta cele două tipuri care se “înțeleg” foarte bine împreună, așa de bine, că ajung de foarte multe ori la știrile de la ora 5. Cine sunt ele?
Dependent și independent
Ambele laturi ale acestei tulburări se formează în…. copilărie, unde altundeva?
Dacă acel copil a avut nenorocul să nu fi fost susținut, și aici fac iar referire la articolul despre simbioză, el nu va reuși niciodată să se separe de mamă, pentru că separarea ar însemna abandon. De ce abandon? Pentru că, în lipsa unor amintiri pozitive care să-l facă să se susțină singur, se va simți mereu neglijat. Toate acestea i-au provocat frustrări de-a lungul dezvoltării și acestea se vor transforma treptat în furie. Fără imaginea mamei iubitoare, care să îi reducă frustrările, acceptându-l și susținându-l, și astfel să-i reducă furia, acest adult dependent va ceda la cel mai mic stres, pentru că nimeni nu i-a crescut toleranța la frustrare și nu l-a integrat. Cum își ascunde el durerea? Prin stimulente cum ar fi alcoolul sau drogurile. Tocmai a fost format un abuzator, dar și victima lui, pentru că este important să nu uităm că în fiecare agresor există o victimă, și în fiecare victimă un abuzator, pentru că furia se poate manifesta și în interior (auto punitiv).
Am vorbit despre personalitate de tip dependent, însă unde este independența? Este o falsă independență. Cei care pozează în independenți au o capacitate sporită de disimulare, ascunzând sub această mască nevoia de ceilalți. Abordarea de tip independent este însușită de cel puțin 70% dintre bărbații afectați. Pot fi descriși ca ducând o viață palpitantă, având grijă de aspectul exterior, susținut prin mult sport (sală), și fiind obsedați de produsele personale, purtând mereu haine scumpe și având mașini moderne, într-un cuvânt fiind atractivi pentru sexul opus. În relații sunt egoiști, chiar tiranici.
Cine alege modelul dependent? Nu pare fi greu de ghicit. În general, 70% dintre femeile afectate de această tulburare. Cum le identificăm? Singure, în continuu în căutarea unei persoane de care să se agațe, iar atunci când găsesc de cine, renunță la interesele proprii, dizolvându-se în interesele partenerului. Cu o astfel de personalitate le este foarte greu să-și găsească un partener echilibrat, iar apoi să intre într-o relație de lungă durată, pentru că, nu, undeva adânc, frustrarea continuă să existe și periodic se va transforma în crize de furie. Însă, va eșua în brațele unui „independent” care va ști foarte bine ce să facă cu ea. Astfel începe relația toxică despre care am tot vorbit. Aici, agresivitatea fizică este la ea acasă, deci, să nu uităm, violența domestică implică două persoane care la nivel profund seamănă, însă adoptă diferite tipare de manifestare. Satisfacerea nevoilor se face așa cum am spus, mai ales în funcție de gen.
P.S. Inițial, articolul l-am publicat în ziarul Observator de Călărași, și cu voia redacției îl postez după o perioadă rezonabilă de timp și pe site la mine.
sursă foto: www.realworldsurvivor.com
Încă un pumn… psihic
Seria „neagră” a articolelor dedicate abuzului domestic continuă.
Violența lasă în urmă semne vizibile, corporale, ce sunt tratate de urgență, pentru a îndepărta orice risc de complicare medicală. Odată pus bandajul peste, „problema” a dispărut. Nimeni nu se gândește însă la victimele colaterale, cei care au fost expuși în mod direct la efectele agresiunii. Aceştia vor avea, la rândul lor, amintiri recurente și coșmaruri legate de acel eveniment și încet, încet vor deveni mai temători, fiind mai tot timpul în alertă, dezvoltând astfel un comportament anxios. Copiii nu vor avea șansa dezvoltării unei personalități armonioase și vor deveni candidați serioși ai unui „destin compromis”.
Haideți să ne imaginăm puțin ce simte un copil expus frecvent amenințărilor. El nu va ști niciodată dacă persoana iubită, maltratată, va muri în urma actelor de violență și nici dacă furia se va revărsa asupra lui și când. Așa că doar gândul că se apropie momentul când părintele abuzator se va întoarce acasă îl face să intre în alertă.
Tot organismul intră în alertă, așa că inima începe să-i bată mai repede, crește tensiunea arterială, creşte și ritmul respirator, mușchii sunt hrăniți cu o cantitate mai mare de sânge pentru a putea face față efectelor fizice ale agresiunii. Per total, copilul este zbârlit tot, vigilent și cu atenția focalizată spre posibile indicii care să-i certifice dacă de data asta se va lăsa sau nu cu bătaie. Datorită adrenalinei secretate în exces, corpul este supus unei adevărate furtuni emoționale, formată din neputință, vinovăție, furie, ură, teamă și spaimă. În final, dacă a fost o zi „bună”, copilul rămâne cu o stare ambiguă formată din ușurare euforică, gen am scăpat și azi, dar și cu o stare de epuizare fizică și psihică, rămânând cu o senzație de golire. Iar acest scenariu se repetă zi de zi, an după an.
Frumos nu? Poate ați auzit, și numai o dată sau de la o singură persoană, un astfel de discurs: „Și am făcut mereu totul ca să îl apăr. Niciodată nu a ridicat mâna asupra copilului. Eu m-am sacrificat mereu pentru el. Chiar nu înțeleg ce se întâmplă, de ce e așa de sperios (anxios)” sau „Eu nu am fost bătut de către părinţi, ei aveau meciurile lor, însă pe mine nu m-au bătut niciodată, mă iubeau. Nu înțeleg totuși ce se întâmplă cu mine, de ce am mereu tendința de a deveni violent, de ce sunt sfâșiat de vină și de unde atacurile astea de panică”
Nicăieri nu-i ca acasă
Logic ar fi ca cei care au asistat la astfel de scene în copilărie și adolescență să fugă mâncând pământul, cât mai departe de acel mediu, însă ironia sorții face ca o mare parte din ei să se întoarcă frecvent „acasă” la cei care în copilărie îi abuzau într-o formă sau alta, iar acum îi critică și îi discreditează non stop. Dacă nu mai au cum să beneficieze de prezența lor fizică, fac tot posibilul să găsească pe cineva care să-i trateze la fel de rău precum părinții lor. Este o încercare sisifică de a se face iubiţi de către cei care i-au respins și abuzat în copilărie, o dorință de reparație agonizatoare. Nevoia de susținere este foarte mare, disfuncțională, în contradicție cu realitatea, deoarece la vârsta adultă, practic, se pot susține singuri fără efort, însă, niciodată nu au știut cât ar fi trebuit să fie susținuți și când.
P.S. Inițial, articolul l-am publicat în ziarul Observator de Călărași, și cu voia redacției îl postez după o perioadă rezonabilă de timp și pe site la mine.
sursă foto: http://fabrikantlaw.com
Legea pumnului… în cuplu
Violența domestică este cea mai bine ascunsă formă de agresiune asupra altei persoane. Mulți dintre noi au auzit cel puțin în viață despre celebrele căzături în baie, sau lovituri în ușă. Nu conta că povestea era subțire și neplauzibilă. Nimeni nu credea că ușa se poate închide brusc de cel puțin trei ori peste față și de două ori peste coaste, însă povestea era luată ca atare pentru că o palmă dată în familie nu face gaură în cer și apoi, poate că o merita. Apoi, majoritatea persoanelor abuzate aveau mai multă încredere în agresorii lor decât în ceilalți, iar încercarea de a le veni în ajutor era privită cu suspiciune și cu furie.
Ce este de fapt violența domestică? Ce se poate înscrie sub această denumire? Prima și cea mai vizibilă este violența fizică, adică loviturile cu pumnii sau cu diverse obiecte, pălmuiri, strangulări sau alte forme imaginate de agresor, care aduc vătămare celeilalte persoane.
Abuzul sexual este și el o formă de violență domestică. Chiar dacă cei doi sunt soț şi soție, relația intimă trebuie să fie consimțită de ambii parteneri, oricare dintre ei având libertatea să refuze atunci când comportamentul sexual al celuilalt nu este acceptat. Și aici, violența fizică poate fi folosită ca atu în acceptarea actului sexual nedorit.
Un alt tip de abuz este cel psihologic, de data aceasta armele fiind invizibile, dar la fel de tăioase și distructive, deoarece amenințările verbale sau intimidarea fac la fel de rău persoanei. De asemenea, învinovățirea sau umilirea partenerului intră și ele în sfera abuzului. Abuzatorul îi încalcă drepturile celuilat prin control, urmărire sau prin manipularea copiilor, aceștia fiind transformați în monedă de schimb.
Nimeni nu merită să fie lovit sau înjosit, oricare ar fi circumstanțele!
Ce se întâmplă totuși? De ce femeile abuzate nu ies din acele relații toxice, pentru că de obicei ele sunt partea vătămată. De ce se întorc mereu? Unul dintre răspunsuri ar fi: „Că este mai ușor să fii abuzat decât abandonat”. În prima perioadă a vieții, toți suntem dependenți de părinți. Fără ei am avea prea puține șanse de supraviețuire, așa că teama de abandon este poate mai puternică decât cea de moarte. Agonia poate fi lungă și sfâșietoare.
Apoi, asistarea în prima parte a vieții la abuzuri în familie duce la o dezvolatare defectuoasă a Eului pe de o parte, iar pe de altă parte, îi transformă pe abuzatori în potențiali parteneri optimi, datorită percepției distorsionate a realității, deoarece, cel care te abuzează nu te abandonează.
Din păcate, societatea se focusează încă preponderent pe drepturile părinților și valorizează prea puțin copiii, permițându-le în continuare adulților să maltrateze copiii și să-i depriveze emoțional.
Fiind un subiect amplu, săptămâna viitoare voi continua prezentarea modelelor și scenariilor de maltratare și voi face o radiografie a abuzatului și cea a abuzatorului. Înțelegerea mecanismelor va duce, sper, la prevenirea acestor tragedii.
P.S. Inițial, articolul l-am publicat în ziarul Observator de Călărași, și cu voia redacției îl postez după o perioadă rezonabilă de timp și pe site la mine.
sursa foto: http://theburtonwire.com