Parcă zilele se grăbesc și nu mai au răbdare să ne aștepte să ne adaptăm ritmului alert al cotidianului. Prinși într-un vârtej continuu, nu apucăm să vedem decât fragmente disparate din viața noastră. Unii preferă să rămână captivi în această rotire neîncetată, lăsând pe alții să le ghideze destinele, ca niște marionete. Însă cei care îndrăznesc să coboare din acest carusel amețitor, hotărâți să-și recapete controlul asupra propriei existențe, se confruntă inițial cu un vertij destabilizator, o amețeală care-i poate doborî. De cele mai multe ori, găsesc resursele interioare să se ridice singuri, dar uneori, redobândirea echilibrului se dovedește o luptă mai dificilă.
Îmi amintesc cu drag de un sfat primit cu mulți ani în urmă de la o persoană importantă din viața mea: este firesc să mai cazi din când în când. O cădere este adesea rezultatul unei acțiuni, al unui pas greșit, dar esențial este să te ridici înainte ca inerția și descurajarea să te cuprindă, înainte ca „mucegaiul” metaforic să se instaleze. Atunci am înțeles cu adevărat că mulți dintre cei care se prăbușesc nu mai găsesc nici măcar forța de a cere ajutor, iar pentru a le oferi sprijinul necesar, simpla bunăvoință nu este suficientă. Este nevoie de mai multă înțelegere, empatie și cunoștințe specializate.
Așa am ajuns să urmez drumul psihologiei, o alegere care m-a condus pe calea unei continue perfecționări. Cred cu tărie că în această profesie nu poți atinge niciodată un punct final al înțelepciunii. Înțelepciunea este un proces perpetuu de evoluție, iar evoluția, prin însăși natura ei, presupune schimbare constantă.