Mai deunăzi ascultam un interviu pe TED (o să-l pun la final) în care o cercetătoare-povestitoare își expunea rezultatele unui studiu despre cum e să fii vulnerabil, sau mai bine zis, ce inceamnă să fii vulnerabil. Cercetarea ei referitoare la vulnerabilitate și imperfecțiune m-a făcut să mai deschid încă odată acest jurnal și să afirm că da, a fi imperfect și vulnerabil e cel mai frumos lucru ce mi s-a putut întâmpla vreodată.
În momentul în care capeți curajul să-ți privești în față aceste ”defecte” și să le împărtășești cu cei dragi, îți dai seama că o mare greutate ți se ridică de pe umeri. E ca și cum o viață întreagă ai umblat vară, iarnă îmbrăcat în armură și nu îți dădeai seama de ce nu șimți nimic înafară de oboseală. Arrmura asta purtată preventiv mai mult îți provoacă bătăi de cap decâț să-ți aducă beneficii, pentru că așa cum bine zicea și cercetătoarea din interviu, nu poți da shut-down doar la emoțiile negative, pentru că ele sunt interconectate cu cele pozitive, așa că dacă închizi, închizi tot.
Un bun prieten de-al meu, zicea odată într-o conferiță la o oră târzie ”La matolu’” în Regie 🙂 că munca este pentru mașini. Ei bine, fără emoții nu suntem decât mașini, unele mai bine unse ca celelalte, însă apte să producă un număr de x lucruri. Dar oare mașina este aptă să se bucure de opera ei? Eu cred că nu, pentru că ea e doar funcțională, iar eu zic că e total disfuncțional să te mulțumești doar cu funcționalitatea. Prefer să plâng de ciudă că nu mi-a ieșit bine un lucru, însă mâine să mă reapuc de el … și poimâine … și la anul … și tot așa. Poate că nu o să-mi iasă perfect niciodată, însă o să fie făcut de mâna mea și o să mă mândresc cu asta.
Așa că ce mai tura-vura, decât să zăcem transpirați și obosiți în spatele armurilor protectoare, mai bine să ne luăm inimile în dinți și să ne adunăm curajul de a fi imperfecți și de a ne îmbrățișa vulnerabilitatea și astfel să o arătăm tuturor. Acceptarea vulnerabilității ne lasă libertatea de a simți, devenind astfel capabili de iubire și apartenență. Acceptându-ne imperfecțounea noastră, o acceptăm și o înțelegem și pe a celorlalți și astfel devenim mai toleranți și mai puțin acuzativi.
Am zis!
P.S. Titlul scrijeliturii mele este și titlul unei cărți interesante care merită cetită.