De-a lungul anilor am tot stat și am observat diverse comportamente ale celor din jurul meu, sau ale celor care și-au încrucișat tangențial destinele cu al meu. Comportamentele normale nu are rost să le amintesc, că sunt precum bârfa fără subiect:), însă cele care ies din ceea ce numim normal mă tot împung pe la șale. Azi neavând somn am mai citit un pic dintr-o cărțulie în care un cineva își revărsa frustrarea asupra tinerilor și a modurilor lor de a comporta în viața de zi cu zi. Pornind de la asta, am tot început să mă gândesc la cum reacționăm (fără a generaliza însă), având deja o vârstă, numită frumos maturitate.
Ceea ce mă șochează însă, este furia care se revarsă din ei în momentul în care cineva are o altă mentalitate decât a lor, sau altfel de idei cu care ei nu sunt de acord. În momentul ăla parcă devin personaje din desenele alea animate făcute de japonezi, în care gurile apar ca jumătate din cap, ochii ca două lame de bisturiu și încep să urle. Cred că tonul ridicat pare un atu, pentru că îl folosesc precum un ciocan care izbește în ideile tale încercând să le piseze și apoi să le sufle în cele patru puncte cardinale. Tu nu mai ai loc să spui nimic, viteza și forța cuvintelor lor acționează precum o mitralieră care te sfârtecă cu rafalele ei nesfârşite.
Dacă totuși eşti mai veteran așa, în astfel de dispute și porți o vestă antiglonț bine făcută, poți să te detașezi un pic și să începi să analizezi ceea ce spun ei. Atunci îți dai seama cu stupoare că de fapt nu spun nimic și că de fapt nu e decât frustrare. Nu este decât neputința de a înțelege și bănuiala că ce spui tu e bine, însă ei nu ştiu cum să o facă. Atunci ridică piatra și aruncă, și aruncă, și aruncă. Bucuria victoriei lor este de fapt bucuria că au reușit să-l învingă pe cel care a avut curajul să afirme că se poate și altfel. Este exact ca atunci când dacă toată lumea reușește să vadă imaginea ascunsă dintr-un poster și tu nu, iei posterul și îl distrugi. Simplu, nu? Nimeni nu mai vede imaginea, deci e clar că ea nu exista.
Neputința naște frustrare, iar frustrarea este un combustibil superb pentru furie. Ori atunci când cineva este furios, este clar că nu ai ce să discuți. Săracul Aristotel când emitea principiul terțului exclus enunțând că” A treia posibilitate nu există” (Tertium non datur) era mic copil. Pentru ei nu există nici măcar a doua posibilitate. Prin filmele americane cu trabucul în colțul gurii și mitraliera agățată neglijent de brațul musculos apare o expresie ce se dorește deșteaptă: My way or the highway.
În astfel de cazuri este necesar să aplicăm oarece strategii. Una ar fi lupta în câmp deschis, însă, întrăm pe teritoriul lor și ne zdrobesc cu succes. Citeam mai deunăzi că dacă ai destul de mult tupeu, te poţi întoarce în magazin cu jumătate dintr-o banană mâncată urlând că așa ceva nu se poate și că aproape cert iți vei primi banii înapoi pe banană dacă nu te vei opri din urlat acuzații și amenințări. Deci această cale nu este pentru noi.
Ar mai fi calea de ocolire. În loc să alergi cu ei de gât pe autostrada cu un singur sens, te poți sui pe bicicletă și să începi o călătorie plăcută pe drumuri pitorești de țară. Nu o să primești o medalie de onoare, însă în mod cert o să ai o zi minunată. Orientalii au mare dreptate când sugerează că nu există un singur adevăr, ci adevărul fiecăruia. În momentul în care acceptăm că fiecare individ este unic, învăţam să devenim toleranți. Acceptându-ne imperfecțiunile noastre învățăm să le acceptăm și imperfecțiunile lor. Până la urmă, suma imperfecțiunilor noastre ne definesc pe noi ca și întreg. Atunci devenim imuni la tiradele lor și vom asista impasibili la ele, sorbind liniștiți din cafea și meditând la nemurirea sufletului.
P.S. Tot orientalii spun că dacă vrei să ți se pară viața dulce, bea cafeaua amară.