Pe vremea aceea, eram doar un strigăt mut, pe o față desfigurată. Plângeam o lacrimă prin ochiul scurs ce împingea tâmpla spre un rid neterminat. Culori se mistuiau într-un ritm nebun pe fața mea, ca un carusel ruginit ce-și cânta dansul într-un parc de distracții falimentate.
Trăiam bidimensional, precum o acadea deformată de pingeaua unui bocanc și apoi înfiptă într-o furculiță știrbă, apoi atârnata pe un perete pe post de minunea de la capătul lumii.
Într-o zi, o mână nevăzută mi-a șters lacrima împietrită și mi-a întors urletul într-un hohot nebunesc ce rânjea orb la lună.
Așa că luna, sătulă de hăul meu de sub nas, mi-a împins două bile în găvanele ochilor și şugubeaţă mi-a mângâiat obrajii lăsând în urmă o îmbujorare portocalie, iar apoi șugubeață a decretat: Mi-ajung atăția lupi ce mi se jeluiesc prin vremuri! Apoi cu dosul palmei îmi șterse una peste gură luând-o cu ea.
Priveam îngrozit, tăcând în mijlocul nimicului. Ochi fără gură. Cuvinte plimbate printre emisfere cerebrale.
Apoi într-o doară, un spiriduș se lipsi de un zâmbet roz și întinse în joacă fire răzlețe pe fruntea mea. Flutură din degete și fugi chicotind dintr-un zâmbet de rezervă.
Cine mai era ca mine? Poate doar vântul care mă apostrofă că în surzenia mea, hăhăiesc a proastă și-mi plantă o pereche de urechi clăpăuge, şuierând: Na-ți să-ți ajungă, mască fără minte! Și-apoi îmi împinse zeflemitor un ciob prăfuit de oglindă în față. Ăsta crezi tu că e chipul fericirii? Hai să te văd paiață cum te prezinți sub soare!
La comedia e finită!!!
Acum, la ceas târziu, mai privesc doar într-o doară prin ciobul fistichiu ce înfăţişează o epavă descărnată. Urechilor le-au ajuns vaietul și s-au desprins precum două frunze toamna, pornind să danseze prin trilurile vântului, luând cu ele și zâmbetul spiridușului pe post de partener de dans.
Nici măcar nu mă mai întreb din ce stihii mi s-a întors această gură acră căzută lăbărțat pe restul de față. Peste obraji tronează două albii adânci, ce revarsă neîncetat șuvoaie de neputință.
Sunt trist…
Băiete! O mască veselă și o cinzeacă de viață la băiatu’!
Da’ să fie d’aia bună…
P.S. (această poveste s-a născut la cererea lutului (plastilinei) care mi-a cerut insistent să-i public povestea vieții lui ) 🙂